Decizia nr. 232/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Bianca Drăghici

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, excepție ridicată de Nela Mihaela Popa în Dosarul nr. 8.078/301/2017 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 769D/2019.

2.

Dezbaterile au avut loc în data de 26 ianuarie 2021, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi, și a părții Aurelian Mihai, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 23 februarie 2021. La această dată, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 3 martie 2021, iar, ulterior, în temeiul dispozițiilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea a dispus amânarea succesivă a pronunțării pentru datele de 24 martie și 7 aprilie 2021, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3.

Prin Încheierea din 13 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.078/301/2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor. Excepția a fost ridicată de Nela Mihaela Popa în calea de atac a apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 3.622 din 28 martie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, într-o cauză având ca obiect stabilirea domiciliului minorului, exercitarea autorității părintești și stabilirea pensiei de întreținere.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

sunt neconstituționale în raport cu normele constituționale invocate și cu dispozițiile

art. 529 și următoarele din Codul civil

și cu cele ale

art. 1 ,

art. 6 lit. a) ,

art. 47 alin. (1)

și

(2)

și

art. 49 alin. (1) din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, norme prin care legiuitorul a stabilit cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului, astfel încât acesta să beneficieze de un nivel de trai care să-i asigure dezvoltarea fizică, mentală și socială, respectarea principiului interesului superior al copilului, a egalității de șanse și nediscriminării copilului și responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești.

5.

Se apreciază că prin dispozițiile

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , respectiv prin imposibilitatea de executare silită a sumelor de bani încasate de celălalt părinte, sunt încălcate toate drepturile prevăzute și garantate în Constituția României, în

Codul civil

și în

Legea nr. 272/2004 .

6.

În final, se afirmă că, prevalându-se de dispozițiile

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , părintele obligat la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorului a găsit forma legală de a se sustrage de la îndatoririle de părinte cu privire la copilul minor cu afecțiuni medicale și de a-l discrimina în raport cu ceilalți copii ai săi.

7.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, rezumându-se la analiza condițiilor de admisibilitate a acesteia.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/199 2, reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare,

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 28 iunie 2011, cu modificările și completările ulterioare. Însă având în vedere notele scrise ale autoarei excepției depuse în motivarea criticilor de neconstituționalitate, Curtea reține că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie doar prevederile

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută la

art. 2 alin. (1) din acest act normativ , potrivit cărora:

–

Art. 20 alin. (1) : „Drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.“;

–

Art. 2 alin. (1) : „Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, au realizat timp de cel puțin 12 luni venituri din salarii și asimilate salariilor, venituri din activități independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal , cu modificările și completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum și de o indemnizație lunară.“

12.

În opinia autoarei excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 22

referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale

art. 48 alin. (1)

și

(3)

privind familia și ale

art. 49

privind protecția copiilor și a tinerilor.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care reclamanta - autoare a excepției de neconstituționalitate - a învestit instanța judecătorească cu o acțiune având mai multe capete de cerere printre care și plata cheltuielilor de creștere și educare a minorului. Prin sentința civilă pronunțată în cauză, instanța judecătorească a admis în parte cererea principală și a dispus obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere lunare, în favoarea minorului, de 1/6 din venitul net obținut, de la data cererii de chemare în judecată până la majorat. La stabilirea cuantumului pensiei, instanța de fond a reținut că „posibilitatea pârâtului-reclamant de a presta pensie de întreținere a fost dovedită prin relațiile trimise la dosar de Agenția pentru Plăți și Inspecție Socială a Municipiului București, din care rezultă că acesta obține venituri permanente“. Împotriva soluției instanței de fond s-a declarat apel și, cu privire la cuantumul pensiei de întreținere, apelantul-pârât a susținut că instanța de fond, în mod nelegal, a stabilit ca pensia de întreținere să fie în cuantum de 1/6 din venitul lunar net obținut, întrucât mai are un copil minor în întreținere și se află în concediu pentru creșterea acestuia, beneficiind de indemnizația aferentă, așa încât la stabilirea pensiei de întreținere pentru primul copil nu poate fi avută în vedere această indemnizație. Tribunalul București a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentința apelată și a obligat apelantul-pârât la plata unei pensii de întreținere lunare, în favoarea minorului, de 1/6 din venitul minim pe economie. Instanța de apel a reținut că, „în ceea ce privește pensia de întreținere pe care apelantul-pârât-reclamant o datorează minorului, va avea în vedere că apelantul mai are un copil minor în întreținere, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 529 alin. (2) din Codul civil , pensia va fi de 1/6 din venitul net lunar. Dar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că apelantul-pârât-reclamant nu desfășoară o activitate remunerată, acesta fiind beneficiar al indemnizației pentru creșterea copilului [...]. Însă, potrivit

art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă

«Nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile și în condițiile prevăzute de lege», iar potrivit

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor «Drepturile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu». În raport cu dispozițiile legale menționate rezultă că în mod eronat prima instanță a reținut că pensia de întreținere pe care apelantul-pârât-reclamant o datorează minorului trebuie raportată la indemnizația pentru creșterea copilului. În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte că apelantul-pârât-reclamant desfășoară o activitate remunerată, tribunalul va stabili pensia de întreținere în raport cu venitul minim pe economie.“ În acest context, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 .

