Decizia nr. 353/2016

Articolul 13

din Legea nr. 193/2000
creează o situație injustă: dreptul de proprietate al profesionistului asupra creanțelor izvorâte din contractele de credit în curs de executare devine precar, incert, datorită posibilității legale oferite instanțelor de a modifica toate contractele unui profesionist (chiar dacă acestea nu au făcut obiectul unei judecăți) în ipoteza constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract/din câteva contracte determinat/e. Legiuitorul național trebuie să asigure corespondența între dispozițiile legale speciale (inclusiv cele implementate prin transpunerea unor prevederi europene) și dispozițiile cadru (procedurale sau substanțiale). Mai exact, în lumina
art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 , dreptul la apărare și procesul echitabil nu pot fi analizate după alte coordonate decât cele stabilite prin Constituție, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Codul de procedură civilă. Prin reglementarea cuprinsă/criticată, statul acționează în exces pentru protecția unui subiect de drept care a intrat în mod benevol într-un raport juridic numit (contractul de credit sau alte servicii), deci ale cărui efecte legale erau cunoscute.
26. De asemenea, încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituție privind principiul separației puterilor în stat este evidentă, deoarece dispozițiile criticate permit "exercitarea puterii legislative de puterea judecătorească" prin dreptul pe care îl dau judecătorului de a emite "dispoziții general obligatorii" prin hotărârea ce urmează să o pronunțe în cauză. În concret, în cauză, judecătorul este chemat ca, în urma analizei doar a unui singur contract, constatând caracterul abuziv al unor clauze contractuale din acest contract, să pronunțe o hotărâre prin care să oblige profesionistului să modifice alte sute sau mii de contracte în care se regăsesc aceste clauze sau clauze similare, deși aceste contracte nu au făcut obiectul analizei instanței.
27. Acțiunea în justiție prin care se verifică circumstanțele încheierii unuia sau mai multor contracte determinate, nu poate avea ca efect înlăturarea unei clauze din toate contractele profesionistului/nu poate fi asimilată unei acțiuni în justiție prin care se verifică o practică ilicită a unui profesionist, așa cum articolul de lege supus analizei ( art. 12-13 din Legea nr. 193/2000 ) lasă să se înțeleagă. Efectul erga omnes poate fi conceput doar dacă se produce asupra contractelor având elemente de fapt și de drept identice, ipoteză greu de întâlnit având în vedere factorii diverși care stau la baza încheierii contractelor și procesul particular de negociere ce însoțește fiecare contract în parte. O clauză poate fi calificată drept abuzivă doar dacă este inserată într-un anumit context.
28. Mai mult, legiuitorul a impus pentru o faptă contravențională săvârșită sub imperiul legii vechi - sancționată cel mult cu nulitatea clauzei și amendă contravențională - aplicarea unei sancțiuni mult mai drastice, reglementată de legea contravențională nouă - modificarea tuturor contractelor în curs de executare, încheiate sub imperiul vechii legi contravenționale.
29. Astfel, prin efectul unei reglementări intrate în vigoare în cursul anului 2013, se tinde la modificarea unor raporturi contractuale încheiate în anii 2007-2008 și executate în mod voluntar în intervalul anterior adoptării textelor legale a căror constituționalitate o contestă. Indiferent de calificarea sancțiunii prevăzute la
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 , ca sancțiune contravențională sau ca sancțiune civilă, reglementarea legală este contrară principiului neretroactivității legii, ea tinzând să producă efecte pentru fapte juridice, respectiv, acte juridice, săvârșite/încheiate anterior intrării sale în vigoare.
30. Urmare a modificărilor implementate prin
Legea nr. 76/2012 , de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, pe de o parte, a fost extinsă semnificativ marja de acțiune a entităților prevăzute de
art. 12 din Legea nr. 193/2000 , iar pe de altă parte, a fost lărgită, într-un mod fără precedent în legislația civilă națională, "sancțiunea" anterior prevăzută de
art. 13 din Legea nr. 193/2000
pentru ipoteza constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract, de la obligarea modificării respectivului contract sau cel mult desființarea acestuia (în varianta anterioară), la obligarea modificării tuturor contractele de adeziune în curs de executare, precum și la eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale (în forma actuală).
