Decizia nr. 651/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Caraș în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1 al Tribunalului Ialomița - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 314D/2016.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a formulat cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, întrucât se află internat în spital, însă nu a depus un bilet de internare.

3. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la cererea formulată, apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât autorul excepției nu a făcut dovada imposibilității de prezentare.

4. Curtea, deliberând, respinge cererea formulată de autorul excepției, iar președintele Curții dispune a se face apelul și în dosarele nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Sandor Magyar în dosarele nr. 152/309/2016 și nr. 153/309/2016 ale Judecătoriei Șimleul Silvaniei - Secția mixtă.

5. La apelul nominal se prezintă autorul excepției, asistat de avocatul Vasile Dumitru din Baroul București, cu delegație depusă la dosar.

6. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar partea prezentă și reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016 la Dosarul nr. 314D/2016, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepției din dosarele Curții nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, arătând că nu există o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea, așadar nu există un control judiciar cu privire la aceasta, norma procesual penală criticată intrând în coliziune cu dispozițiile art. 11 din noul Cod civil, potrivit cărora "Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri". Totodată, partea prezentă, având cuvântul, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și precizează că soluționarea cererii de recuzare se face de către un complet de la aceeași instanță, iar nu de către o instanță superioară, din această perspectivă textul criticat fiind neconstituțional.

8. Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate. Arată că soluționarea unei cereri de recuzare se face potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură penală, cazurile de incompatibilitate fiind de ordine publică. Precizează că recuzarea, precum și abținerea sunt incidente procedurale, ca atare prin soluționarea unor astfel de cereri nu se soluționează fondul cauzei. Arată că nu există nicio dispoziție constituțională sau convențională care să impună un dublu grad de jurisdicție în această materie, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nefiind incident în cauză. De altfel, observă că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală preia conținutul avut anterior de art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, text care a mai făcut obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva unor obiecțiuni similare, Curtea Constituțională statuând că nu este vorba despre o acuzație în materie penală, legiuitorul neavând obligația de a institui o cale de atac în această materie. Arată că norma procesual penală criticată asigură soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, cazurile noi de incompatibilitate putând fi analizate prin reiterarea cererii de recuzare oricând pe parcursul procesului penal. În final, față de invocarea de către autori a dispozițiilor art. 408 din Codul de procedură penală, face referire la

Decizia Curții nr. 440 din 21 iunie 2016 , paragraful 16, în care s-a reținut că "autoarea excepției își întemeiază critica pe comparația dintre textul criticat și alte dispoziții din Codul de procedură penală. Or, în jurisprudența sa, Curtea a statuat, în repetate rânduri, că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne".

9. Având cuvântul în replică, apărătorul autorului excepției din dosarele Curții nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016 arată că în această materie este vorba despre o suspiciune rezonabilă ce își are corespondent în dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar autorul excepției susține că textul de lege criticat obligă inculpatul să formuleze plângere penală împotriva judecătorului recuzat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin Încheierea din 24 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1, Tribunalul Ialomița - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Constantin Caraș cu ocazia soluționării contestației formulate împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Fetești prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de autorul excepției.

11. Prin încheierile din 24 martie 2016, pronunțate în dosarele nr. 152/309/2016 și nr. 153/309/2016, Judecătoria Șimleul Silvaniei - Secția mixtă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Sandor Magyar cu ocazia soluționării cererilor de recuzare formulate de autorul excepției împotriva judecătorilor învestiți să soluționeze contestațiile în anulare formulate împotriva unor încheieri pronunțate în dosare penale.

12. În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanței de contencios constituțional, autorul excepției din Dosarul Curții nr. 314D/2016 susține că, prin faptul că legea nu prevede o cale de atac pentru încheierile prin care se soluționează abținerea și recuzarea, se aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art. 16, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil. De asemenea, autorul excepției din dosarele Curții nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016 susține că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală "este neconstituțional fiindcă orice act se poate ataca cu apel sau recurs, însă recuzarea nu are cale de atac".

