Decizia nr. 304/2019

Articolul 442

alin. (1) teza ultimă: „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.“;

–

Articolul 442

alin. (2): „Instanța se pronunță prin încheiere dată în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.“;

–

Articolul 503

alin. (1):

„Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata“;

–

Articolul 503

alin. (2) pct. 2:

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...)

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;.

15.

Prevederile

art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea nr. 215/2001

au următorul cuprins: „Instanța de contencios administrativ este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanțe este definitivă și irevocabilă.“

16.

Potrivit dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a

Codului de procedură civilă , referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă și irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓.

17.

În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5)

privind principiul obligativității respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 16

privind egalitatea în drepturi,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil,

art. 126 alin. (2)

potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“,

art. 129

potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“ și

art. 148 alin. (2)

privind prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Sunt invocate, totodată, dispozițiile

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

privind dreptul la un proces echitabil.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă , sub aspectul pretinsei neclarități a normei care utilizează noțiunea de „erori materiale“, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea observă hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93, în care s-a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea spre exemplu

Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, și

Decizia nr. 611 din 2 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019).

19.

Aplicând aceste considerente de principiu în cauza de față, Curtea reține că prevederile

art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă

sunt suficient de clare pentru ca destinatarii acestora să poată înțelege cuprinsul lor. Textul legal criticat este redactat cu suplețe, enumerând exemplificativ acele tipuri de erori care se încadrează în ipoteza normei. Astfel, erorile materiale vizează greșeli sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau de calcul, precum și orice alte erori materiale, a căror corectare nu are influență asupra soluției pronunțate cu privire la litigiul dedus judecății.

20.

Prin urmare, exigențele de calitate a legii fiind respectate, Curtea constată că dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

nu sunt încălcate.

21.

Referitor la prevederile

art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă , Curtea precizează că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 142 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 6 iulie 2018, instanța de contencios constituțional a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. Cu acel prilej, cu privire la procedura îndreptării erorilor materiale, Curtea a precizat că, prin mai multe decizii, a analizat constituționalitatea prevederilor similare din

Codul de procedură civilă din 1865 , cuprinse la

art. 281 , și a constatat conformitatea acestora cu dispozițiile din

Legea fundamentală

invocate. În acest sens sunt, de exemplu,

Decizia nr. 644 din 5 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006,

Decizia nr. 34 din 11 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 22 februarie 2007, sau

Decizia nr. 735 din 13 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007, ale căror considerente își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în prezenta cauză. Curtea a observat că, prin procedura reglementată de dispozițiile

art. 281 din Codul de procedură civilă din 1865 , partea care formulează o cerere de îndreptare a dispozitivului unei hotărâri judecătorești nu poate urmări schimbarea soluției pronunțate de instanța de judecată, ci doar îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unor neclarități ivite cu privire la dispozitiv. Prin urmare, instanța care soluționează o astfel de cerere nu judecă fondul cauzei.

22.

De asemenea, Curtea a reținut că, prin instituția îndreptării (precum și prin cea a lămuririi și completării) unei hotărâri judecătorești, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea

în soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanței, atunci când aceasta privește erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății. Totodată, Curtea a constatat că textele de lege criticate reprezintă norme de procedură, adoptate de legiuitor în temeiul competenței sale constituționale, atribuită potrivit

art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală .

23.

Curtea a mai constatat că soluționarea cererii de îndreptare a erorilor materiale în camera de consiliu, fără citarea părților, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat prin

art. 21 din Constituție . Întrucât nu repune în discuție soluția pronunțată cu privire la dreptul litigios, această procedură nu impune aplicarea și reglementarea în mod corespunzător a principiului oralității și contradictorialității, și, prin urmare, prezența părților la soluționarea acestei cereri nu este necesară.

24.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

25.

Referitor la critica de neconstituționalitate formulată cu privire la pretinsa neclaritate a sintagmei „hotărâri definitive“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea observă că, prin aceste norme legale, este reglementată contestația în anulare obișnuită, calificată astfel în funcție de tipul hotărârilor judecătorești ce fac obiectul său. Astfel, în cazul în care contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt toate hotărârile definitive. Din analiza prevederilor legale criticate, în ansamblul reglementărilor

Codului de procedură civilă , Curtea constată că

art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă

definește hotărârile definitive, stabilind că sunt astfel de hotărâri:

1.

hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;

2.

hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3.

hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

4.