31. Astfel, se nesocotește principiul securității juridice - în dimensiunea sa care vizează elaborarea și sistematizarea actelor normative, respectiv universalitatea legii consacrată în art. 15 din Constituție, având în vedere că textele atacate prevăd o sancțiune aplicabilă anumitor subiecți de drept în afara/în lipsa verificării incidenței ipotezei, respectiv a nesocotirii dispoziției normei substanțiale. Ceea ce trebuie reținut este că într-un veritabil stat de drept, suplețea, verticalitatea, claritatea și, în fine, chiar logica legii nu pot și nu trebuie să reprezinte niște repere abstracte care rămân de domeniul teoreticului, ci este necesar ca acestea să concretizeze și să caracterizeze deopotrivă activitatea de edictare, cât și cea de interpretare și aplicare a normelor, demersuri indisolubile și interdependențe.
32. Accesibilitatea legii privește, în principal, aducerea la cunoștința publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după aducerea sa la cunoștința publică și după intrarea sa în vigoare. Este contrar dispozițiilor art. 15 alin. (2) și art. 78 din Constituție ca o lege să prevadă în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o dată anterioară publicării în Monitorul Oficial al României. Sub acest aspect, principiul securității juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul Uniunii Europene, și anume principiul încrederii legitime, care, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, impune ca legislația să fie clară și previzibilă, unitară și coerentă. De asemenea impune limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea.
33. Validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție. Textele criticate, în redactarea lor actuală au aptitudinea de a extinde efectele litigiului născut în legătură cu clauzele unui singur contract încheiat de profesionist cu un consumator asupra tuturor convențiilor respectivului profesionist, cu consecințe devastatoare și potențial ireversibile. Profesionistul/comerciantul în discuție este privat de posibilitatea de a-și prezenta cauza în mod adecvat și complet, în sensul de a putea pregăti o apărare conformă, particularizată pentru fiecare dintre contractele potențial (inevitabil) afectate de rezultatul procesului în curs.
34. Tribunalul Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază în Dosarul nr. 74D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, cele două articole fiind clar redactate. Se arată că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere drepturilor, libertăților și principiilor constituționale invocate.
35. Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă apreciază în Dosarul nr. 119D/2016 că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind principiul aplicării legii contravenționale mai favorabile, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea se arată că se încalcă principiul securității raporturilor juridice, principiu consacrat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
36. Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal opinează în Dosarul nr. 134D/2016 în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2), art. 21 și cele ale art. 24 din Constituție. În opinia instanței, orice consumator are asigurat accesul la instanța civilă pentru protejarea drepturilor sale. Un astfel de efect aplicabil tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții este considerat de către tribunal ca fiind excesiv și contrar principiului neretroactivității legii.
37. Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă opinează în Dosarul nr. 147D/2016 în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.
38. Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal apreciază în Dosarul nr. 225D/2016 că prevederile legale criticate sunt constituționale, iar în Dosarul nr. 276D/2016 opinează în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, considerând că nu poate fi vorba de o aplicare retroactivă a dispozițiilor legale.
39. Tribunalul București - Secția a VI-a civilă apreciază în dosarele nr. 286D/2016, 326D/2016 și nr. 327D/2016 că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.
40. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, contrar dispozițiilor
art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate în Dosarul nr. 387D/2016.
41. Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
42. Guvernul și-a exprimat punctul de vedere arătând că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Acesta a mai observat că
Legea nr. 76/2012
nu a operat schimbări sub aspectul răspunderii contravenționale, conferindu-se doar efecte particulare hotărârii judecătorești. Chiar dacă obligarea profesionistului la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare, precum și eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale ar fi calificată ca având caracter sancționator, sancțiunea își conservă natura civilă, circumscriindu-se răspunderii civile, iar nu celei contravenționale.