13. Tribunalul Ialomița - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară, opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât este atributul legiuitorului de a stabili atât căile de atac, cât și condițiile exercitării acestora. Face referire la

Decizia Curții nr. 185 din 14 iunie 2001

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968.

14. Judecătoria Șimleul Silvaniei - Secția mixtă apreciază că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece, deși legea nu prevede o cale de atac separată împotriva soluțiilor pronunțate cu privire la cererea de abținere sau de recuzare, acestea pot fi atacate odată cu fondul cauzei. Face referire la dispozițiile constituționale ale art. 129, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", și apreciază că este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât și condițiile exercitării acestora, așa încât faptul că încheierea prin care sa admis sau s-a respins abținerea, precum și cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituționale a dreptului la apărare sau posibilității de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală.

15. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

16. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 185 din 14 iunie 2001

și nr. 68 din 27 ianuarie 2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968. Face referire la dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 127, potrivit cărora procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, reține că, potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Apreciază că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Consideră că procedura de soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituționale. Reține, totodată, că încheierea prin care se soluționează cererea de abținere sau de recuzare nu soluționează fondul cauzei, așa încât lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dublul grad de jurisdicție în materie penală. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se justifică prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului.

17. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În susținerea opiniei sale, arată că norma legală criticată conferă caracter definitiv încheierii prin care se soluționează abținerea ori recuzarea, statuând astfel o excepție de la regulă, aceasta nefiind supusă niciunei căi de atac. Or, cadrul legal în materia apelului (art. 408 din Codul de procedură penală) prevede, ca regulă, că încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, respectiv apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, iar, ca excepție, cazurile când, potrivit legii, încheierile pot fi atacate separat cu apel. Apreciază că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală introduce o nouă excepție de la regulă, în condițiile în care sintagma "niciunei căi de atac" are semnificația imposibilității de atacare atât odată cu sentința, cât și separat. Reține că accesul liber la justiție, așadar dreptul la o cale de atac, nu este un drept absolut, putând fi limitat atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. Consideră însă că desființarea dreptului de a ataca orice încheiere de soluționare a abținerii sau recuzării afectează dreptul în chiar esența/existența sa. Așa încât consideră că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală aduc atingere liberului acces la justiție, consacrat constituțional în art. 21. Apreciază, în final, că normele procesual penale criticate nu aduc atingere principiului egalității în drepturi a cetățenilor.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente și ale apărătorului său, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actelor de sesizare a Curții, dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: "Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac." Având în vedere cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate - soluționarea unor cereri de recuzare, respectiv soluționarea contestației formulate împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare -, Curtea urmează a se pronunța doar în ceea ce privește norma procesual penală ce reglementează regimul juridic aplicabil încheierilor prin care se soluționează cererea de recuzare, în această măsură excepția de neconstituționalitate având legătură cu soluționarea cauzei în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 . În aceste condiții, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conținut: "Încheierea prin care se soluționează [...] recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac."

21. Autorul excepției din Dosarul Curții nr. 314D/2016 susține că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 21 alin. (3) privind dreptul părților la un proces echitabil și art. 24 referitor la dreptul la apărare. Autorul excepției din dosarele Curții nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016 susține că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, fără a indica dispoziții din Legea fundamentală pretins încălcate.

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că în Dosarul nr. 314D/2016, prin Încheierea din 24 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Ialomița a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală. Prin aceeași încheiere, instanța de judecată a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de autorul excepției împotriva Încheierii de ședință din data de 8 decembrie 2015, pronunțată în camera de consiliu de Judecătoria Fetești, prin care a fost respinsă cererea de recuzare. Astfel, Curtea observă că acțiunea aflată în fața judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, este ab initio inadmisibilă. Curtea reține însă că prin

Decizia nr. 203 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că "o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Aceasta deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză". Însă, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, invocată în prezenta cauză, Curtea constată că sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Astfel, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală are legătură cu soluționarea cauzei în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , astfel încât instanța de contencios constituțional își poate exercita controlul de constituționalitate în prezenta cauză.

23. În continuare, Curtea observă că, în dosarele nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016, autorul excepției susține că normele procesual penale cuprinse în art. 68 alin. (7) sunt neconstituționale, fără a indica dispoziții din Legea fundamentală pretins încălcate. Cu referire la motivarea excepției de neconstituționalitate invocate, prin indicarea de către autorul excepției a dispoziției constituționale încălcate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a teoretizat existența unei anumite structuri a excepției de neconstituționalitate. Este vorba despre trei elemente, inerente și intrinseci oricărei excepții de neconstituționalitate, și anume: textul de lege contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, adică motivarea neconstituționalității textului criticat. Curtea a observat în decizia precitată că, "dacă primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Mai mult decât atât, chiar dacă excepția de neconstituționalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele trei elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referință este unul general, soluția pronunțată de Curte va fi de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, ca urmare a neîndeplinirii condiției cuprinse în

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ". Totodată, Curtea, prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că "simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți»".

24. Curtea reține, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la aplicarea articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și a articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, un reclamant nu este obligat să indice explicit norma de drept specifică pe care își întemeiază motivul, cu condiția ca argumentația sa să fie suficient de clară și de precisă pentru ca partea adversă și instanța Uniunii să poată identifica fără dificultate această normă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T-279/03, punctele 38-41; a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 13 noiembrie 2008, SPM/Consiliul și Comisia, T-128/05, punctul 65). Astfel, o prezentare a motivelor, mai degrabă pe fondul acestora decât prin calificarea lor legală, poate fi suficientă, cu condiția ca aceste motive să rezulte din cererea introductivă cu o claritate suficientă (Hotărârea din 26 martie 2010, Proges/Comisia, T-577/08, punctul 21).

25. Față de cele reținute, Curtea constată că în dosarele nr. 450D/2016 și nr. 451D/2016, deși motivarea excepției de neconstituționalitate cuprinde afirmații generale - "art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală este neconstituțional fiindcă nu are cale de atac" -, se poate deduce, în mod rezonabil, că prevederile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt criticate prin raportare la art. 21 din Constituție referitor la accesul liber la justiție. Cum din această formulare a excepției se poate identifica textul de referință pretins încălcat, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate invocată în prezentele cauze întrunește condiția de admisibilitate referitoare la motivare, așa încât poate exercita controlul de constituționalitate și în aceste cauze.

26. Pe fondul excepției de neconstituționalitate, normele procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare vor fi analizate de Curte dintr-o perspectivă istorică, prin plasarea art. 68 alin. (7) din actualul Cod de procedură penală în ansamblul acestor dispoziții de procedură. Astfel, din succesiunea în timp a normelor procesual penale ce reglementează calea de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare, Curtea observă că, în ceea ce privește încheierea de admitere a cererii de recuzare, legiuitorul a fost consecvent, în sensul că nu a stabilit în legea procesual penală vreo cale de atac cu privire la aceasta (excepție făcând Codul de procedură penală din 1864, în care însă nu se făcea distincție între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării în stabilirea căii de atac a apelului). Cât privește încheierea de respingere a cererii de recuzare, legiuitorul a stabilit în legea procesual penală din 1864 că aceasta este supusă apelului (separat), iar în legea procesual penală din 1936 că această încheiere este supusă căii de atac (a apelului) odată cu fondul cauzei, în vreme ce Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat expres cu privire la acest aspect până în anul 2003, când, prin

Legea nr. 281/2003

privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, la art. 52 a fost introdus un alineat nou - alineatul 7 -, prin care s-a reglementat calea de atac a recursului, care se judeca separat de către instanța de recurs. Alineatul 7 al art. 52 din Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat însă prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2004

pentru modificarea Codului de procedură penală, cu justificarea - din preambul - eliminării posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale. Curtea reține că, atât în perioada în care Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat o cale de atac cu privire la încheierea de respingere a recuzării, cât și după abrogarea prevederilor privind calea de atac a recursului separat cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, în lipsa unor dispoziții exprese, pe cale doctrinară și jurisprudențială, s-a stabilit, în principiu, că aceste încheieri pot fi atacate odată cu fondul, prin formularea căii de atac prevăzute cu privire la hotărârea care se pronunță pe fondul cauzei.

27. Totodată, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 185 din 14 iunie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 28 august 2001, și prin

Decizia nr. 299 din 7 noiembrie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 9 decembrie 2002, reținând că "dispozițiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală nu sunt contrare art. 125 din Constituție, ci în deplină concordanță cu acestea. În alin. (3) al art. 125 din Constituție se prevede că «Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege». În acest sens, dispozițiile constituționale ale art. 128 prevăd că «Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii». Prin urmare, este atributul legiuitorului să stabilească atât căile de atac, cât și condițiile exercitării acestora. Faptul că încheierea de ședință prin care sa admis sau s-a respins abținerea, precum și cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse separat niciunei căi de atac nu aduce atingere garantării constituționale a dreptului la apărare sau a posibilității de a se folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. Lipsa reglementării privind exercitarea unei căi de atac împotriva unor atare încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluționării fondului cauzei [...], în speță încheierea de ședință privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată aparține categoriei de încheieri date în cursul judecății, prin care instanța de judecată soluționează chestiuni prealabile judecării fondului cauzei" și că "În ceea ce privește încheierile, ca specie de hotărâri judecătorești pronunțate în cursul procesului, dar prin care nu se soluționează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât o dată cu hotărârile judecătorești care soluționează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentințele și deciziile. Stabilind prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală că încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința sau cu decizia atacată, legiuitorul a acționat în limitele competenței sale, prevăzute prin dispozițiile constituționale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai o dată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfășurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigență recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru procesual, cât și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[...]".

28. De asemenea, cu privire la prevederile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 - după abrogarea alin. 7 al art. 52 din același cod -, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin numeroase decizii, respectiv

deciziile nr. 24 din 20 ianuarie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 21 februarie 2005,

nr. 302 din 9 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 30 august 2005,

nr. 343 din 28 iunie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 10 august 2005,

nr. 72 din 8 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2007,

nr. 133 din 20 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007,

nr. 1.063 din 14 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 5 noiembrie 2008,

nr. 1.091 din 14 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008,

nr. 677 din 5 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 17 iunie 2009,

nr. 811 din 19 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009,

nr. 1.681 din 17 decembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010, și

nr. 68 din 27 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 10 februarie 2011, respingând excepția de neconstituționalitate, cu motivarea că "Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) și ale art. 127 din Constituție, procedura de judecată este stabilită de lege, respectiv ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 129 din Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii. Rezultă, așadar, că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Procedura de soluționare a cererilor de abținere sau de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, fiind reglementată în conformitate cu prevederile constituționale." Cu același prilej, Curtea a reținut că, "în ceea ce privește încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare, aceasta nu soluționează fondul cauzei și de aceea lipsa unei căi de atac separate împotriva acestei încheieri nu este contrară dispozițiilor art. 21 din Constituție. Faptul că o asemenea încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs se explică, pe de o parte, prin necesitatea evitării unei prelungiri abuzive a procesului, iar, pe de altă parte, prin faptul că respectiva încheiere poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei."

