Decizia nr. 186/2017

Articolul 342

: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.“;

–

Articolul 346

:

(3)

Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a)

rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

b)

a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c)

procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

13.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitoare la calitatea legii,

art. 21 alin. (3)

cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (11)

cu privire la prezumția de nevinovăție și ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 342

și

art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală

au mai fost suspuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens,

Decizia nr. 471 din 28 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15.

Prin

Decizia nr. 471 din 28 iunie 2016 , Curtea a constatat că, într-adevăr, legiuitorul nu a enumerat printre cazurile în care judecătorul de cameră preliminară poate restitui cauza la parchet, prevăzute la

art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală , și situația constatării lipsei competenței materiale a organului de urmărire penală. Aceeași lipsă a competenței materiale a organului de urmărire penală nu este reglementată nici drept cauză de nulitate absolută, la

art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală , care prevede, la lit. b), doar încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești ca determinând întotdeauna aplicarea nulității. Așa fiind, lipsa competenței materiale a organului de urmărire penală poate fi invocată, potrivit

art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală , de către persoana interesată, care trebuie să probeze faptul că încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează această materie i-a produs o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

16.

Cu toate acestea, Curtea a constatat că, potrivit

art. 347 din Codul de procedură penală , încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară pot fi contestate în termen de 3 zile de la comunicare.

17.

De asemenea, în cazul dispunerii de către judecătorul de cameră preliminară a începerii judecății, cu menținerea actelor de urmărire penală efectuate de către un organ de urmărire penală necompetent material, cu excepția cazului recunoașterii de către inculpat a învinuirii, conform

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , judecata în primă instanță se va face, conform

art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală , cu audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente și, nu în ultimul rând, cu administrarea probelor încuviințate. În privința probelor, părțile sau instanța, din oficiu, pot recurge la oricare dintre probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii prevăzute la

art. 97-201 din Codul de procedură penală .

18.

În situația recunoașterii învinuirii, conform

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , judecata în primă instanță are loc cu asumarea de către inculpat a faptului că soluționarea cauzei se face numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, potrivit tezei finale a aceluiași

alin. (4) al art. 374 din Codul de procedură penală . De asemenea, conform

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești, acestea fiind puse în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și fiind avute în vedere de instanță la deliberare.

19.

Totodată, împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, poate fi formulat apel, în condițiile

art. 408 și următoarele din Codul de procedură penală , acesta constituind o cale de atac integral devolutivă, potrivit

art. 417 din Codul de procedură penală .

20.

Analizând aspectele procedurale mai sus invocate, Curtea a constatat că ele constituie, de fapt, garanții ale drepturilor fundamentale prevăzute la

art. 21 ,

art. 23 alin. (11)

și

art. 24 alin. (1) din Constituție , prevăzute de legiuitor în scopul asigurării acestor drepturi, așa încât lipsa prevederii exprese, în cuprinsul

art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală , a dreptului judecătorului de cameră preliminară de a restitui cauza la parchet în situația constatării împrejurării că urmărirea penală a fost efectuată de către un organ de urmărire penală necompetent nu este de natură a încălca drepturile fundamentale anterior enumerate. În acest sens, accesul liber la justiție, reglementat la

art. 21 din Legea fundamentală , presupune accesul la toate mijloacele procesuale prin care se înfăptuiește actul de justiție, legiuitorul având competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție

(a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, invocată de autorul excepției, aceasta presupune dreptul inculpatului de a fi considerat nevinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare (a se vedea

Decizia nr. 1.028 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 1 septembrie 2011). Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, dreptul la apărare, reglementat la

art. 24 alin. (1) din Constituție , conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător (a se vedea

Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33).

21.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența analizată, atât considerentele, cât și soluția din cuprinsul deciziei anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

22.

Distinct de cele reținute prin

Decizia nr. 471 din 28 iunie 2016 , Curtea constată că invocarea lipsei competenței materiale a organului de urmărire penală, potrivit

art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală , în condițiile în care persoana interesată probează faptul că, prin respectiva încălcare, i-au fost produse prejudicii care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea actelor astfel emise, poate avea ca efect excluderea tuturor probelor administrate de organul de urmărire necompetent, ipoteză ce determină restituirea cauzei la parchet, conform dispozițiilor

art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală .

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dumitru Voloșeniuc în Dosarul nr. 2.377/111/2005 al Tribunalului Bihor - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 342

și

art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 martie 2017.