14.

Pornind de la cele statuate de instanța de apel, Curtea reține că prevederile legale criticate instituie regula potrivit căreia drepturile prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu. Analizând prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , Curtea observă că principalele drepturi de natură financiară reglementate în cuprinsul acestui act normativ sunt indemnizația lunară pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, prevăzută de

art. 2 alin. (1) , stimulentul de inserție, prevăzut de

art. 7 alin. (1) , și indemnizația lunară pentru îngrijirea copilului cu dizabilități până la vârsta de 7 ani, prevăzută de

art. 31 alin. (2) . De asemenea, Curtea observă că

art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

prevede dreptul la un sprijin lunar ce se acordă în condițiile ordonanței de urgență menționate și dreptul la o alocație lunară de plasament, acordată în condițiile

Legii nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Însă, dintre toate drepturile la care face trimitere textul legal criticat, autoarea excepției consideră că acesta este neconstituțional doar cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută de

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 .

15.

Cu privire la natura indemnizației lunare pentru creșterea copilului, în jurisprudența sa constantă, de exemplu, prin

Decizia nr. 788 din 27 septembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 22 noiembrie 2012, sau prin

Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, Curtea a statuat că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului nu este un drept constituțional, nefiind nominalizat expres în Constituție, ci constituie una dintre măsurile de protecție socială instituite de stat în virtutea rolului de stat social. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcție de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite și de necesitatea îndeplinirii și a altor obligații ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituțional, care sunt măsurile prin care va asigura cetățenilor un nivel de trai decent și să stabilească condițiile și limitele acordării lor. De asemenea „acordarea indemnizației pentru creșterea copilului poate fi privită și ca o măsură de protecție a copiilor, așa cum dispune

art. 49 alin. (1) din Constituție “ (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 597 din 10 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 23 noiembrie 2020, paragraful 44,

Decizia nr. 362 din 16 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 27 august 2020, paragraful 47, și

Decizia nr. 400 din 18 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 30 septembrie 2020, paragraful 18).

16.

Din analiza prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , Curtea a reținut că scopul adoptării actului normativ a fost acela de a susține familia în vederea creșterii copilului, indemnizația nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creșterea copilului (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 239 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 16, și

Decizia nr. 690 din 6 octombrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 11 decembrie 2020, paragraful 27).

17.

Concluzia potrivit căreia indemnizația lunară pentru creșterea copiilor nu este un drept al copilului rezultă din coroborarea prevederilor

art. 2 alin. (1) , ale

art. 8

și ale

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 . Astfel, potrivit

art. 8 , de indemnizație beneficiază oricare dintre părinții firești ai copilului, dacă îndeplinește condițiile de acordare prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , una dintre persoanele care a adoptat copilul, căreia i s-a încredințat copilul în vederea adopției sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgență, cu excepția asistentului maternal profesionist care poate beneficia de aceste drepturi numai pentru copiii săi, precum și persoana care a fost numită tutore, dacă formulează cerere însoțită de înscrisurile prevăzute de art. 13. Din

art. 2 alin. (1) din acest act normativ

rezultă că pot beneficia de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum și de indemnizația lunară aferentă persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, au realizat timp de cel puțin 12 luni venituri din salarii și asimilate salariilor, venituri din activități independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal .

18.

Așadar, dacă indemnizația ar fi fost prevăzută ca un drept al copilului, condiția ca anterior datei nașterii acestuia persoana beneficiară să fi realizat timp de cel puțin 12 luni venituri nu mai era inserată în cuprinsul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , ci s-ar fi dispus plata acesteia pentru fiecare copil, indiferent dacă persoana a realizat sau nu venituri supuse impozitului pe venit. Un astfel de drept al copilului este prevăzut expres de

art. 49 alin. (2) din Constituție

și este transpus la nivel legislativ prin prevederile

Legii nr. 61/1993

privind alocația de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012.

19.

Curtea reține că, deși indemnizația lunară aferentă concediului pentru creșterea copilului nu este un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care acesta nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creșterea copilului, legiuitorul, prin textul legal supus controlului de constituționalitate, a stabilit regula potrivit căreia drepturile prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

nu pot fi urmărite silit.

20.

