Decizia nr. 41/1997

Ioan Muraru - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de Iahn (Moise) Elisabeta (Dosarul nr. 69C/1996), Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia (Dosarul nr. 82C/1996) împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 138 din 13 noiembrie 1996 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25 februarie 1997, în prezenta părților asistate de avocați și a reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 4 martie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă, prin încheierile din 8 martie 1996 și 9 mai 1996, pronunțate în dosarele nr. 1.923/1995 și nr. 3.479/1995, a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 și ale 330^1 din Codul de procedură civilă, ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995

și ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, invocate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia.

Prin Decizia nr. 138 din 13 noiembrie 1996, Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondate excepțiile de neconstituționalitate privind prevederile art. 330 și ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995

și ale art. 31 din Legea nr. 56/1993. Aceasta soluție s-a fundamentat pe deciziile Curții Constituționale nr. 73 din 19 iulie 1995, nr. 73 din 4 iunie 1996 și nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, nr. 255 din 22 octombrie 1996 și nr. 251 din 17 octombrie 1996, ținând seama de obligativitatea, în temeiul art. 145 alin. (2) din Constituție, a deciziilor Curții Constituționale. Cît privește dispozițiile art. 31 din Legea nr. 56/1993, instanța de fond a constatat ca, în realitate, se invoca neconstituționalitatea Hotărârii Curții Supreme de Justiție nr. 1/1995, care nu poate face obiectul jurisdicției constituționale.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia.

Iahn (Moise) Elisabeta critica decizia, pentru următoarele motive:

- conexarea pricinilor încalcă prevederile art. 164 din Codul de procedură civilă, deoarece în dosarele menționate nu este vorba despre aceleași părți și același obiect, ceea ce vadeste de la început tendinta de "expediere" a cauzelor de aceasta natura;

- în mod nejustificat s-a respins excepția cu privire la art. 330 și art. 330^1 din Codul de procedură civilă, deoarece se încalcă egalitatea părților și caracterul echitabil al procesului civil, afectindu-se stabilitatea raporturilor civile reglementate. Faptul ca recursul în anulare se poate introduce oricând și este pus la indemina unui element străin de părțile în cauza încalcă principiile de baza ale procesului civil și ale organizării judecătorești;

- decizia recurată omite sa discute neconstituționalitatea

art. 24 din Legea nr. 112/1995

și deviaza sensul în care a fost criticat acest text, anume al interzicerii accesului la justiție și al încălcării principiilor fundamentale ale unor acte internaționale la care România a aderat și care au intrat în legislația interna.

Prin recursul declarat de Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia se susține ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale, deoarece dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general, iar, pe de altă parte, legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare. Prin aceasta reglementare părțile se afla într-o poziție inegala față de autorități, din moment ce ele nu pot exercita recursul în anulare. În aceste condiții, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 128 din Constituție, art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție, coroborat cu art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În mod implicit, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție. Totodată se susține ca la judecata în fond au fost solicitate puncte de vedere autorităților prevăzute de lege, iar acum, "în condițiile constituirii statului de drept, după alegerile din noiembrie 1996, sunt necesare raspunsuri de la noile organe democratice".

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucît excepția a fost respinsă ca vadit nefondata, s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

Senatul apreciază ca excepțiile de neconstituționalitate a art. 330 și a art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt nefondate.

În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca recursurile sunt neintemeiate, având în vedere ca prevederile recursului în anulare, astfel cum este reglementat de Codul de procedură civilă, au făcut obiectul unor decizii definitive ale Curții Constituționale, care, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Constituție, preluate în art. 26 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. În legătură cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 112/1195, se arata ca asupra constituționalității acestora Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 73/1995. În ceea ce privește art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, care reglementează competența secțiilor unite ale instanței supreme referitoare la modalitatea de schimbare a jurisprudenței, se considera ca aceste prevederi nu încalcă nici un principiu constituțional. De altfel, se arata în continuare, în speta s-a invocat neconstituționalitatea Hotărârii nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție, emisă în temeiul art. 31 din Legea nr. 56/1993, cu privire la care Curtea Constituțională nu este competența să se pronunțe.

Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, punctele de vedere ale Senatului și al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 330 și ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, precum și cele ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995 , raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele:

Prin recursurile declarate sunt reiterate susținerile ce au fundamentat excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 din Codul de procedură civilă. Asupra prevederilor acestui text de lege Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 și nr. 255 din 22 octombrie 1996, prin care s-a statuat ca prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt constituționale. Potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor, asa cum s-a reținut și în decizia recurată. Întrucît nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curții, în mod întemeiat, la judecata în fond, excepția de neconstituționalitate a art. 330 din Codul de procedură civilă a fost respinsă ca vadit nefondata.

Nici critica, potrivit căreia exercitarea numai de către procurorul general a recursului în anulare aduce atingere principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, nu este intemeiata. Acest principiu privește egalitatea cetățenilor în fața legilor și a autorităților publice și nu egalitatea de tratament juridic între cetățeni și autoritățile publice. Ministerul Public este o astfel de autoritate, care exercită atribuții și nu drepturi subiective, iar declararea de către Ministerul Public a recursului în anulare se justifica exclusiv pe un interes public privind respectarea principiului separației puterilor sau săvârșirea de către judecători a unei infracțiuni legate de hotărârea atacată prin aceasta cale de atac. Prin opoziție, părțile, potrivit art. 41 și următoarele din Codul de procedură civilă, urmăresc realizarea unui drept subiectiv. Competența Ministerului Public nu încalcă principiul egalității cetățenilor și dreptul părților la un proces echitabil, deoarece, asa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996, aceasta nu implica necesitatea garantarii pentru toate părțile dintr-un proces a accesului la toate căile extraordinare de atac.

Cît privește stabilitatea raporturilor juridice recunoscute prin hotărârile judecătorești pronunțate, Curtea a statuat prin deciziile definitive nr. 96/1996 și nr. 27/1997. Argumentele care au fundamentat deciziile menționate subzistă și în cauza de fața și, întrucît nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea practicii Curții, și acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Cu referire la motivul de recurs privind nelimitarea în timp, prin art. 330^1 din Codul de procedură civilă, a dreptului procurorului general de a ataca o hotărâre judecătorească cu recurs în anulare, Curtea constata ca aceste dispoziții au fost modificate prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie 1997. Recursul în anulare, în noua redactare, nu mai poate fi declarat oricând, ci numai în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pe cale de consecința, acest motiv de recurs urmează a fi admis și, în temeiul art. 25 din Legea nr. 47/1992, ținând seama de noua redactare a art. 330^1 din Codul de procedură civilă, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă.

Cît privește susținerea recurentei Iahn (Moise) Elisabeta, potrivit căreia conexarea pricinilor încalcă prevederile art. 164 din Codul de procedură civilă, se constată că acest text de lege reglementează posibilitatea conexarii atât la cererea părților, cît și din oficiu de către instanța, atunci când exista o strinsa legătură de obiect și cauza care să justifice judecarea împreună a unor pricini. În speta, obiectul dosarelor conexate fiind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 și ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, privind recursul în anulare, evident între aceste dosare exista o strinsa legătură în sensul legii de procedura civilă, iar conexarea lor este justificată, astfel încât acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Motivul de recurs invocat de aceeași recurenta, prin care se critica Decizia nr. 138/1996, deoarece "omite sa discute neconstituționalitatea

art. 24 din Legea nr. 112/1995 ", urmează a fi respins, întrucît, asa cum s-a arătat în decizia de fond, aspectele privind constituționalitatea acestor dispoziții legale au fost analizate prin Decizia nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995. De asemenea, în mod întemeiat, instanța de fond a constatat ca acesta este un text de trimitere la recursul în anulare, asupra constituționalității căruia Curtea se pronunțase prin deciziile nr. 73/1996 și nr. 96/1996, definitive și obligatorii conform art. 145 alin. (2) din Constituție.

Și motivul de recurs formulat de Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia, referitor la solicitarea punctelor de vedere ale fiecărei Camere a Parlamentului și al Guvernului, este nefondat. Din lucrările dosarului rezultă ca, la judecata în fond, s-a constatat ca excepția de neconstituționalitate este vadit nefondata, situație în care, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, solicitarea punctelor de vedere de la autoritățile publice prevăzute de lege nu este obligatorie. În recurs însă Curtea a solicitat, la data de 13 ianuarie 1997, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Senatul și Guvernul au considerat excepția și respectiv, recursul, nefondate, iar Camera Deputaților nu a comunicat punctul sau de vedere.

Referitor la susținerile avocatului recurentei Iahn (Moise) Elisabeta, formulate oral la termenul de judecată din 25 februarie 1997, în sensul că instanțele judecătorești ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție privind prioritatea reglementărilor internaționale față de cele interne, Curtea constata ca, potrivit practicii sale constante, nu cenzureaza modul în care instanțele judecătorești aplica prevederile legale.

Fața de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge recursurile declarate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela și Carp Doru Mircea împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 138 din 13 noiembrie 1996

privind prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă și ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995 .

2. Admite recursurile declarate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea și Carp Ion Horia privind dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă și modifica Decizia Curții Constituționale nr. 138 din 13 noiembrie 1996, în sensul că respinge excepția de neconstituționalitate a art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ca fiind lipsită de obiect.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 4 martie 1997.