43. Se arată că, neexistând o sancțiune contravențională principală, prin ipoteză nu se poate reține caracterul de sancțiune contravențională complementară a măsurii prin care profesionistul este obligat să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale, sancțiunea contravențională complementară neputând subzista decât pe lângă o sancțiune contravențională principală, rolul acesteia fiind de a complini răspunderea contravențională. De altfel, se poate observa că nicio prevedere a legii nu califică măsura în discuție ca având natura unei sancțiuni contravenționale complementare.
44. Guvernul arată că noul Cod de procedură civilă consacră o nouă concepție cât privește aplicarea în timp a legii de procedură civilă: procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi; dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare [a se vedea dispozițiile art. 24 și
art. 25 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă]. Totodată, Legea nr. 76/2012
a instituit, la art. 3, norme proprii de soluționare a conflictelor de legi ivite cu prilejul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă: dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare; procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
45. Așa fiind, litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a
Legii nr. 193/2000 , în forma conferită prin
Legea nr. 76/2012 , nu au fost guvernate de noua reglementare (procesual) civilă. Pentru considerentele mai sus expuse, în opinia Guvernului, susținerea autoarelor excepției referitoare la încălcarea de către dispozițiile legale criticate a prevederilor art. 15 alin. (2) din legea fundamentală - în conformitate cu care legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile - este neîntemeiată.
46. Guvernul mai subliniază că dispozițiile legale analizate sunt de natură să evite un număr mare de procese care ar ocaziona cheltuieli de judecată ridicate - situație care profită nu numai consumatorului, ci și profesionistului. De asemenea, profesionistului i se acordă prilejul de a pune de acord contractele de adeziune cu hotărârea judecătorească și dreptul aplicabil, în sensul eliminării clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat. În plus, un alt folos practic în beneficiul profesionistului derivă din faptul că acesta va fi amendat doar o singură dată, iar nu în fiecare dosar în care s-ar mai solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.
47. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
48. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
49. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012, cu completările ulterioare. Curtea reține că forma actuală a dispozițiilor legale criticate (atât art. 12, cât și art. 13) a fost introdusă prin
art. 38 al Legii nr. 76/2012
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, dispoziții care au intrat în vigoare la 1 octombrie 2013, potrivit prevederilor
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013, astfel cum au fost modificate prin
Legea nr. 214/2013
pentru aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2013
privind modificarea
Legii nr. 76/2012
pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013. Dispoziții legale criticate au următorul cuprins:
- Art. 12: "(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.
(3) Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile prevăzute la
art. 30 și 32 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992
privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum și modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispozițiile art. 13 alin. (1) și (4) sunt aplicabile.
(4) Dispozițiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii.";
- Art. 13 alin. (1): "(1) Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanța va aplica și amenda contravențională prevăzută la art. 16.
(3) Dacă instanța constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
(4) Hotărârea este supusă numai apelului."
50. În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) și (4) privind statul de drept și social, respectiv, principiul separației puterilor în stat, art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției și a legilor în componenta sa privind previzibilitatea legii, art. 4 alin. (2) privind nediscriminarea, art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 78 privind intrarea în vigoare a legii, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției, precum și în art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) privind economia. Se mai invocă și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
51. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate, prin raportare la critici similare, constatând că acestea sunt constituționale, prin
Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016 *), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii.
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016.
──────────
52. Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea a observat că acțiunea prevăzută de
art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000
este o acțiune in rem, promovată de subiectele de drept îndrituite (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice și asociațiile pentru protecția consumatorului) nefiind, așadar, o acțiune personală a consumatorului. Spre deosebire de art. 253 alin. (1) lit. b) din Codul civil care face referire la dreptul unei persoane de a cere instanței încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, pentru apărarea drepturilor sale nepatrimoniale, acțiunea în încetare prevăzută de
Legea nr. 193/2000
este o acțiune specială care vizează, indirect, și drepturi patrimoniale. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acțiunea prevăzută la
art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000
este o acțiune în încetare ale cărei efecte se produc numai pentru viitor.
