Decizia nr. 354/2025

Anexa 2 SITUAȚIA

terenurilor ocupate de amenajările agricole și piscicole,

care constituie domeniu public de interes județean

aflat în administrarea Consiliului Județean Tulcea

Nr. crt.

Denumirea amenajării

Suprafața conform

Legii nr. 69/1996

(ha)

Suprafața ce aparține domeniului public de interes local (ha)

Suprafața domeniului public de interes județean aflată în administrarea Consiliului Județean Tulcea (ha)

AMENAJĂRI AGRICOLE

1.

Sireasa

5.480

910

4.570

20.

Prevederile

art. 3 din Legea nr. 213/1998

au fost abrogate prin

art. 597 alin. (2) lit. m) din partea IX din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019.

21.

Prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunțe și asupra dispozițiilor

art. 3 alin. (1) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 213/1998 , care, deși nu mai sunt în vigoare, își produc în continuare efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

22.

În opinia autoarei excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (1) ,

(3)

și

(5)

referitoare la caracterul de stat național, stat de drept și la principiul legalității, în componenta sa referitoare la principiul securității raporturilor juridice,

art. 15 alin. (2)

referitor la principiul neretroactivității legii civile, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile,

art. 16

- Egalitatea în drepturi,

art. 21

- Accesul liber la justiție,

art. 44

- Dreptul de proprietate,

art. 45

- Libertatea economică,

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 135

- Economia și

art. 136

- Proprietatea. De asemenea, sunt invocate dispozițiile

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil cuprins în

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile

art. 1 - Protecția proprietății cuprins în Primul Protocol adițional

la aceeași

Convenție .

23.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții constituționale, și cu o motivare similară. Prin

Decizia nr. 341 din 4 decembrie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din data de 22 februarie 2002, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de o altă societate comercială pe acțiuni înființată în baza

Legii nr. 15/1990 , pentru critici similare. Prin decizia antereferită, Curtea a reținut, în esență, că actele normative care au reglementat succesiv situația juridică a terenurilor agricole și a celor aflate sub luciu de apă nu au prevăzut expres că aceste categorii de terenuri ar fi fost transferate și incluse sub formă de aport în natură, în capitalul social al societăților comerciale agricole. Curtea a reținut că dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 82/1993 , astfel cum acestea au fost modificate prin

Legea nr. 69/1996 , clarifică situația terenurilor, suprafețe terestre și acvatice, inclusiv a terenurilor aflate permanent sub ape, existente în perimetrul Rezervației Biosferei „Delta Dunării“, stabilind că acestea constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes național, aflat în administrarea acesteia, cu unele excepții. Curtea a reținut că, în aceste condiții, este esențial de stabilit titlul sub care autorul excepției deține suprafețele de teren respective.

24.

Prin decizia amintită, Curtea a invocat dispozițiile

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990, potrivit cărora „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu“, precum și dispozițiile

art. 65 alin. (1) din Legea societăților nr. 31/1990 , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, potrivit cărora, „(1) În lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului“, și a reținut că aceste dispoziții legale nu pot fi desprinse, în ceea ce privește situația suprafețelor terestre și acvatice, inclusiv a terenurilor aflate permanent sub ape, de reglementările speciale intervenite, începând cu anul 1990, pentru clarificarea complexei probleme a situației juridice a acestor terenuri.

25.

În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat, în mod constant, cu privire la soluționarea unor excepții de neconstituționalitate privind unele dispoziții cuprinse în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 198/1999

privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 13 decembrie 1999 (de exemplu,

Decizia nr. 206 din 17 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 13 decembrie 2000;

Decizia nr. 249 din 23 noiembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 26 februarie 2001;

Decizia nr. 130 din 26 aprilie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 30 iunie 2001). În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că din analiza actelor normative care, succesiv, au cuprins reglementări privind situația juridică a terenurilor agricole și a celor aflate sub luciu de apă rezultă că aceste categorii de terenuri nu au fost niciodată incluse în mod legal în capitalul social al societăților comerciale agricole. De altfel, așa cum se reține în jurisprudența Curții, întreaga legislație ulterioară cu privire la terenurile agricole și la cele aflate sub luciu de apă a avut în vedere că aceste categorii de terenuri aflate în exploatarea societăților comerciale agricole nu erau în proprietatea acestor societăți și nu îndreptățea includerea acestor terenuri în capitalul lor social.

26.

Totodată, prin

Decizia nr. 203 din 17 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001, reținând dispozițiile

art. 3 alin. (2)

și

(4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 198/1999 , potrivit cărora „Terenurile agricole și terenurile aflate permanent sub luciu de apă nu fac parte din capitalul social [...]“, respectiv „Fac parte din capitalul social al societăților comerciale [...] terenurile pentru care societățile comerciale au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate (...)“, Curtea a constatat că, din punct de vedere legal, terenurile agricole și cele aflate permanent sub luciu de apă nu au fost niciodată incluse în capitalul social al societăților comerciale agricole. Deși prin

Legea nr. 15/1990 , lege preconstituțională, societățile comerciale constituite prin transformarea unităților economice de stat au preluat tot patrimoniul acestora, iar la

art. 20 alin. 2

din aceeași lege s-a prevăzut că „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu“, totuși terenurile agricole nu puteau intra în componența patrimoniului societăților comerciale, întrucât situația juridică a acestora, respectiv reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra lor urmau să fie reglementate prin acte normative ulterioare.

27.

În prezenta cauză, Curtea reține că motivarea excepției de neconstituționalitate este fundamentată pe premisa dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 15/1990 . Or, ca atare, este necesară analiza existenței și valabilității titlurilor de proprietate pe care autoarea excepției de neconstituționalitate pretinde că le deține asupra terenurilor, suprafețe terestre și acvatice, inclusiv a terenurilor aflate permanent sub apă, existente în perimetrul Rezervației Biosferei „Delta Dunării“, operațiune care se circumscrie sferei de competență a instanței judecătorești învestite cu soluționarea fondului cauzelor. În același sens, în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea nu are competența de a analiza întreaga problematică de fapt, coroborată cu probele administrate în cauză. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea

Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

28.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta a făcut demersuri în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză (terenuri ocupate de amenajări agricole și piscicole, inclusiv diguri de apărare împotriva inundațiilor sau canale navigabile), conform procedurii reglementate prin

Hotărârea Guvernului nr. 834/1991

privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991. Totodată, Curtea reține că autoarea excepției nu a făcut dovada obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ci doar dovada unui drept de folosință asupra terenurilor în cauză, în baza Contractului de concesiune nr. 61 din 2 aprilie 1998 având ca obiect folosința terenului agricol în suprafață de 4.362 hectare - teren care aparține domeniului public de interes județean conform

Legii nr. 69/1996

și a Contractului de concesiune nr. 165 din 1 aprilie 1999, având ca obiect folosința terenului agricol în suprafață de 5.262 hectare - teren care aparține domeniului public de interes județean conform

Legii nr. 69/1996 , ambele contracte de concesiune fiind încheiate de autoare cu Consiliul Județean Tulcea, și excluzând per se existența unui drept de proprietate al autoarei asupra terenurilor concesionate.

29.

De altfel, obiectul cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată îl reprezintă anularea în parte a

Hotărârii Guvernului nr. 1.360/2001

privind atestarea domeniului public al județului Tulcea, precum și al municipiului Tulcea, al orașelor și comunelor din județul Tulcea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 10 iulie 2002, așadar litigiul dedus soluționării instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei poartă însuși asupra existenței dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză, atestate ca aparținând domeniului public al județului Tulcea, potrivit

Hotărârii Guvernului nr. 1.360/2001 .

30.

