Decizia nr. 840/2019

Articolul 1^1

Începând cu data de 1 decembrie 2018, operatorii economici astfel cum sunt definiți de

Ordonanța Guvernului nr. 26/2013 , aprobată cu completări prin

Legea nr. 47/2014 , cu modificările și completările ulterioare, vor acorda angajaților proprii primele de vacanță numai sub forma voucherelor de vacanță, în cuantum egal cu contravaloarea unui salariu de bază minim brut pe țară garantat în plată stabilit, în condițiile legii, pentru un salariat.

19.

În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din

Constituție cuprinse în art. 16

privind egalitatea în drepturi,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 26

privind viața intimă, familială și privată,

art. 41

privind munca și protecția socială a muncii,

art. 44

privind dreptul de proprietate privată și

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 194 lit. a) din Codul de procedură civilă , Curtea reține că prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate instituie unele dintre elementele pe care trebuie să le conțină cererea de chemare în judecată, stabilind că aceasta va cuprinde și codul numeric personal al reclamantului, precum și al pârâtului-persoane fizice, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Aceste prevederi legale au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 680 din 6 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 13 mai 2019, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate, a statuat, potrivit jurisprudenței sale constante (a se vedea în acest sens

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiție. Mai mult, s-a statuat în jurisprudența citată că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție .

21.

Curtea a mai observat că, în ceea ce privește atributele de identificare ale persoanei fizice,

art. 59 din Codul civil

prevede că „Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă, dobândite în condițiile legii“. Prin urmare, reglementarea-cadru referitoare la elementele de identificare ale persoanei nu face nicio mențiune expresă cu privire la codul numeric personal, iar

art. 194 lit. a) din Codul de procedură civilă

precizează faptul că, numai în măsura în care părțile posedă ori li s-au atribuit elementele de identificare stabilite de text, precum și dacă sunt cunoscute, reclamantul le va indica în cererea de chemare în judecată. Așadar, mențiunile enunțate

de textul legal criticat, inclusiv cea referitoare la codul numeric personal, contribuie la buna administrare a justiției prin corecta și cât mai completa identificare a părților între care se constituie raporturile procesuale și prezintă interes din perspectiva

art. 425 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă

care reglementează conținutul dispozitivului hotărârii judecătorești, precum și din cea a executării hotărârilor judecătorești.

22.

În aceste condiții, având în vedere că elementele de identificare cuprinse în cererea de chemare în judecată prezintă interes în desfășurarea judecății și a executării, Curtea a reținut că instanțele de judecată sunt singurele competente să aprecieze, în concret, în ce măsură anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecată au o suficientă gravitate pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 66 din 11 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 17 aprilie 2014).

23.

Curtea a mai statuat că dispozițiile

art. 200 din Codul de procedură civilă

dispun verificarea cererii introductive de instanță de către completul învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei. Constatând neconformitatea acesteia în raport cu cerințele instituite prin art. 194-197 din Codul de procedură civilă, instanța de judecată comunică lipsurile reclamantului, în scris, punându-i totodată în vedere necesitatea regularizării cererii, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării. Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut de

alin. (3) al art. 200

din același cod, instanța are posibilitatea să anuleze cererea de chemare în judecată prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit

alin. (4)

al aceluiași articol. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este justificată prin prisma finalității legitime urmărite de către legiuitor, și anume fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, ceea ce conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele solicitate, cât și la asigurarea celerității procesului, permițând astfel o bună desfășurare a judecății într-un termen optim și previzibil, în sensul

art. 6 din Codul de procedură civilă , element component al termenului rezonabil, reglementat de

art. 21 alin. (3) din Constituție

(a se vedea în acest sens

Decizia nr. 510 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 5 decembrie 2014, paragraful 30).

24.