53. Acțiunea în încetare prevăzută de lege are, în principiu, un caracter sancționator și nu de indemnizare a consumatorilor și are rolul de a descuraja agenții economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii. În cadrul acestor acțiuni, judecătorul procedează la examinarea in abstracto a clauzelor din contractele de adeziune, adică analizează dacă respectiva clauză este susceptibilă să cauzeze un dezechilibru economic semnificativ între consumator și profesionist, în general, dezechilibru generat de raportul inegal de forțe și care este de natură obiectivă, fiind apreciat de către judecător prin raportare la un echilibru ideal. Nu este esențial ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi produs. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, nu este neapărat necesar ca o astfel de clauză să fi produs efecte asupra patrimoniului consumatorului.
54. Această poziție de dezechilibru este de natură să justifice prevederile legale criticate. Curtea Constituțională a constatat în jurisprudența sa, în acord cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv (a se vedea
Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006). Or, profesioniștii nu se află în aceeași situație cu aceea a consumatorilor.
55. De altfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Ordonanța din 16 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza C76/10 Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, punctul 37, că "potrivit unei jurisprudențe constante, sistemul de protecție pus în aplicare prin
Directiva 93/13/CEE
se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în cauzele C-240/98-C-244/98 Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, punctul 25, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunțată în Cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctul 25)".
56. Prin Hotărârea Curții (Camera întâi) din 26 aprilie 2012, pronunțată în Cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag împotriva Invitel Tavkozlesi Zrt, Curtea de la Luxemburg a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilității ca o constatare a nulității unei clauze abuzive care figurează în condițiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acțiuni în încetare, menționată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public și în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislația națională, să producă, în conformitate cu această legislație, efecte față de toți consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleași condiții generale, inclusiv față de consumatorii care nu erau părți la procedura în încetare; de asemenea, în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din condițiile generale ale contractelor a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanțele naționale sunt obligate, și în viitor, să stabilească din oficiu toate consecințele prevăzute de dreptul național care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligații pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleași condiții generale.
57. De altfel, prin
Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, Curtea Constituțională a statuat, în legătură cu prevederile
art. 7 din Legea nr. 193/2000 , că dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că foarte multe dintre contractele încheiate între profesioniști și consumatori sunt contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea unui contract (din cauze care țin, în general, de poziția pe piață a respectivilor profesioniști), fără o negociere a clauzelor contractuale care sunt impuse de către profesioniști.
Legea nr. 193/2000
conține în anexa sa și o listă exemplificativă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Așadar, profesioniștii au la dispoziție un instrument legal care le oferă posibilitatea să își adapteze în timp util conduita în cazul în care propun bunuri și servicii unor consumatori.
58. Curtea Constituțională a reținut că, în prezent,
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
prevede că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare și nu cele deja executate, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale. Potrivit
art. 1175 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, "Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare."
59. O primă critică a autoarelor excepției de neconstituționalitate se raportează la faptul că se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept și social, în sensul unei protecții exagerate a consumatorilor. Însă, profesioniștii încheie nenumărate contracte cu consumatorii, numărul exact al acestora neputând fi cuantificat. Reiterând cele reținute la paragraful 54, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene,
Directiva 93/13/CEE
se bazează pe ideea că un consumator se găsește pe o poziție de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de acesta, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Prin urmare, Curtea observă că prevederile legale criticate din
Legea nr. 193/2000
reprezintă transpunerea
Directivei 93/13/CEE
a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 95 din 21 aprilie 1993. Dispozițiile relevante din acest act normativ au următoarea formulare:
- Art. 6: "(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.
(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.";
- Art. 7: "(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.
(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.
(3) Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.";
- Art. 8: Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.
60. Curtea mai reține și existența prevederilor
Directivei 2009/22/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 110 din 1 mai 2009. Potrivit punctului 5 din Anexa 1 la Directivă, prevederile acesteia sunt aplicabile și în privința
Directivei 93/13/CEE
a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel, în preambulul acestei directive, la punctele 9 și 10, se arată că articolul 5 alineatul (3) din tratat obligă Comunitatea să nu facă mai mult decât este necesar pentru a îndeplini obiectivele tratatului. În conformitate cu articolul menționat, particularitățile ordinilor juridice interne trebuie luate în considerare în măsura posibilului, lăsând statelor membre libertatea de a alege între diferite opțiuni cu efect echivalent. Instanțele judecătorești sau autoritățile administrative competente să decidă cu privire la procedurile menționate în prezenta directivă au dreptul să examineze efectele deciziilor anterioare. Una dintre opțiuni ar trebui să fie aceea de a solicita unuia sau mai multor organisme publice independente, responsabile în special de protecția intereselor colective ale consumatorilor, să-și exercite dreptul prevăzut de prezenta directivă, de a introduce o acțiune în justiție. Potrivit altei opțiuni, ar trebui să se asigure exercitarea respectivului drept de către organizațiile al căror scop este protejarea intereselor colective ale consumatorilor, în conformitate cu criteriile stabilite de legislația internă. Art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din directivă prevede că:
"(1) Statele membre desemnează instanțele judecătorești sau autoritățile administrative competente să decidă asupra acțiunilor introduse de entitățile calificate în sensul articolului 3, vizând:
(a) încetarea sau interzicerea oricărei încălcări, cu toată diligența necesară și, după caz, în cadrul unei proceduri de urgență;
(b) după caz, măsuri precum publicarea integrală sau parțială a deciziei, într-o formă adecvată, și/sau publicarea unei declarații de rectificare, în vederea eliminării efectelor persistente ale încălcării;"
61. Curtea reține că România, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, trebuie să respecte prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și să asigure ducerea la îndeplinire a cerințelor celorlalte reglementări ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu (a se vedea
Decizia nr. 1.059 din 11 decembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013, precum și
Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 32), ceea ce s-a și întâmplat prin transpunerea
Directivei 93/13/CEE
a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Chiar dacă dispozițiile directivei menționate lasă statelor membre o marjă de apreciere, nu se poate nega dreptul legiuitorului național de a edicta norme juridice care să confere o protecție juridică superioară consumatorului.
62. În legătură cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii civile, prevăzut de Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, concretizată, de exemplu, prin
Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau
Decizia nr. 1.622 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 8 martie 2012, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii privește modificarea unei situații pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situații juridice pentru viitor. Dispozițiile legale care prevăd dreptul instanței judecătorești să dispună înlăturarea din toate contractele încheiate de profesionist a clauzelor abuzive sunt norme de procedură care sunt de imediată aplicare, fără a încălca exigențele art. 15 alin. (2) din Constituție.
63. Așadar, Curtea Constituțională constată că această competență conferită instanței judecătorești învestită cu judecarea unei astfel de acțiuni nu vizează desființarea unei clauze abuzive pentru trecut, ci numai pentru viitor, astfel încât prestațiile deja efectuate în baza contractului nu pot fi desființate. În realitate, profesionistul invocă faptul că având deja încheiat un contract cu consumatorul, este obligat să îl modifice, în sensul eliminării pe viitor a clauzelor constatate ca fiind abuzive. Este evident că profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obținute în baza clauzelor abuzive, dar această situație nu poate acredita ideea că hotărârea judecătorească adoptată în baza
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
retroactivează.
64.
Legea nr. 193/2000
conține prevederi clare în anexa sa cu privire la clauzele care sunt considerate abuzive, noțiunea de clauză abuzivă fiind reglementată încă din anul 2000, astfel încât profesioniștii au putut, încă de la momentul intrării sale în vigoare, să își adapteze conduita în mod corespunzător, adică să evite inserarea în contracte a unor clauze care contravin legii. Așadar, profesionistul avea reprezentarea faptului că se poate expune la o acțiune promovată de consumator dacă încalcă legea. Prevederile legale criticate reglementează un remediu judiciar de natură procesuală menit să accelereze procesul de eliminare a clauzelor abuzive și de reintrare în legalitate. Aceste prevederi legale nu aduc nimic nou din punctul de vedere al dreptului substanțial.
65. De altfel, prin Hotărârea din 26 martie 2015, pronunțată în Cauza C-596/13, Comisia Europeană împotriva Moravia Gas Storage a.s și a Republicii Cehe, punctele 32 și 33, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie și că, deși aceasta nu se aplică situațiilor juridice născute și care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum și situațiilor juridice noi. Soluția este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivității actelor juridice, numai dacă noua normă este însoțită de dispoziții speciale care stabilesc în mod specific condițiile de aplicare în timp a acesteia (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza C-72/12, Gemeinde Altrip și alții, punctul 22, precum și jurisprudența citată). Potrivit unei jurisprudențe constante, se consideră în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare (Hotărârea din 11 decembrie 2012, pronunțată în Cauza C610/10, Comisia/Spania, punctul 45 și jurisprudența citată), spre deosebire de normele de drept substanțial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situații apărute anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 1981, pronunțată în cauzele C-212/80-217/80, Meridionale Industria Salumi și alții, C-212/80-217/80, punctul 9, Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza C-201/04, Molenbergnatie, punctul 31, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2008, pronunțată în Cauza C-334/07 P, Comisia/Freistaat Sachsen, punctul 44).
66. Autoarele excepției de neconstituționalitate mai susțin că prevederile legale criticate, care reprezintă forma nouă a legii, impun instanței judecătorești aplicarea unei sancțiuni contravenționale mai severe.
67. Curtea constată că s-a pronunțat asupra dispozițiilor
art. 13 din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, în forma anterioară, pe baza unor critici relativ similare, constatând că sunt constituționale. Astfel, prin
Decizia nr. 647 din 11 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010, și
Decizia nr. 464 din 12 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011, Curtea a reținut că, fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța judecătorească este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea a mai reținut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede și o răspundere contravențională, din moment ce fapta ilicită este sancționată cu amendă contravențională. Curtea a mai statuat în jurisprudența sa că acțiunea promovată în temeiul art. 11-13 din lege angajează, în principal, răspunderea contravențională a profesionistului, iar, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală a acestuia. Așadar, existând două tipuri de răspundere, una delictuală, cealaltă contravențională, există și două tipuri de sancțiuni (a se vedea
Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010 și
Decizia nr. 649 din 11 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010). Împrejurarea că actul de sesizare al instanței, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcție de calea aleasă de persoana ce are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al profesionistului. În fața instanței de judecată, părțile au în egală măsură posibilitatea de a-și exercita garanțiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente și utile cauzei.
68. Curtea a reținut, însă, în jurisprudența citată, prin raportare la prevederile legale criticate, ca răspuns la critica menționată și la paragraful 66, că sancțiunea obligării profesionistului să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare nu are natură contravențională, ci are o natură civilă, fiind legată de un contract civil. Sancțiunea civilă intervine pentru săvârșirea, cu vinovăție, a unei fapte ilicite și, în subsidiar, pentru cauzarea de prejudicii (a se vedea mutatis mutandis
Decizia nr. 800 din 18 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2016), chiar dacă, potrivit legii, profesionistul nu este obligat la plata unor despăgubiri. Este adevărat că, potrivit
art. 13 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 , în cazul prevăzut la alin. (1), instanța va aplica și amenda contravențională prevăzută la art. 16 din lege, în cazul încălcării obligației de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (cu privire la aplicarea pentru viitor a altor sancțiuni decât cele contravenționale, a se vedea și
Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015), dar sancțiunea contravențională intervine ca urmare a încălcării unei obligații stabilite printr-o normă de drept public. De asemenea, Curtea a reținut că limitele sancțiunii contravenționale au rămas neschimbate față de forma legii din anul 2008, astfel că nu se poate reține încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție. Obligația profesionistului prevăzută de
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
este o consecință a încălcării normelor de drept substanțial referitoare la clauzele abuzive. Profesionistul a cunoscut încă de la început faptul că o clauză abuzivă poate antrena răspunderea sa în urma promovării unor acțiuni în justiție de către consumatori. Acțiunea în încetare prevăzută de dispozițiile legale criticate are o tipologie procedurală de natură să satisfacă interesele de ordin public prin apărarea drepturilor și intereselor consumatorilor aflați în aceeași situație juridică, statul asigurându-se că toți actorii economici respectă regulile edictate în vederea unei bune funcționări a pieței bunurilor și serviciilor vizate de ipoteza legii. În momentul în care instanța de judecată constată existența unei clauze abuzive, va obliga profesionistul să o înlăture din toate contractele de adeziune în curs de executare. Efectele acestei înlăturări, potrivit
art. 13 din Legea nr. 193/2000 , se vor produce pentru viitor.
69. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, Curtea a constatat că, aplicând sancțiunea civilă, în urma verificărilor efectuate, instanța acționează în baza unei competențe conferite de legiuitor. Este adevărat că reglementările legale criticate conferă hotărârii judecătorești efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativității efectelor hotărârilor judecătorești, fără că obligațiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară. Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator și profesionist, raportată la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza
art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000 , în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispozițiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică, astfel încât relativitatea efectelor hotărârii judecătorești va avea în vedere persoana împotriva căreia este formulată sesizarea, persoană ce urmează a-și adapta conduita în funcție de exigențele stabilite prin hotărârea judecătorească. Nicăieri în lege nu este prevăzută o sancțiune împotriva profesionistului care, obligat de instanță să elimine clauzele constatate ca fiind abuzive, nu s-a conformat hotărârii judecătorești, dar efectul acesteia este în sensul că profesionistul, fie va negocia cu consumatorul și le va modifica, fie va elimina pur și simplu clauzele abuzive din contractele preformulate, urmând ca verificarea îndeplinirii hotărârii judecătorești să fie făcută ulterior de către autoritățile competente.
70. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a constatat că prevederile legale sunt clare și previzibile cu privire la conduita care trebuie urmată de destinatarii săi, astfel încât nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii (cu privire la noțiunea de previzibilitate a legii a se vedea
Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 223-231).
71. În ceea ce privește respectarea prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare, Curtea a reținut faptul că profesionistul are posibilitatea să se prezinte în fața instanței judecătorești și să își formuleze apărările pe care le consideră pertinente și utile cauzei.
72. Referitor la încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea a observat că dispozițiile în cauză, aplicându-se contractelor de adeziune în curs de derulare, în speță contracte de credit, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituție. Curtea a statuat în jurisprudența sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea și
Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin
Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Așadar, textul art. 44 din Constituție cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziție specială în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiții, Curtea a reținut că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea
Decizia nr. 270 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014). De fapt, nici nu se pune problema încălcării dreptului de proprietate, profesionistul nemaiputând pe viitor să încaseze sumele de bani stabilite în baza clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, nepunându-se în discuție, în cadrul acțiunii în încetare, restituirea sumelor de bani deja încasate.
73. Curtea a constatat că Legea fundamentală nu ocrotește și nu garantează dreptul de proprietate privată în legătură cu sumele rezultate din clauze abuzive, deci cu încălcarea legii. Dimpotrivă, Constituția obligă pe legiuitor să reglementeze căi/modalități de recuperare a sumelor astfel dobândite (cum ar fi, acțiunea oblică/pauliană, confiscarea, acțiunea în anulare etc.). Cu atât mai mult, legiuitorul trebuie să reglementeze un cadru legislativ apt privind prevenirea intrării în patrimoniul creditorului a sumelor ce sunt susceptibile de a fi plătite în viitor în urma stipulării unor clauze abuzive.
74. În ceea ce privește libertatea economică, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mai multe rânduri. Astfel, în
Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 și 24, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale (exemplu fiind
Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015), principiul libertății economice constituie, împreună cu libera inițiativă, fundamentul economiei de piață, având un conținut normativ complex, care privește atât începerea unei activități economice, cât și desfășurarea acesteia într-un mediu concurențial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii și practici anticoncurențiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piață, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social și politic, necesar pentru derularea activității operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanța drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu,
Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004,
Decizia nr. 119 din 16 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 23 martie 2006, și
Decizia nr. 498 din 10 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012). Totodată, stabilirea unei fapte ce constituie contravenție și a sancțiunii aplicabile acesteia reprezintă o opțiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura libertatea comerțului și protecția concurenței loiale.