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5.

hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;

6.

orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. De asemenea, potrivit

art. 634 alin. (2) din Codul de procedură civilă , „hotărârile prevăzute la

alin. (1)

devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării“.

26.

Pe cale de consecință, Curtea constată că prevederile legale criticate, interpretate în ansamblul reglementărilor procesual civile, sunt clare și precise și, prin urmare, nu încalcă

art. 1 alin. (5) din Constituție , în componenta sa privind exigențele de calitate a legii.

27.

Referitor la prevederile

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă , Curtea precizează că acestea au mai format obiect al controlului de constituționalitate, iar prin

Decizia nr. 672 din 31 octombrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, și

Decizia nr. 673 din 31 octombrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2018, instanța de contencios constituțional a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate.

28.

Curtea a reținut că dispozițiile

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă

reglementează motivul de contestație în anulare specială pentru situația în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Acest motiv de contestație în anulare se regăsea și în dispozițiile

art. 318 din Codul de procedură civilă din 1865 , care, spre deosebire de actuala reglementare, folosea noțiunea de „greșeli materiale“. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție conturată cu privire la aceste dispoziții legale s-a reținut că acestea se referă la aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției (a se vedea spre exemplu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă nr. 96* din 16 ianuarie 2014 sau Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal nr. 4.743* din 28 martie 2013). * Deciziile nr. 96 și 4.743 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.

29.

Totodată, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (a se vedea în acest sens

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009 , pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99).

30.

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de drept. Principiul autorității lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părților le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre. După pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 478 din 8 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 21 iulie 2006).

31.

Așadar, Curtea a statuat că dispoziția legală criticată are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecății, și nu acele greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

32.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei definiții a noțiunii de „eroare materială“ din cuprinsul

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă , Curtea a reținut că această noțiune nu ar fi putut fi conturată de legiuitor, având în vedere situațiile ce pot fi caracterizate ca fiind erori materiale. Astfel, diversitatea situațiilor nu justifică o listă exhaustivă a acestora. Prin urmare, instanța de judecată este cea care, prin raportare la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, poate aprecia dacă soluția reprezintă sau nu rezultatul unei erori materiale.

33.

În sensul celor de mai sus, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 672 din 31 octombrie 2017 , precitată.

34.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de contencios constituțional, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

35.

Distinct de acestea, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale referitoare la

art. 1 alin. (5) din Constituție , instanța de contencios constituțional a stabilit că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative ( Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii.

36.

În lumina acestor considerente de principiu, Curtea constată că prevederile de lege criticate sunt formulate cu o precizie suficientă care permite destinatarilor să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Prin urmare, dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție

nu sunt încălcate.

37.

De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile

art. 21 din Constituție , deoarece, potrivit jurisprudenței constante a instanței constituționale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice.

38.

De altfel,

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și

art. 129 , care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

39.

În ceea ce privește prevederile

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 , referitoare la caracterul definitiv al hotărârii instanței de contencios administrativ care a soluționat contestația formulată împotriva ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar, în cazurile prevăzute de lege, Curtea observă că obiectul cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale este o contestație în anulare formulată împotriva Încheierii din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 5.982/109/2017/a1 vizând îndreptarea unei erori materiale. În aceste condiții, Curtea reține că prevederile

art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001

nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și, prin urmare, potrivit

art. 29 alin. (1)

și

(5) din Legea nr. 47/1992 , excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale este inadmisibilă.

40.

În final, Curtea constată că dispozițiile

art. 148 alin. (2) din Constituție

nu au incidență în cauză.

41.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Dică Hristu în Dosarul nr. 1.277/109/2018 al Tribunalului Argeș - Secția civilă - Completul specializat de contencios administrativ și constată că prevederile

art. 442 alin. (1) teza ultimă ,

art. 442 alin. (2) ,

art. 503 alin. (1)

și

art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 , excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția civilă - Completul specializat de contencios administrativ și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 mai 2019.