Referitor la urmărirea silită, prin

Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragrafele 21 și 22, Curtea a reținut că „Titlul II din cartea V a

Codului de procedură civilă , intitulat «Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului», în care este reglementat regimul juridic al bunurilor mobile urmăribile, are ca premisă răspunderea nelimitată a debitorului, cu toate bunurile. Potrivit

art. 1.518 din Codul civil , dacă prin lege nu se prevede altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale; răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Regula este aceea că bunurile mobile, în cadrul cărora sunt incluse veniturile bănești, sunt urmăribile și pot fi supuse executării silite. Deși

art. 629 din Codul de procedură civilă

vorbește despre bunuri care, «potrivit legii, sunt urmăribile», legiuitorul nu realizează o enumerare a acestora, ci, din contră, stabilește bunurile care, potrivit legii, «nu se pot urmări». Așadar, debitorul va trebui să îl încunoștințeze pe executor în legătură cu caracterul neurmăribil al unui anumit bun, indicând și motivul exceptării de la urmărire. În considerarea principiului conform căruia urmărirea silită a bunurilor nu trebuie să îl pună pe debitor în situația de a nu-și putea asigura mijloacele de existență, legiuitorul stabilește în

art. 729 din Codul de procedură civilă

care sunt limitele urmăririi veniturilor bănești. Instituirea limitelor urmăririi salariilor și a altor venituri periodice se realizează exclusiv prin raportarea la anumite părți din acestea (o treime sau o jumătate), fără a interesa cuantumul veniturilor periodice. În optica legiuitorului, indiferent de felul creanței sau al datoriei și indiferent de cuantumul veniturilor periodice, creditorii nu vor putea urmări silit mai mult de jumătate din veniturile periodice ale debitorului. În acest sens este și

alin. (3) al art. 729 , care stabilește limita maximă a veniturilor urmăribile, atunci când suma veniturilor debitorului este mai mică decât cuantumul salariului minim net pe economie.“

21.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că măsura instituită de legiuitor prin textul de lege criticat, și anume interdicția absolută a urmăririi silite a indemnizației lunare pentru creșterea copiilor prevăzută la

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce, așa cum s-a demonstrat, acesta nu este un drept al copilului, ci al părintelui. Prin urmare, indemnizația lunară pentru creșterea copiilor trebuie să poată fi urmărită și supusă executării silite, în limitele prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv

Codul civil

și

Codul de procedură civilă , pentru recuperarea oricărei creanțe, deoarece, în lumina principiului legalității și a principiului bunei-credințe, subiecții de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și să execute de bunăvoie obligațiile care le revin.

22.

Mai mult, Curtea reține că în cauză se pune problema imposibilității urmăririi silite a indemnizației lunare pentru creșterea copilului pentru executarea unei obligații constituționale ce derivă din

art. 48

și

art. 49 din Legea fundamentală , și anume obligația părintelui de întreținere a copilului.

23.

Curtea reține că dreptul copilului la întreținere din partea ambilor părinți este inerent drepturilor și îndatoririlor părintești, fundamentat pe asumarea responsabilă a calității de părinte, și există indiferent de situația juridică în care se află părinții (căsătoriți, necăsătoriți, despărțiți în fapt sau divorțați). Mai mult, nici părintele decăzut din exercițiul autorității părintești nu este scutit de obligația de a da întreținere copilului, astfel cum dispune

art. 510 din Codul civil . Obligația de întreținere a părinților este parte componentă a autorității părintești, ca ansamblu de drepturi și obligații ce privesc persoana și bunurile copilului și care aparțin în mod egal ambilor părinți. Autoritatea părintească are caracter legal și imperativ. Părinții nu pot să renunțe sau să modifice conținutul drepturilor și al obligațiilor pe care le au față de copil, însă se pot înțelege asupra modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești, dar numai cu încuviințarea instanței care va verifica dacă învoiala părinților răspunde interesului copilului. Astfel, orice înțelegere a părinților cu privire la modalitatea de exercitare a drepturilor și de îndeplinire a obligațiilor părintești trebuie subsumată principiului respectării interesului superior al copilului, principiu înscris în

art. 2 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014. Curtea observă că, în același sens,

art. 263 alin. (1) din Codul civil

enunță principiul esențial care fundamentează măsurile privitoare la copil, și anume respectarea interesului superior al acestuia. Obligația de întreținere pe care părinții o au față de copilul lor minor, potrivit prevederilor Codului civil, obligație solidară instituită expres prin

art. 499 alin. (1) , are un caracter legal și un conținut complex, material și moral. Astfel, obligația de întreținere a minorului include mai multe componente, reflectate în conținutul

art. 487

și

499 din Codul civil , respectiv cele necesare traiului, dar și cele necesare asigurării educației, învățăturii și pregătirii profesionale. Prin urmare, starea de nevoie a minorului trebuie apreciată în funcție de toate aceste aspecte. Din caracterul legal al obligației de întreținere rezultă unele consecințe, cum ar fi inadmisibilitatea renunțării la întreținere, aspect prevăzut expres în dispozițiile

art. 515 din Codul civil , și cenzurarea de către instanța de tutelă a înțelegerii părinților cu privire la prestarea întreținerii către copii, cu scopul de a se verifica dacă este respectat interesul superior al copilului.