75. În consecință, libertatea economică nu este absolută, ci comportă anumite limite. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 45 din Constituție, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât și exercitarea acesteia se desfășoară "în condițiile legii", așa cum a reținut Curtea prin
Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 23 noiembrie 2007, sau
Decizia nr. 31 din 14 ianuarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 8 martie 2010. Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut al persoanei, ci este condiționată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea economică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor.
76. Referitor la raportarea la prevederile art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) privind economia din Legea fundamentală, Curtea s-a pronunțat asupra altor dispoziții legale din
Legea nr. 193/2000 , constatând că această lege conține în anexa sa și o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive, considerentele fiind valabile și în dosarele de față. Art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerțului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze exercitarea activităților specifice în condiții care să asigure funcționarea unei economii de piață viabile în care consumatorii să fie protejați în fața unor abuzuri ale agenților economici aflați, din diferite motive, pe poziții de forță (a se vedea
Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013 , precitată).
77. Însă, potrivit
art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 , dispozițiile alin. (1)-(3) din același articol nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii. Acțiunea pusă la dispoziția consumatorului de dispozițiile
art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000
este o acțiune în anulare supusă condițiilor legale, având efecte specifice care se pot întinde până la momentul încheierii contractului.
78. Așadar, clauzele abuzive sunt interzise în baza
art. 4 din Legea nr. 193/2000 , iar lista exemplificativă a acestora este cuprinsă în anexa la lege. În consecință, din momentul în care se constată caracterul lor abuziv de către instanță, ele nu pot continua să producă efecte în privința contractelor de adeziune în curs de derulare, astfel cum susțin autoarele excepției de neconstituționalitate, ele trebuind să fie eliminate. De asemenea, profesionistul este obligat să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale. De altfel, art. 6 din lege prevede că "Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua." De asemenea, art. 12 alin. (3) din lege prevede necesitatea modificării contractelor aflate în curs de executare, în urma hotărârii judecătorești, prin înlăturarea clauzelor abuzive.
79. În concluzie, pentru ca un contract în derulare să își mai poată produce efecte juridice după intervenția hotărârii judecătorești prevăzute de
art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 , părțile la contract urmează să renegocieze condițiile contractuale; profesionistului îi revine, ca o consecință logică, obligația de a invita consumatorul la această renegociere și de a elimina clauzele abuzive din contract, astfel încât contractul în întregul său să respecte prevederile legale, și, implicit, drepturile consumatorului.
80. Neintervenind elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței, Curtea nu poate constata încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 4 alin. (2), art. 15, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24, art. 44 alin. (1) și (2), art. 45, art. 53, art. 78, art. 124 alin. (2), precum și ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a).
81. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Banca Comercială Română - S.A. din București în Dosarul nr. 1.445/243/2014* al Tribunalului Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 29.327/3/2014 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă, în dosarele nr. 317/3/2014 și nr. 1.192/2/2015 ale Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, de Telekom România Communications - S.A. din București în Dosarul nr. 75/306/2014 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, de Bancpost - S.A. din București în Dosarul nr. 286/2/2015 al Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, de OTP Bank România - S.A. din București în Dosarul nr. 29.539/3/3015* al Tribunalului București - Secția a VI-a civilă și în Dosarul nr. 956/2/2015* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și de Credit Europe Bank România din București în dosarele nr. 25.065/3/2015* și nr. 26.515/3/2015* ale Tribunalului București - Secția a VI-a civilă și constată că dispozițiile
art. 12 și 13 din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Hunedoara - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel București - Secția a V-a civilă, Tribunalului București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, Curții de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalului București - Secția a VI-a civilă și Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 24 mai 2016.
pentru PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
În temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă
coroborat cu
art. 14 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea
și funcționarea Curții Constituționale, semnează
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae

──────────
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 245 din 19 aprilie 2016