Decizia nr. 90/2021

^1 :

Prezentul capitol se aplică pentru executarea silită a tuturor creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie penală, provenite din săvârșirea de infracțiuni, astfel:

a)

sumele reprezentând repararea prejudiciului material;

b)

amenzi;

c)

cheltuieli judiciare;

d)

sume confiscate.

Prin cazuri speciale de executare în sensul prezentului capitol se înțelege cazurile date în competența organului de executare prevăzut la

art. 220 alin. (2^1) lit. a) .“

18.

Având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, precum și prevederile constituționale invocate în susținerea acesteia, Curtea observă că sunt formulate atât critici extrinseci, care, în realitate, vizează conținutul

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

prin care au fost introduse prevederile

art. 266^3 în Legea nr. 207/2015 , respectiv al

Ordonanței Guvernului nr. 30/2017 , cât și intrinseci cu privire la

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală . Prin urmare, obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , precum și ale

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

și ale

Ordonanței Guvernului nr. 30/2017 , în ansamblu.

19.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt menționate dispozițiile constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (4)

și

(5)

cu privire la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și al legalității,

art. 16

privind egalitatea în drepturi,

art. 21

privind accesul liber la justiție,

art. 73 alin. (3)

privind legiferarea,

art. 76

referitor la adoptarea legilor și a hotărârilor,

art. 115

privind delegarea legislativă și

art. 126 alin. (1)

referitor la realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. De asemenea sunt invocate prevederile

art. 75

(cu privire la suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, cu excepțiile prevăzute de lege) din

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, ale

art. 3

(respectarea normelor de tehnică legislativă),

art. 4

(ierarhia actelor normative), ale

art. 13

(integrarea proiectului în ansamblul legislației) și

art. 14 (unicitatea reglementării în materie) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, precum și ale

art. I pct. 9 din Legea nr. 161/2017

privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 6 iulie 2017.

20.

Examinând excepția de neconstituționalitate, în ceea ce privește criticile de neconstituționalitate extrinsecă aduse prevederilor

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

și ale ordonanței în ansamblu, prin raportare la dispozițiile constituționale ale

art. 115 din Constituție , Curtea reține că adoptarea unor ordonanțe simple are loc în virtutea unei legi de abilitare a Guvernului de a emite astfel de acte normative între sesiunile parlamentare, fiind vorba de o delegare dată Guvernului de către Parlament prin lege, iar adoptarea ordonanțelor de urgență are loc în temeiul delegării legislative constituționale, fără a fi necesară o lege de abilitare, cu îndeplinirea altor condiții, prevăzute expres de

art. 115 alin. (4)

și

(6) din Legea fundamentală .

21.

În conformitate cu dispozițiile

art. 115 alin. (1)-(3) din Constituție , Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, iar legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

22.

Examinând cadrul legislativ incident în materie, Curtea observă că prin

Legea nr. 161/2017 , adoptată în temeiul

art. 115 alin. (1) din Constituție , Guvernul a fost abilitat ca, de la data intrării în vigoare a acestei legi, dar nu înainte de încheierea primei sesiuni ordinare a anului 2017, și până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2017, să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Astfel, prevederile

art. 266^3 au fost introduse în Legea nr. 207/2015

prin

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 , ordonanță adoptată în virtutea

art. 108 din Constituție

referitor la actele Guvernului, precum și ale

art. 1 pct. I.9 din Legea nr. 161/2017

privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și care prevede: „I. Finanțe publice și economie: (...) 9. modificarea și completarea

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu modificările și completările ulterioare;“.

23.

Obiectul de reglementare al

Ordonanței Guvernului nr. 30/2017

îl constituie modificarea și completarea

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

și, pe lângă alte modificări aduse acestei legi, astfel cum reiese din expunerea de motive, s-a procedat la completarea prevederilor

art. 266 din Codul de procedură fiscală

în vederea clarificării unor aspecte generate de aplicarea prevederilor

Legii nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care judecătorul-sindic admite în parte creanțele fiscale solicitate de organul fiscal pentru a fi înscrise la masa credală, pe baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în acest sens. Astfel, în contextul legislativ dat de legislația în materie fiscală și în materia insolvenței, anterioară modificărilor operate prin

Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 , debitorul era obligat doar la acoperirea creanțelor admise la masa credală, iar pentru diferența de valoare, creditorul nu mai avea dreptul de a o realiza. Prin urmare, organul fiscal trebuia să procedeze la anularea acesteia ulterior închiderii procedurii insolvenței, atunci când creanțele nu mai erau admise la masa credală potrivit legii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase, inclusiv în cazul atragerii răspunderii acestuia. Aceleași principii se aplicau și în cazul debitorilor pentru care a fost aprobat de către judecătorul-sindic un plan de reorganizare atunci când creanțele fiscale nu erau acceptate în totalitate în planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, sub rezerva ca debitorii să se conformeze planului de reorganizare aprobat.

24.

Ca atare, prin noul act normativ reprezentat de

Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

s-a preconizat ca, pe toată perioada derulării procedurii insolvenței sau reorganizării judiciare, după caz, creanțele fiscale restante administrate de organul fiscal central necuprinse în plan să nu se stingă, urmând a se proceda la scăderea acestora din evidența fiscală în situația în care planul de reorganizare a fost respectat în totalitate, iar în cazul în care acesta nu a fost respectat, aceste creanțe urmează a fi realizate.

25.

Astfel, în scopul facilitării recuperării tuturor creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie penală, provenite din săvârșirea unor infracțiuni, respectiv pentru recuperarea sumelor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate,

Codul de procedură fiscală a fost completat cu un nou capitol, respectiv capitolul XII^1

-

Dispoziții speciale aplicabile cazurilor speciale de executare silită,

art. 266^1-266^5 , prin care au fost stabilite reguli speciale, care se constituie în excepții de la reglementările privind procedura executării silite a creanțelor în materie fiscală și prin derogări în ceea ce privește materia insolvenței, respectiv: (i) sfera de aplicare a prevederilor

capitolului XII^1

( art. 266^1 ); (ii) modalitatea de comunicare a actelor de executare silită în cazuri speciale ( art. 266^2 ); (iii) executarea silită în cazul debitorilor insolvenți ( art. 266^3 ); (iv) titlul executoriu și condițiile pentru începerea executării silite ( art. 266^4 ); (v) condițiile începerii executării silite cazuri speciale ( art. 266^5 ).

26.

Cu privire la situațiile speciale, Curtea observă faptul că prin

art. 220 alin. (2^1) din Codul de procedură fiscală

este creat deja cadrul legal în ceea ce privește cazurile speciale de executare silită, norme ce constituie o excepție de la prevederile

art. 220 alin. (2) din Codul de procedură fiscală , potrivit cărora „organul fiscal care administrează creanțe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită.“ Prin

art. 220 alin. (2^1) din Codul de procedură fiscală

se prevede că prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală se stabilesc cazurile speciale de executare silită, structura abilitată cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și efectuarea procedurii de executare silită, precum și alte organe fiscale pentru îndeplinirea unor acte de executare silită și pentru valorificarea bunurilor confiscate, gajate/ipotecate sau sechestrate potrivit legii, prin procese electronice masive. Executarea silită în cazurile speciale care fac obiectul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în materie penală este reglementată prin

Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3.744/2015

privind stabilirea cazurilor speciale de executare silită, precum și a structurilor abilitate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și efectuarea procedurii de executare silită, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 30 decembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit

art. 13^2 din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013

privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iulie 2013, cu modificările și completările ulterioare, structura competentă cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și efectuarea procedurii de executare silită în cazurile speciale este Direcția generală executări silite cazuri speciale din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

27.

În sensul mai sus enunțat, prin cazuri speciale de executare silită, astfel cum rezultă din

art. 1 din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3.744/2015 , se înțelege punerea în aplicare a dispozițiilor legale în materie de executare, generată de: (i) hotărârile judecătorești definitive pronunțate în materie penală, prin care s-a dispus recuperarea unor creanțe bugetare de la debitori persoane fizice, juridice sau de la orice alte entități, cu excepția

hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în materie penală prin care s-a dispus doar recuperarea unor cheltuieli judiciare care se pun în executare de către organele fiscale centrale competente cu atribuții în administrarea creanțelor bugetare; (ii) înscrisurile emise în materie penală de către instanțele de judecată sau de către alte organe competente potrivit legii, privind ducerea la îndeplinire de către organele de executare silită din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a măsurilor asigurătorii sau, după caz, de ridicare a acestora; (iii) alte titluri executorii prin care se stabilesc dobânzi, penalități de întârziere, majorări de întârziere sau alte sume, dispuse, dar neindividualizate, prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în materie penală, inclusiv cele prin care se stabilește cuantumul cheltuielilor de executare silită, cele prin care se stabilește suma reprezentând diferența de preț și/sau cheltuielile prilejuite cu urmărirea bunului, precum și deciziile de atragere a răspunderii solidare emise conform legii în scopul recuperării creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate în materie penală.

28.

Cu privire la dispozițiile

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 , Curtea constată că acestea dispun următoarele: (i) prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, executarea silită a creanțelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate datorate de debitorii declarați insolvenți, stabilite prin hotărâri judecătorești, se realizează potrivit dispozițiilor

Codului de procedură fiscală ; (ii) prin excepție de la prevederile

art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală , în cazul debitorului care datorează sume de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate și pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislației privind insolvența, coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent. Așadar, prin

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015

se reglementează două chestiuni: (i) faptul că executarea silită a creanțelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate datorate de debitorii declarați insolvenți și care sunt creanțe bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești în materie penală nu mai urmează procedurile de insolvență, ci se realizează potrivit procedurilor în materie fiscală; (ii) coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislației privind insolvența, nu mai revine organului de executare silită competent în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent, astfel cum prevede

art. 220 alin. (8) din Codul de procedură fiscală , la care face referire textul criticat, ci coordonarea executării silite revine organului de executare silită cazuri speciale în a cărui rază teritorială își are/și-a avut domiciliul fiscal debitorul insolvent.

29.

Față de această împrejurare, Curtea observă că cele prezentate mai sus sunt aspecte procedurale ce țin de executarea silită a tuturor creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie penală, provenite din săvârșirea de infracțiuni, reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate și pentru care s-a dispus atragerea răspunderii potrivit prevederilor legislației privind insolvența.

30.

Cu privire la modificarea unei legi adoptate cu majoritatea cerută pentru legi organice, Curtea a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, și norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete caracter organic, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituție legii organice ( Decizia nr. 548 din 15 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008,

Decizia nr. 786 din 13 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, și

Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). De aceea, Curtea a statuat că printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziții dintr-o lege organică, dacă acestea nu conțin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecință, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenența sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice ( Decizia nr. 53 din 18 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994, sau

Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015).

31.

Prin urmare, prevederile criticate vizează recuperarea creanțelor bugetare, procedură care se circumscrie fazei a doua a unui „proces“, respectiv executarea hotărârii judecătorești. Or, potrivit prevederilor

art. 126 alin. (2) din Constituție

în virtutea cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, această reglementare cu privire la aspectele procedurale de punere în executare a unei hotărâri judecătorești intră în competența exclusivă a legiuitorului, care are opțiunea în determinarea modalităților în care se duce la îndeplinire o hotărâre judecătorească și de recuperare a creanțelor bugetare, întrucât, potrivit prevederilor

art. 139 din Constituție , orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, cărora li se circumscriu și procedurile de recuperare a creanțelor fiscale sau bugetare. Astfel, din conținutul celor două dispoziții constituționale reiese că aspectele învederate se reglementează prin lege ordinară, iar nu prin lege organică.

32.

În aplicarea prevederilor

art. 56 din Constituție , coroborate cu cele ale

art. 139 din Legea fundamentală ,

Codul de procedură fiscală

constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale și bugetare, iar unde acest cod nu dispune, se aplică prevederile

Codului civil

și ale

Codului de procedură civilă , în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori, context în care acesta reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel ( art. 2

și

art. 3 din Legea nr. 207/2015 ). Prin urmare, executarea silită prin care se urmărește valorificarea unor creanțe fiscale sau bugetare face, de principiu, obiectul unor reglementări cuprinse în

Codul de procedură fiscală , prin care sunt prevăzute, la

art. 220 , și aspecte cu privire la competența organelor îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii și cu efectuarea procedurii de executare silită a unor creanțe bugetare, care se realizează în baza hotărârii judecătorești sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

33.

Curtea constată că prin normele criticate legiuitorul a dat prioritate dispozițiilor

Codului de procedură fiscală

în raport cu alte acte normative, prin aplicarea principiului unicității reglementării în materie invocat chiar de autorii prezentei excepții de neconstituționalitate prin prisma normelor de tehnică legislativă, astfel cum acesta este prevăzut de

art. 14 din Legea nr. 24/2000 .

34.

În acest context, Curtea reține că procedurile în discuție sunt stabilite prin norme de natura legii ordinare, fapt ce a permis Guvernului ca, în baza unei legi de abilitare, să le modifice prin intermediul unei ordonanțe, inclusiv să deroge de la prevederile

Legii nr. 85/2014 , având în vedere că și

art. 75 alin. (1)

și

(2) din această lege , invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate, prevede aspecte procedurale, respectiv faptul că „(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii

debitorului. (...) (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau terților garanți; (...)“.

35.

Față de cele prezentate, Curtea constată că prevederile criticate nu sunt contrare

art. 115 din Constituție , întrucât sunt adoptate în baza unei legi de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe, problematica reglementată ce face obiectul criticii de neconstituționalitate se circumscrie domeniului prevăzut prin

art. 1 pct. I.9 din Legea nr. 161/2017

privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, în ceea ce privește posibilitatea modificării și completării

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

36.

De altfel, Curtea reține că, așa cum s-a arătat mai sus, aspectele legiferate sunt de domeniul legii ordinare și, prin urmare, legea de aprobare a

Ordonanței Guvernului nr. 30/2017

urmează procedura constituțională destinată adoptării acestei categorii de legi. În acest context este de menționat faptul că, la data sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate,

Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

nu era aprobată prin lege, însă ulterior a fost aprobată, cu modificări și completări, prin

Legea nr. 150/2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018, lege ce a fost adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor

art. 73 alin. (3)

și ale

art. 76 alin. (2) din Constituție , având, așadar, caracter de lege ordinară și nu de lege organică. Față de această împrejurare, având în vedere momentul la care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, precum și obiectul acesteia, care este circumscris la prevederile

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 , precum și la ale

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

și la

Ordonanța Guvernului nr. 30/2017 , în ansamblu, dispozițiile constituționale privind legiferarea și adoptarea legilor nu au incidență în cauză.

37.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate intrinsecă a dispozițiilor

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015

cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 21 din Constituție , Curtea constată că, în jurisprudența sa referitoare la accesul liber la justiție, în mod constant a statuat că acest principiu semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispozițiilor cuprinse în

art. 126 alin. (2) din Constituție

( Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005). De asemenea, executarea hotărârilor judecătorești este parte componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel că dispozițiile legale ce instituie asemenea proceduri sunt de natură a da efectivitate prevederilor constituționale ale

art. 21 alin. (3).

38.

Or, din analiza prevederilor legale ce reglementează procedura fiscală rezultă că

art. 260 din Codul de procedură fiscală

prevede contestația la executare silită, iar persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor

Codului de procedură fiscală

de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii. De asemenea,

Legea nr. 85/2014

prevede mecanismele de acces liber la justiție în orice fază în care se desfășoară procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

39.

Ca atare, din această perspectivă nu se poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor privind accesul liber la justiție în accepțiunea

Legii fundamentale

și dezvoltată pe cale jurisprudențială, iar excepția de neconstituționalitate raportată la

art. 21 din Constituție

este neîntemeiată.

40.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor

art. 126 alin. (1) din Constituție , Curtea constată că legiuitorul ordinar sau delegat este cel în măsură să stabilească normele procedurale legate de recuperarea creanțelor fiscale sau bugetare, în speță a creanțelor bugetare de natura celor reprezentând repararea prejudiciului material, a amenzilor, a cheltuielilor judiciare și a sumelor confiscate datorate de către debitorii declarați insolvenți, stabilite prin hotărâri judecătorești, punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești într-o anumită materie, precum și a procedurilor după care aceste evenimente se desfășoară.

41.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor

art. 1 alin. (4) din Constituție , Curtea constată că, prin adoptarea prevederilor criticate, legiuitorul delegat nu a adus atingere principiului separației puterilor în stat, ci a creat cadrul normativ necesar pentru executarea silită a creanțelor bugetare stabilite prin hotărâri judecătorești, în speță datorate de debitorii declarați insolvenți.

42.

Totodată, Curtea observă că, în ceea ce privește unele aspecte care țin de executarea silită a creanțelor fiscale sau bugetare, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a reținut că, în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de creditor, și contribuabil, în calitate de debitor al obligației fiscale, cele două părți nu se situează pe poziții de egalitate, între ele existând o legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept public, și, prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea principiului egalității în fața legilor prevăzut de

art. 16 din Constituție

( Decizia nr. 513 din 8 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 26 iunie 2008,

Decizia nr. 978 din 30 septembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). De asemenea, Curtea a stabilit că dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecții unor asemenea raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat ( Decizia nr. 830 din 11 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 11 decembrie 2012,

Decizia nr. 43 din 5 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 20 martie 2013).

43.

Aceste considerente sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește susținerea autorilor excepției de neconstituționalitate referitoare la faptul că prin normele criticate s-ar crea premisele unui tratament preferențial în favoarea recuperării creanțelor bugetare. De altfel, pentru realizarea veniturilor publice, legiuitorul, în conformitate cu Legea fundamentală, a prevăzut întotdeauna norme cu scopul de a eficientiza această operațiune și pentru a-i imprima un ritm mai accelerat. Astfel, adoptarea unui regim juridic special în materia creanțelor bugetare, inclusiv în ceea ce privește executarea silită a creanțelor fiscale sau bugetare, își găsește fundamentul constituțional și în dispozițiile

art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție , conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naționale în activitatea financiară. Acest temei constituțional justifică un drept special, de preferință în favoarea statului, în ceea ce privește efortul de încasare a creanțelor bugetare și de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească obligațiile fundamentale ce i-au fost prescrise prin

Constituție .

44.

În ceea ce privește principiul legalității, Curtea observă că acesta este unul de rang constituțional ( Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009), astfel încât încălcarea legii are drept consecință imediată nesocotirea

art. 1 alin. (5) din Constituție , care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Or, din cele prezentate mai sus, nu s-a reținut încălcarea prevederilor constituționale menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, astfel că aceasta urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.

45.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Turism Agrement 2008 - S.R.L. din Mioveni și de administratorul judiciar Forinsolv S.P.R.L. din Craiova în Dosarul nr. 253/1.259/2016 al Tribunalului Specializat Argeș și în Dosarul nr. 16.949/280/2017 al Judecătoriei Pitești - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 266^3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , precum și ale

art. I pct. 102 din Ordonanța Guvernului nr. 30/2017

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

și ale

Ordonanței Guvernului nr. 30/2017 , în ansamblu, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Specializat Argeș și Judecătoriei Pitești - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 februarie 2021.