24.

Curtea reține că, potrivit

art. 514 alin. (1)

și

(3) din Codul civil , obligația de întreținere are caracter personal, iar dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege. Așadar, norma instituie caracterul intuitu personae al obligației de întreținere, caracterul personal raportându-se atât la debitor, cât și la creditor. Astfel, prin

art. 530, Codul civil

prevede că „(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. (2) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. (...)“ Ca urmare, instanța de tutelă dispune executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani, ori de câte ori obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură.

25.

Cu privire la protecția copiilor, în jurisprudența sa, prin

Decizia nr. 31 din 4 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020, paragraful 15, Curtea a statuat că regimul special de protecție al acestora, prevăzut de

art. 49 alin. (1) din Constituție , se referă la obligațiile pozitive existente în sarcina statului cu privire la crearea unui cadru juridic de protecție a sănătății, a integrității fizice și psihice ori a dezvoltării intelectuale, a vieții economice și sociale a copilului în considerarea vârstei sale. În același sens, prin

Decizia nr. 1.045 din 14 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 7 august 2009, Curtea a reținut că „protecția copiilor, consacrată constituțional în

art. 49 din Legea fundamentală , se realizează prin încredințarea lor unuia dintre părinți, care își exercită drepturile părintești, celălalt părinte având dreptul la legături personale cu ei, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. Orice hotărâre judecătorească pronunțată de către instanță în procedura de desfacere a căsătoriei prin divorț va ține seama de interesul superior al copilului“.

26.

Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, autoritățile naționale trebuie să obțină o balanță corectă între interesele copilului și interesele părinților, iar în acest proces, o importanță particulară ar trebui să aibă interesele copilului, care, în funcție de natura și seriozitatea lor, se pot afla înaintea intereselor părinților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, paragraful 94, și Hotărârea din 13 iulie 2000, pronunțată în Cauza Elsholz împotriva Germaniei, paragraful 93).

27.

În lumina acestor argumente, Curtea reține că există, pe de o parte, dreptul legal al părintelui, și nu al copilului, la indemnizația lunară pentru creșterea copilului, drept privit și ca o măsură de protecție a copilului pentru creșterea căruia părintele intră în concediu, iar, pe de altă parte, interesul superior al copilului pentru care părintele este debitorul obligației de întreținere. Dreptul legal al părintelui la indemnizația lunară și interesul superior al copilului trebuie conciliate, în așa fel încât să nu existe un dezechilibru și să se evite situația defavorabilă în care s-ar putea afla copilul.

28.

Or, interzicând urmărirea silită a drepturilor prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , dispozițiile legale criticate rup echilibrul care ar trebui să existe între mijloacele de care dispune părintele obligat la plata pensiei de întreținere și starea de nevoie a copilului căruia i se datorează această pensie. Având în vedere că, potrivit

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 , părinții au obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia, Curtea reține că, dându-se relevanță dispozițiilor constituționale referitoare la protecția copiilor, la nivel legislativ, prin

art. 529 din Codul civil , s-a prevăzut că atunci când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Prin urmare, Curtea constată că interdicția de plano a urmăririi silite a drepturilor prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută la

art. 2 alin. (1) din acest act normativ , încalcă dispozițiile constituționale privind îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, cuprinse în

art. 48 alin. (1) , și pe cele privind obligația statului de a oferi protecție copiilor, cuprinse în

art. 49 alin. (1) din Legea fundamentală .

29.

Curtea reține că deși legiuitorul are atribuția constituțională de a reglementa cazurile în care anumite bunuri nu pot fi urmărite silit, actul normativ prin care stabilește aceste cazuri trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

30.

Având în vedere cele menționate, Curtea constată că prevederile

art. 20 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010 , cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută la

art. 2 alin. (1) din acest act normativ , sunt neconstituționale, întrucât indemnizația lunară pentru creșterea copilului trebuie să poată fi urmărită și supusă executării silite, în limitele prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv Codul civil și Codul de procedură civilă.

31.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Nela Mihaela Popa în Dosarul nr. 8.078/301/2017 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și constată că dispozițiile

art. 20 alin. (1)

din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 111/2010

privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută la

art. 2 alin. (1) din acest act normativ , sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 aprilie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici