Decizia nr. 33/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ion Bonini - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) și ale art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, modificat și completat prin

Legea nr. 45/1993 , excepție ridicată de Darvaru Ion și Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

La apelul nominal răspund personal Darvaru Ion și Stan Cornel Emilian, asistați de avocat Danil Matei.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul, pe fond, avocatului autorilor excepției, care arata ca sentinta pronunțată în cauza nu poate fi atacată cu apel, ci numai cu recurs, astfel ca inculpatii pe care îi apara nu pot exercita aceasta cale de atac, ceea ce contravine normelor constituționale, cu referire specială la art. 16 și 20 din Constituție. Legea nr. 92/1992 a introdus calea ordinară a apelului, înlăturată în anul 1948, astfel încât se efectuează, de către instanța superioară celei care a pronunțat sentinta, o noua judecata în fond a cauzei, prin aprecierea probelor și cu posibilitatea administrării unora noi, efectul devolutiv fiind asigurat tocmai de posibilitatea refacerii probelor. Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 45/1993 , a instituit, prin art. 279 alin. 2 lit. a), art. 361 lit. c) și art. 385^1 , derogări de la regula potrivit căreia sentințele pronunțate, în fond, la prima instanța pot fi supuse apelului, în sensul că acestea pot fi atacate numai cu recurs. În continuare se apreciază ca nici chiar necesitatea stabilirii de competente speciale în cazul unor categorii de persoane aparținând celor mai înalte demnitati ale statului nu ar putea încalcă principii fundamentale, cum sunt cele consfințite prin art. 16 și 21 din Constituție. Respectarea principiului egalității în fața legii și a autorităților publice, precum și tratarea nediscriminatorie a inculpaților cu privire la folosirea tuturor căilor de atac nu conduc la uniformitate. Recursul, cu deosebire în penal, nu ar mai avea fizionomia unei cai extraordinare de atac, iar instanța suprema nu ar mai fi transformata în instanța de fond. În acest sens, apărătorul face referire la opiniile unor teoreticieni cunoscuți în domeniul dreptului procesual penal. De asemenea, se apreciază ca punctul de vedere comunicat de Guvern, în sensul că excepția este neîntemeiată, nu este convingator, unele argumente, desprinse din Constitutiile altor tari, precum cea a Frantei sau ale unor tari latino-americane, venind chiar în sprijinul excepției de neconstituționalitate invocate. Se face trimitere la Constituția României din 1923, la Codul penal și la Codul civil din 1936, la Legea de organizare judecătorească din 1938, la Legea Curții de Casație din 1939. Apreciază ca necesară reabilitarea instituției Casatiei în administrarea justiției. În final, solicita admiterea excepției, asa cum aceasta a fost ridicată.

În cuvântul sau, reprezentantul Ministerului Public evoca jurisprudenta Curții, cu trimitere la deciziile nr. 1/1994, nr. 70/1993, nr. 74/1994, nr. 85/1994, nr. 73/1996, nr. 92/1996, nr. 13/1999 și pune concluzii de respingere a excepției. Considera ca dispozițiile legale atacate sunt constituționale și în concordanta cu practica constituțională a altor tari, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În continuare apreciază ca, în ceea ce privește garanțiile procesuale, trebuie să se țină seama de condițiile prevăzute la art. 385^6 - 385^9 din Codul de procedură penală. Dreptul la un proces echitabil nu implica imperios existenta mai multor grade de jurisdicție, astfel ca textele atacate sunt în concordanta cu art. 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, se apreciază ca numai legiuitorul poate stabili competența și procedura de judecată, astfel încât nu se poate retine nici infrangerea normelor prevăzute la art. 125 și 128 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 25 septembrie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 2.942/1997, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 lit. c) și ale art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin

Legea nr. 45/1993 , excepție ridicată de Darvaru Ion și Stan Cornel Emilian cu ocazia judecării recursurilor declarate împotriva Sentinței penale nr. 2/F din 30 iunie 1997, pronunțată de Curtea de Apel Pitesti.

În motivarea excepției se susține, în esenta, ca textele atacate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție, ale art. 125 privind instanțele judecătorești și ale art. 128, care arata ca "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", prin aceea ca sentinta pronunțată în cauza nu poate fi atacată cu apel, ci numai cu recurs, în timp ce alte persoane, în cazul comiterii acelorași infracțiuni, pot folosi și aceasta cale de atac.

Exprimandu-și opinia, Curtea Suprema de Justiție apreciază ca excepția este intemeiata, deoarece reglementarea accesului parțial la justiție nu respecta principiul potrivit căruia "justiția este unica și egala pentru toți" și, asa cum se refuza existenta unor tribunale extraordinare, trebuie să se respingă și existenta oricăror privilegii și discriminări, pentru ca cetățenii să poată beneficia de aceleași cai de atac "și de aceeași procedura în procese similare". În sprijinul opiniei sale instanța de judecată invoca Decizia Curții Constituționale nr. 60/1993, care "respinge ideea unei discriminări în folosirea căilor de atac, aducandu-se atingere dispozițiilor art. 16 din Constituție". În final, se apreciază ca "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice și rațional în situația normelor procedurale ce sunt de imediata și stricta aplicare".

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca susținerile autorilor excepțiilor nu sunt întemeiate pentru următoarele motive:

1. Cu privire la critica adusă prevederilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) și ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală - în sensul că se deroga de la regula ca justiția se înfăptuiește în trei grade de jurisdicție, stabilind ca hotărârile penale pot fi atacate numai cu recurs atunci când ele sunt pronunțate în prima instanța de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel, incalcandu-se dispozițiile art. 16 din Constituție - se susține ca aceasta critica nu este fondată. În sprijinul sustinerii, instanța apreciază ca autorii excepției au dat o interpretare eronată principiului egalității consacrat în art. 16 din Constituție, interpretare care este în vădită contradictie cu modul în care a statuat Curtea Constituțională în jurisprudenta sa.

2. Referitor la susținerea potrivit căreia dispozițiile legale atacate ar contraveni prevederilor art. 21, 125 și 128 din Constituție se invoca jurisprudenta Curții Constituționale, care a statuat, în mod constant, ca accesul liber la justiție nu presupune ca în toate cazurile trebuie să fie asigurat accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, întrucât competența de judecată și procedura sunt stabilite de legiuitor, care poate prevedea reguli deosebite, asigurând părților posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești.

3. Dispozițiile legale atacate îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și sunt asadar compatibile cu prevederile acesteia.

4. Critica vizând neconstituționalitatea acelorași prevederi legale, pe motiv ca ele se bazează pe ideea excluderii pentru anumite categorii de cetățeni a caii de atac a apelului, ținându-se seama de calitatea lor în procesele penale, este inexactă. Textele de lege menționate privesc, pe de o parte, infracțiuni săvârșite de anumite categorii de persoane, iar pe de altă parte, se referă la anumite categorii de infracțiuni.

5. În legislația altor tari este concretizata necesitatea stabilirii de competente speciale în raport cu calitatea unor categorii de persoane. Argumentul determinant în aceasta privinta îl reprezintă dispozițiile din Constituție care stabilesc competente speciale în privinta anumitor categorii de demnitari.

6. Faptul că nu este prevăzută calea de atac a apelului în cazul sentințelor pronunțate, în prima instanța, de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel nu atrage concluzia ca în aceste situații nu sunt garantate drepturile procesuale prevăzute pentru cazurile în care exista posibilitatea exercitării, în afară de recurs, și a apelului.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția ridicată.

Din cuprinsul cererii adresate instanței pentru ridicarea excepției rezultă ca dispozițiile legale atacate prevăd ca hotărârile penale pronunțate de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel pot fi atacate numai cu recurs, care se judeca de Curtea Suprema de Justiție.

Deși autorii excepției, astfel cum rezultă din cererea pentru ridicarea excepției, au atacat ca neconstitutional textul art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală și, deși instanța de judecată a luat în discuție aceasta norma legală, după cum rezultă din încheierea de sesizare, totuși din eroare, prin dispozitiv, instanța a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 385 lit. c) din Codul de procedură penală, care reglementează limitele rejudecarii. Prin urmare, Curtea va examina constituționalitatea dispozițiilor art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală.

Textele legale atacate au următorul cuprins:

- Art. 29: "Curtea Suprema de Justiție: [...]

2. ca instanța de recurs, judeca:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în prima instanța, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel";

- Art. 361: "Sentințele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: [...]

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel".

- Art. 385^1 : "Pot fi atacate cu recurs: [...]

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel".

Aceste prevederi legale sunt considerate neconstituționale de autorii excepției, în raport cu dispozițiile art. 16, 21, 125 și 128 din Constituție și cu prevederile art. 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru ca se limitează liberul acces la justiție și se încalcă principiul egalității în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prin îngrădirea accesului unor categorii de justițiabili la calea de atac a apelului.

Cu privire la liberul acces la justiție, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra compatibilitatii acestui drept cu instituirea unor proceduri speciale, precum și asupra faptului dacă liberul acces la justiție implica existenta unei proceduri unice, inclusiv în ceea ce privește exercitarea căilor de atac.

Astfel, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, s-a statuat ca liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat ca stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluție rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit căruia "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege" și ale art. 128, în conformitate cu care "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

În considerentele aceleiași decizii se retine ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale nici o categorie de persoane sau grup social. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.

În legătură cu argumentul potrivit căruia s-a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat că nu este "contrar acestui principiu (de egalitate) instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, atâta timp cat ele asigura egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor". Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții, asa cum rezultă din deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 și nr. 85/1994.

Faptul ca, datorită unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv și prin prisma propriilor lor interese, nu reprezintă o discriminare care să efectueze constituționalitatea textelor respective. În acest fel a rationat Curtea Constituțională în Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.

De asemenea, Curtea retine ca legiuitorul constituant sau cel ordinar, prin dispoziții constituționale ori prin dispoziții legale, a stabilit regimuri diferite în raport cu natura unor autorități și cu atribuțiile acestora. Acest tratament privește și exercitarea doar a unei cai de atac (recursul). Este cazul sentințelor care privesc infracțiunile săvârșite de senatori, deputați, membri ai Guvernului, judecători ai Curții Constituționale, consilieri de conturi, judecători, procurori și controlori financiari ai Curții de Conturi, președintele Consiliului Legislativ, maresali, amirali și generali, șefi ai cultelor religioase organizate potrivit legii și de ceilalți membri ai Inaltului Cler care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalentul acestuia, de judecători și magistrați-asistenți de la Curtea Suprema de Justiție, judecători de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel și de procurori de pe lângă aceste instanțe.

De altfel, în legătură cu efectul devolutiv al recursului și al limitelor sale, în aceasta cauza este necesar să se aibă în vedere și garanțiile procesuale reglementate de art. 385^6 alin. 3 din Codul de procedură penală. În temeiul acestor prevederi, "Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 385^9 , iar instanța este obligată ca, în afară temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele".

Cu privire la exercitarea căilor de atac și la concordanta legii procesuale românești cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacra dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuand ca, în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "proces echitabil" nu implica imperios "existenta mai multor grade de jurisdicție, a unor cai de atac al hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor cai de atac de către toate părțile din proces".

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curții Constituționale, urmează ca excepția de neconstituționalitate invocată să fie respinsă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 pct. 2 lit. a), ale art. 361 lit. c) și ale art. 385^1 lit. c) din Codul de procedură penală, modificat și completat prin

Legea nr. 45/1993 , excepție ridicată de Darvaru Ion și Stan Cornel Emilian în Dosarul nr. 2.942/1997 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 martie 1999.