Distinct de acestea, Curtea observă că obligația instituită prin textul de lege criticat este însoțită de o serie de garanții legale menite să asigure o protecție adecvată a datelor cu caracter personal. Astfel, codul numeric personal face parte din categoria datelor cu caracter personal a căror prelucrare se realizează potrivit regulilor stabilite prin

Regulamentul (UE) 2016/679

al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE și prin

Legea nr. 190/2018

privind măsuri de punere în aplicare a

Regulamentului (UE) 2016/679

al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE ( Regulamentul general

privind protecția datelor), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 26 iulie 2018. Astfel,

art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 190/2018

include codul numeric personal în categoria „număr de identificare național“ prin care se identifică o persoană fizică în anumite sisteme de evidență și care are aplicabilitate generală, în timp ce

art. 4

din lege stabilește reguli privind prelucrarea unui număr de identificare național. Potrivit

art. 6 alin. (1) lit. e) din Regulamentul general

privind protecția datelor, prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul.

25.

Or, în cauza de față, prin instituirea obligației de a completa cererea de chemare în judecată cu codul numeric personal se urmărește fixarea corectă a cadrului procesual în care urmează să se desfășoare judecarea cauzei, ceea ce corespunde exigenței fundamentale a unui proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil, fără a avea semnificația unei încălcări a dreptului fundamental la viață intimă familială și privată.

26.

Referitor la dispozițiile

art. 53 din Constituție , Curtea constată că invocarea acestora nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept fundamental.

27.

În ceea ce privește dispozițiile

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2017 , criticate în prezenta cauză sub aspectul sintagmei „numai sub forma voucherelor de vacanță“, Curtea observă că dreptul la vouchere de vacanță are o sorginte exclusiv legală, neavând consacrare la nivel constituțional (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 102 din 3 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 30 aprilie 2015).

Art. 53 din Constituție

stabilește condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Norma constituțională evocată are în vedere însă drepturile și libertățile fundamentale înscrise în

capitolul II al titlului II din Constituția României , nu și alte drepturi. Or, dispozițiile de lege criticate se referă la beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și dreptul la vouchere de vacanță, care nu reprezintă un drept fundamental, și, prin urmare, prevederile

art. 53 din Constituție

nu sunt incidente în cauză.

28.

Totodată, Curtea observă că dreptul la concediul de odihnă plătit, ca măsură de protecție socială garantată de prevederile constituționale, nu se confundă cu dreptul la vouchere de vacanță, astfel că nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor

art. 41 alin. (2) din Constituție . Voucherele de vacanță se acordă, în condițiile legii, în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, astfel cum dispune

art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 .

29.

Curtea observă că, prin

art. II din Legea nr. 173/2015

privind aprobarea

Ordonanței Guvernului nr. 8/2014

pentru modificarea unor termene prevăzute în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009

privind acordarea voucherelor de vacanță, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 1 iulie 2015, s-a stabilit că: „Prin excepție de la prevederile

art. 1^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009

privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 94/2014 , cu modificările ulterioare, regiile autonome, societățile și companiile naționale, precum și societățile reglementate de

Legea societăților nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale sunt acționari unici ori dețin o participație majoritară, pot acorda angajaților proprii prime sau vouchere de vacanță, cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în conformitate cu prevederile

art. 1

și a contractului colectiv de muncă în vigoare, până la data expirării acestuia, în funcție de sumele prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate.“

30.

Referitor la compatibilitatea dispozițiilor de lege criticate cu prevederile constituționale referitoare la dreptul de proprietate, analizând pretinsa încălcare a

art. 44

din Constituție, coroborat cu

art. 1 din Primul Protocol

la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol

la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt incidente decât cu privire la sumele deja încasate cu acest titlu, sume devenite certe, lichide și exigibile, iar nu și cu privire la sumele viitoare, asupra cărora legiuitorul este liber să dispună în privința cuantumului și a condițiilor de acordare (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 708 din 29 noiembrie 2016 , paragraful 30). Legiuitorul este liber să aleagă, în funcție de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite și de necesitatea îndeplinirii și a altor obligații consacrate la nivel constituțional, care sunt măsurile menite să asigure echilibrul financiar al statului și

protejarea intereselor naționale în activitatea financiară, în acord cu prevederile

art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție .

31.