29. Curtea reține că art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală în vigoare - criticat în cauza pendinte - prevede că încheierea prin care se soluționează recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Așadar, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv încheierea de respingere a recuzării, legiuitorul a stabilit că acestea nu sunt supuse vreunei căi de atac. Potrivit expunerii de motive la Legea privind Codul de procedură penală, "modalitățile de soluționare a cazurilor de incompatibilitate au fost simplificate, astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abțineri și recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la instanță sau a procurorilor de la parchet, care conduce la tergiversarea soluționării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiție. [...] Încheierea prin care se soluționează cererea de abținere ori prin care se admite cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac". Curtea observă că în expunerea de motive se menționează că doar încheierea prin care se admite recuzarea este definitivă de la data pronunțării, neputând fi atacată, pentru a dinamiza desfășurarea procesului penal, nefăcându-se referire la încheierea de respingere a recuzării. Normele procesual penale criticate stabilesc însă că atât încheierile de admitere, cât și cele de respingere a recuzării sunt definitive la data pronunțării, justificarea opțiunii legiuitorului fiind, în principiu, aceea de a împiedica părțile să abuzeze de instituția recuzării pentru a amâna momentul pronunțării unei soluții în cauză.

30. Autorii excepției susțin, în esență, că nereglementarea unei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea contravine dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, dreptul părților la un proces echitabil și dreptul la apărare.

31. Față de formularea actualelor norme procesual penale și având în vedere criticile autorilor excepției, Curtea reține că nu pot fi preluate considerentele deciziilor anterioare ale Curții Constituționale referitoare la dispozițiile art. 52 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora "încheierea [a.n. de respingere a recuzării] poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei", în condițiile în care actuala lege procesual penală stabilește, în mod expres, caracterul definitiv al încheierii prin care se soluționează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării. Așadar, având în vedere prevederea expresă din art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală - care nu lasă loc de interpretare - referitoare la lipsa oricărei căi de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea, fără a distinge între încheierea de admitere, respectiv de respingere a recuzării, Curtea nu poate reține că împotriva acestei din urmă încheieri ar putea fi formulat apel, "odată cu sentința", în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală.

32. Curtea poate reține însă, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că, potrivit Constituției, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care ședințele de judecată nu sunt publice, precum și căile de atac și condițiile exercitării acestora. Așa încât critica potrivit căreia dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluționează recuzarea, nu este întemeiată. Constituția nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, statuând în art. 129 că acestea se exercită "în condițiile legii". Accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Curtea a statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudența sa, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar art. 126 alin. (2) prevede că "prin lege" se stabilesc competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată. Totodată, prin

Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 , Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Așadar, Curtea reține că procedura de soluționare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituționale precitate.

33. Totodată, Curtea reține că norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale invocate în condițiile în care încheierea prin care instanța se pronunță cu privire la cererea de recuzare nu soluționează însuși procesul, nu antamează fondul cauzei. De altfel, prin

Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24, Curtea a reținut că "procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar".

34. Cât privește dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. Garantarea existenței unui dublu grad de jurisdicție în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei "acuzații penale" formulate împotriva unei persoane a fost examinată la nivelul unui prim grad de jurisdicție. Curtea reține că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicție cu privire la încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare. De altfel, dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală nu figurează printre garanțiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

35. De asemenea, Curtea reține că încheierea prin care se soluționează recuzarea este pronunțată chiar de o instanță de judecată, adică de un organ de justiție, în condițiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță", alin. (2) al aceluiași articol stabilind că "Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată".

36. Totodată, Curtea constată că împotriva hotărârii ce urmează a se da după judecarea cauzei penale părțile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condițiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanța de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existența cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanței de apel. De asemenea, existența cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Așadar, Curtea reține că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestație în anulare, legiuitorul a acordat o importanță deosebită consecințelor existenței unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiție, în condițiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive și care își produce efectele.

37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Constantin Caraș în Dosarul nr. 2.000/229/2015/a1 al Tribunalului Ialomița - Secția penală, de Sandor Magyar în dosarele nr. 152/309/2016 și nr. 153/309/2016 ale Judecătoriei Șimleul Silvaniei - Secția mixtă și constată că dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ialomița - Secția penală și Judecătoriei Șimleul Silvaniei - Secția mixtă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 noiembrie 2016.