Decizia nr. 84/2017

Articolul 32

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 : „Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.“;

–

Articolul 118

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 : „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta.“

20.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi și celor ale

art. 21

privind accesul liber la justiție.

21.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și cele ale

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice au mai făcut, în numeroase rânduri, obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale și din perspectiva unor critici similare. În acest sens sunt, spre exemplu,

Decizia nr. 364 din 24 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 18 mai 2012,

Decizia nr. 131 din 13 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 12 mai 2014,

Decizia nr. 281 din 8 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014,

Decizia nr. 882 din 15 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 9 martie 2016, și

Decizia nr. 125 din 10 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 13 mai 2015, decizii prin care Curtea a statuat că aceste prevederi sunt constituționale.

22.

Astfel, Curtea a reținut că textul de lege criticat nu îngrădește dreptul părților la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție,

privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești.

23.

Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , Curtea a statuat că norma legală criticată nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravenției prin care se constată încălcări ale prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002

este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere.

24.

Totodată, Curtea a statuat că stabilirea competenței teritoriale unice a instanței de judecată pentru soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei/unor contravenții la circulația pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general și obiectiv, și anume cel al locului unde a fost săvârșită și constatată contravenția, ceea ce este pe deplin justificat și rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenții, și anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele ce circulă pe drumurile publice și care trebuie să respecte aceleași reguli de circulație prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 .

25.

De asemenea, prin

Decizia nr. 281 din 8 mai 2014,

paragraful 18, precitată, Curtea a reținut că, potrivit

art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , prevederile acesteia se completează cu cele ale

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, care, la

art. 47 , face trimitere, la rândul său, la prevederile

Codului penal

ori la cele ale

Codului de procedură civilă , după caz. Or, prevederile

art. 183 alin. (1)

și

art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă

prevăd, pe lângă posibilitatea îndeplinirii prin poștă a actelor de procedură, și o serie de garanții ale drepturilor reclamantului, căruia, de pildă, i se vor comunica în scris lipsurile cererii de chemare în judecată, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Așadar, chiar dacă

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

instituie competența teritorială exclusivă a instanței de judecată de la locul săvârșirii și constatării faptei contravenționale, acest lucru nu îl obligă, în sine, pe reclamant, la cheltuieli suplimentare cauzate de deplasarea în acea localitate pentru a fi prezent la fiecare termen de judecată sau pentru a depune diverse acte procedurale necesare la dosar și nici nu poate conduce la încălcarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil. Tocmai în considerarea unor astfel de situații, legiuitorul a reglementat modalități alternative care să garanteze exercitarea efectivă și deplină a drepturilor materiale și procesuale ale oricărei persoane ce dorește să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, cele statuate prin deciziile invocate își mențin valabilitatea și în prezentele cauze.

27.

Referitor la susținerile autorilor excepției cu privire la pretinsa situație discriminatorie instituită în temeiul

Ordonanței Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, care prevede la

art. 10^1

că, prin derogare de la

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , în cazul contravenienților cu domiciliul sau sediul în România, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției se introduce la judecătoria pe raza teritorială a căreia contravenientul domiciliază sau își are sediul, și persoanele sancționate contravențional în temeiul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002,

care instituie regula formulării plângerii contravenționale la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta, Curtea apreciază că această critică este neîntemeiată, având în vedere domeniul distinct de reglementare al celor două acte normative.

28.

Astfel, Curtea observă că, în timp ce Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 reglementează circulația pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații, iar autoritatea competentă în domeniul circulației pe drumurile publice este Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General al Poliției Române,

Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

are ca obiect de reglementare aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România. În sensul acestei ordonanțe, prin tarif de utilizare se înțelege o anumită sumă a cărei plată conferă unui vehicul dreptul de a utiliza, pe parcursul unei perioade date, rețeaua de drumuri naționale din România, concesionată Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A., iar prin tarif de trecere se înțelege o anumită sumă care se plătește pentru un vehicul în funcție de distanța parcursă pe un sector de drum, pod, tunel sau trecătoare de munte, care face parte din rețeaua de drumuri naționale din România, și de tipul vehiculului.

29.

Așa fiind, întrucât nu se poate reține existența unei situații similare/comparabile în ceea ce privește contravențiile săvârșite în temeiul celor două acte normative, Curtea consideră că nu poate fi primită critica autorilor excepției de neconstituționalitate privind încălcarea

art. 16 din Constituție . Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

30.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Petre Piperea în Dosarul nr. 6.718/301/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și de către Iritz Petre în Dosarul nr. 8.527/325/2016 al Judecătoriei Timișoara - Secția I civilă și constată că prevederile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și cele ale

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția civilă și Judecătoriei Timișoara - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 februarie 2017.