Decizia nr. 710/2024

Articolul XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 : „(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a)

-

i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată , cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la

art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată , cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21

- Accesul liber la justiție,

art. 24

- Dreptul la apărare și

art. 44

- Dreptul de proprietate privată.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la dispozițiile art. 21 din Constituție.

14.

Astfel, prin

Decizia nr. 743 din 4 noiembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 2 februarie 2022, paragrafele 13-19, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a statuat, în acord cu jurisprudența sa în materie, că nu se poate susține încălcarea prevederilor constituționale care garantează accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, existând reglementată posibilitatea legală de a accede la o instanță judecătorească, pe calea apelului. În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, deși accesul la calea extraordinară de atac este o parte componentă a acestuia, accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în

Legea fundamentală

nu instituite obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a mai reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la

Decizia nr. 99 din 23 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000,

Decizia nr. 230 din 16 noiembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000,

Decizia nr. 226 din 18 mai 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004,

Decizia nr. 572 din 3 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 19 decembrie 2005,

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012,

Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012,

Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16, sau

Decizia nr. 389 din 18 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 28 august 2020, paragraful 34).

15.

Prin aceeași decizie, paragraful 15, Curtea a mai reținut că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003,

Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011,

Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, a statuat, cu privire la

art. 6 paragraful 1 din Convenție , că „dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept“.

16.

Cele statuate în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, neintervenind elemente noi, de natură să determine o reconsiderare a jurisprudenței Curții Constituționale.

17.

În ceea ce privește raportarea criticii de neconstituționalitate la dispozițiile

art. 20 ,

24

și

44 din Constituție , autorul excepției nu arată în ce constă contrarietatea prevederilor legale criticate cu normele constituționale invocate. Or, potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate și, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepției în ceea ce privește formularea unor motive de neconstituționalitate. Acest fapt ar avea semnificația exercitării unui control de constituționalitate din oficiu, aspect ce este inadmisibil, în raport cu dispozițiile

art. 146 din Constituție .

18.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Bratu Ion, prin mandatar Vlad Claudia, în Dosarul nr. 1.168/292/2018 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și constată că dispozițiile

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 decembrie 2024.