Totodată, Curtea mai reține că în susținerile formulate în ședința publică din data de 28 mai 2024, reprezentanta autoarei excepției de neconstituționalitate a arătat că dreptul de proprietate asupra acestor terenuri a fost dobândit în temeiul Deciziei nr. 68/1991 emise de Prefectura Județului Tulcea, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 69/1996 . Or, prin Sentința civilă nr. 9/CA din 15 februarie 1999, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția contencios administrativ în Dosarul nr. 1.975/CA/1998, a fost anulată Decizia nr. 68/1991, emisă de Prefectura Județului Tulcea, cu privire la art. III din Statutul Societății Agrodelta Sireasa - S.A., care cuprindea mențiuni privind includerea în capitalul social al autoarei excepției a „suprafețelor de teren agricol, pășuni, păduri, lacuri, cât și toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării“. Curtea de Apel Constanța a reținut că includerea în capitalul social al societății a acestor terenuri care aparțin domeniului public de interes național încalcă dispozițiile

art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991

și ale

art. 135 din Constituție .

31.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 442/CA din 22 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.622/88/2007, instanța de control judiciar a admis recursul formulat de prefectul județului Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 2.403 din 20 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 1.622/88/2007, a admis cererea de judecată și a anulat Hotărârea Consiliului Județean Tulcea nr. 41/2007 care a modificat hotărâri anterioare ale consiliului județean privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al județului Tulcea, prin scoaterea din domeniul public al județului a unor diguri de apărare, expres individualizate în anexa nr. 1 și în

Hotărârea Guvernului nr. 1.360/2001 . Instanța de control judiciar a mai reținut că în mod nelegal Consiliul Județean Tulcea a adoptat Hotărârea nr. 41/2007, prin care s-a însușit din nou inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public, inventar în care nu se regăsea și ansamblul digurilor de apărare. Instanța a reținut că prin

Hotărârea Guvernului nr. 1.360/2001

sa atestat apartenența acestor diguri de apărare ca fiind bunuri ce aparțin domeniului public, în conformitate cu dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 , astfel încât acestea nu pot face parte din capitalul social al unor societăți comerciale, ca urmare a privatizării.

32.

În același sens este și Sentința civilă nr. 1.490 din 27 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Tulcea - Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 345/88/2016. Prin această sentință, instanța de judecată a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate a Societății Agrodelta Sireasa - S.A. din București, asupra unor diguri și canale ce au fost atestate prin hotărârea Consiliului Județean Tulcea ca aparținând domeniului public județean.

33.

Instanța de judecată a statuat că prin Decizia nr. 68 din 14 februarie 1991, emisă de prefectul județului Tulcea, s-a dispus înființarea, prin reorganizarea Companiei economice „Delta Dunării“, a societăților comerciale pe acțiuni cu personalitate juridică, având denumirea, sediul, capitalul social și obiectul de activitate menționate în anexa nr. 1 la decizie, care face parte integrantă din aceasta.

34.

Plecând de la ipoteza că bunurile cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate că sunt proprietatea sa au fost incluse în activele fixe ce au intrat în componența capitalului social, instanța a observat că înființarea societății-reclamante a avut loc în condițiile prevăzute de

Legea nr. 15/1990 , în cadrul căreia se arată, în

art. 20 , că „Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituie potrivit

art. 17

este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.“

35.

Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de judecată a constatat că situația în care se află apelanta-reclamantă este cea prevăzută în excepția de la regulă, respectiv cea a deținerii unor bunuri pentru care doar statul sau unitățile administrativ-teritoriale justifică asupra lor calitatea de proprietar, dat fiind caracterul acestora de bunuri aflate în domeniul public, orice altă formă de exercitare a prerogativelor acestui drept real fiind cel mult asemănătoare unui drept de proprietate, fără a se identifica în tot cu acesta. Instanța de judecată a mai statuat că „faptul că respectivele diguri de apărare ar fi fost cuprinse într-o listă a mijloacelor fixe ce ar fi intrat în componența capitalului social al noii entități juridice înființate prin Decizia nr. 68/1991 nu legitimează existența unui drept de proprietate asupra acestor bunuri, în sensul pretins de apelanta-reclamantă, în condițiile în care legislația aplicabilă acestor bunuri exclude în mod constant compatibilitatea unui