Totodată, opțiunea legiuitorului cu privire la conținutul, condițiile și modalitatea de acordare a indemnizației de vacanță sau a primei de vacanță angajaților din cadrul operatorilor economici, astfel cum sunt definiți de

Ordonanța Guvernului nr. 26/2013 , aprobată cu completări prin

Legea nr. 47/2014 , cu modificările și completările ulterioare, respectiv ai regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, precum și ai societăților reglementate de

Legea societăților nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale sunt acționari unici ori dețin o participație majoritară, apare ca justificată și prin prisma dispozițiilor

art. 137 alin. (1) din Legea fundamentală , potrivit cărora „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege“.

32.

De asemenea, din examinarea notei de fundamentare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 46/2017

Curtea reține că „prin introducerea indemnizațiilor de vacanță sau a primelor de vacanță, după caz, sub forma voucherelor Guvernul intervine printr-o măsură urgentă în favoarea angajatului din sectorul bugetar, căruia îi cresc veniturile reale, își poate petrece o vacanță în țară, cu rol de recuperare a capacității de muncă, de creștere a productivității muncii salariatului și de motivare a acestuia“.

33.

În raport cu acestea, Curtea constată că, stabilind acordarea dreptului la prima de vacanță sau indemnizația de vacanță, sub forma voucherelor, legiuitorul a acționat în limitele marjei sale permise de

Legea fundamentală , fără a încălca dreptul de proprietate privată și fără ca măsura dispusă să echivaleze cu o expropriere, astfel cum susține autorul excepției de neconstituționalitate.

34.

De asemenea, nu poate fi reținută nici critica referitoare la nesocotirea principiului egalității în drepturi, consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție , întrucât cele două categorii de salariați pe care autorul excepției le evidențiază, și anume angajați care acceptă voucherele de vacanță și angajați care le refuză sau nu le pot folosi din diferite motive, se află, în mod evident, în ipoteze juridice diferite. Or, Curtea a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că principiul egalității impune aplicarea aceluiași regim juridic unor situații identice și, per a contrario, presupune ca în situații de fapt diferite să se aplice un regim juridic diferit, inclusiv sub aspectul impozitării voucherelor de vacanță. Totodată, faptul că, în considerarea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv prin prisma propriilor interese, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996).

35.

În același timp, Curtea precizează că încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată, prevăzut de

art. 26 din Constituție , nu poate fi reținută, de vreme ce acordarea voucherelor de vacanță este reglementată sub forma unei posibilități legale recunoscute angajatului, și nicidecum a unei obligații juridice în sarcina acestuia, a cărei neîndeplinire să atragă sancțiuni. Acceptarea voucherelor de vacanță reprezintă, așadar, o opțiune personală a fiecărui angajat beneficiar și nu are semnificația unei încălcări a dreptului la viață privată, astfel cum, în mod eronat, susține autorul excepției.

36.

Referitor la critica vizând încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 41 alin. (5) , Curtea precizează că normele din Legea fundamentală invocate nu implică existența unei autonomii de reglementare prin încheierea contractelor colective de muncă, respectiv de decizie în privința conținutului acestora, în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Curtea Constituțională a statuat în mod constant că dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate de

Constituție , prin dispozițiile

art. 41 alin. (5) , însă încheierea convențiilor colective nu se poate face decât prin respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii; în consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie. În caz contrar, s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. În acest sens sunt

Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004,

Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, și

Decizia nr. 575 din 4 mai 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011. Mai mult, prin

Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că dispozițiile

art. 41 alin. (5) din Constituție

privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective nu exclud posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.

37.

În fine, aspectele referitoare la respectarea clauzelor contractelor colective de muncă de către angajator, precum și cele privind interpretarea și aplicarea legii excedează controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, fiind de resortul instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei.

38.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ștefan Chelcan în Dosarul nr. 7.626/3/2018 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că prevederile

art. 194 lit. a) din Codul de procedură civilă

și ale

art. I pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 46/2017

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009

privind acordarea voucherelor de vacanță sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 12 decembrie 2019.