astfel de drept real cu regimul juridic al bunurilor imobile pentru care se pretind despăgubiri în prezenta cauză. Aceste bunuri sau aflat, anterior anului 1989, în proprietatea de stat, fapt notoriu și necontestat de părțile litigante, pentru ca, ulterior acestui an, în condițiile schimbării legislației referitoare la regimul juridic al bunurilor, să fie menținute digurile de apărare în categoria bunurilor din domeniul public, potrivit noilor prevederi legale.“

36.

În concluzie, Curtea constată că problema de drept ridicată sub forma unei excepții de neconstituționalitate este, în realitate, și o problemă de identificare, interpretare și aplicare a normelor pertinente în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată. În conformitate cu prevederile

art. 2 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și al instanțelor de control judiciar, așa cum rezultă din prevederile

art. 126 alin. (1)

și

(3) din Constituție . Printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii, sens în care este, spre exemplu,

Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14.

37.

Reiterând competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a constata pe baza unui probatoriu pertinent existența ori inexistența dreptului de proprietate al societății comerciale, autoare a excepției de neconstituționalitate, întinderea acestui drept, legalitatea și valabilitatea titlului de proprietate asupra terenului din litigiu, Curtea reține că nu se poate pronunța asupra situației de fapt, întrucât, potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată , instanța de control constituțional trebuie să se pronunțe asupra înțelesului contrar Constituției al normei legale criticate. Ca atare, Curtea reține că argumentele

Deciziei nr. 341 din 4 decembrie 2001 , antereferite, sunt valabile mutatis mutandis și în cauza de față. Prin urmare, nu se poate reține că textul criticat încalcă dreptul de proprietate al autoarei excepției, care, în realitate, potrivit actelor administrative și deciziilor instanțelor judecătorești anterior menționate, nu a avut ab initio un drept de proprietate asupra terenurilor respective, ci numai un drept real de folosință cu titlu de concesiune. Încercarea autoarei excepției de a face să se înțeleagă că prin efectul

art. 10 din Legea nr. 82/1993 , în formularea sa inițială, dreptul său de concesiune asupra suprafețelor cuprinse în amenajarea piscicolă s-ar fi transformat în drept de proprietate nu poate fi primită, întrucât textul legii respective nu conține prevederi în acest sens, ci privește doar situațiile existente, atunci când se referă la persoanele fizice sau juridice care dețineau cu titlu de proprietate privată terenuri pe teritoriul Rezervației Biosferei „Delta Dunării“.

38.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile

art. 142 alin. (1) din Constituție , potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției“, coroborate cu cele ale

art. 126 alin. (1)

și

(2) din Legea fundamentală , în virtutea cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și faptul că instanța de contencios constituțional nu se pronunță asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci, potrivit

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , numai asupra înțelesului său contrar

Constituției , dedus din raportarea la norme și principii constituționale, excepția de neconstituționalitate, astfel cum este formulată în prezenta cauză, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea

Decizia nr. 148 din 12 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 18 august 2020, paragrafele 15 și 16).

39.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 82/1993

privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării“, astfel cum au fost modificate prin

articolul unic al Legii nr. 69/1996

pentru modificarea și completarea

articolului 10 din Legea nr. 82/1993

privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării“, a

poziției 1.1 din anexa nr. 2 la Legea nr. 82/1993 , astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 69/1996 , precum și ale

art. 3 alin. (1) ,

(3)

și

(4) din Legea nr. 213/1998

privind bunurile proprietate publică, excepție ridicată de Societatea Agrodelta Sireasa - S.A. din București în dosarele nr. 7.436/2/2017/a1 și nr. 7.436/2/2017/a2 ale Înaltei Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 iulie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

pentru MARIAN ENACHE,

în temeiul

art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă

coroborat cu

art. 14 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie

-----