Decizia nr. 210/2002

Articolul 13

alin. (1) din Legea nr. 333/2001

conferă Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare atributia de a emite un regulament pentru transformarea Fondului Național de Investiții în fond închis de investiții, în condițiile legii. Or, ținând seama de faptul că nu exista o lege care să reglementeze aceasta materie, se apreciază ca sunt incalcate prevederile art. 16 alin. (2) din Constituție, Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare situandu-se în acest fel deasupra legii. Se solicita să se examineze dacă textul criticat încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 51 și ale art. 150 alin. (1) din Constituție.

II. 6. Dispozițiile art. 14 sunt considerate ca fiind neconstituționale, întrucât, prin reglementarea subrogarii Agenției de Valorificare a Activelor Bancare în toate drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. S.A., rezultate din actele juridice încheiate cu Societatea Comercială "Sov Invest" - S.A. sau cu Fondul Național de Investiții, se ajunge la consecințe contrare Constituției. Astfel Agenția de Valorificare a Activelor Bancare are o capacitate juridică precis delimitata prin lege, iar

art. 5^3 din Legea nr. 409/2001

stabilește ca sumele obținute de acesta din urma din exercitarea atribuțiilor sale servesc la acoperirea cheltuielilor proprii de funcționare și operare și a cheltuielilor de administrare și de valorificare a activelor bancare preluate, diferența urmând a fi virata la trezoreria statului. Întrucât nici o prevedere legală nu stabilește obligația Agenției de Valorificare a Activelor Bancare de a executa obligația de răscumpărare a titlurilor de participare la Fondul Național de Investiții, autorii excepției considera ca aceasta presupune un efect retroactiv al dispozițiilor art. 14 alin. (1), ceea ce contravine art. 15 alin. (2) din Constituție. De asemenea, dispozițiile criticate aduc atingere și drepturilor de creanta ale investitorilor, fapt ce contravine prevederilor constituționale referitoare la accesul la justiție, cat și celor referitoare la proprietate și restrangerea exercițiului unor drepturi, consacrate de art. 41 alin. (1), art. 135 alin. (1) și (6) și, respectiv, art. 49. Autorii excepției mai susțin ca statul, fiind unicul acționar al C.E.C. S.A., își anulează propria datorie, situandu-se în acest fel "mai presus de lege", ceea ce face ca aceste dispoziții legale sa încalce prevederile art. 16 alin. (2) și al art. 51 din Constituție. În susținerea excepției sunt invocate dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, 48 și al art. 150 alin. (1), precum și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din primul Protocol adițional la aceasta convenție.

II. 7. Dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 333/2001

sunt contrare prevederilor constituționale privind dreptul de proprietate cuprinse în art. 41 alin. (1), (2) și (7) și art. 135 alin. (1) și (6). Autorii excepției susțin ca Fondul Național de Investiții ar trebui să aibă atributia de a plati cererile de răscumpărare a titlurilor de participare, iar nu de a le conserva. Prin aceasta dispoziție legală s-ar consimți la transferarea proprietății particulare a bunului în folosință statului, ceea ce este contrar prevederilor constituționale.

II. 8. Dispozițiile

art. 17 din Legea nr. 333/2001

au efect retroactiv, fiind astfel contrare prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

III. 1. și 2. Prevederile art. 1 și ale

art. 5^3 alin. (1) din Legea nr. 409/2001

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (2) și art. 41 alin. (1) din Constituție. Se susține ca potrivit capacității sale de folosință, astfel cum este reglementată de prevederile legale criticate, Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare nu are atributia sa achite drepturile de creanta ale investitorilor, ceea ce aduce atingere prevederilor constituționale privind dreptul de proprietate. În susținerea excepției se invoca, fără nici o motivare, și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din primul Protocol adițional la aceasta convenție, precum și dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2), art. 51, art. 135 alin. (1) și (6) și art. 150 din Constituție.

III. 3. și 4. Prevederile art. 19^20 alin. (1) și ale

art. 19^22 alin. (3) din Legea nr. 409/2001

contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 și art. 15 alin. (2). Prin impunerea cerinței ca judecătorul sa nu primească o cerere de chemare în judecata decât cu dovada ca a fost deja comunicată la Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare, se considera ca se ingradeste accesul la justiție sau ca legea are un efect retroactiv. De asemenea, faptul ca în recurs nu se pot invoca alte apărări, cu excepția celor de ordine publică, reprezintă, în opinia autorilor excepției, fie recunoașterea unui efect retroactiv al legii, fie îngrădirea mijloacelor de apărare și de exercitare a drepturilor, contrare art. 21 din Constituție.

III. 5. Prin dispozițiile

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 409/2001

autorii excepției considera ca sunt incalcate prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2), art. 21 și art. 49 alin. (1). Se susține că nu se poate reglementa un nou termen de prescripție aplicabil cererilor pentru executarea unor hotărâri rămase irevocabile sub imperiul legii anterioare, fără să se încalce principiul constituțional al neretroactivitatii legii sau prevederile privind liberul acces la justiție.

Pe lângă motivele de neconstituționalitate expuse mai sus, autorii excepției și-au motivat cererea și prin raportare la unele dispoziții legale.

În timpul ședinței de judecată autorii excepției au solicitat extinderea controlului de constituționalitate asupra altor texte de lege decât cele criticate în fața instanței de judecată.

Instanța de judecată apreciază ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților apreciază ca prevederile legale criticate, cuprinse în

Legea nr. 146/1997 , nu contravin prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituție, deoarece accesul liber la justiție nu presupune gratuitatea acestuia. Astfel, în aceasta materie, regula este ca acțiunile în justiție sunt supuse taxei de timbru, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Se invoca în susținerea argumentelor prezentate deciziile Curții Constituționale nr. 178/1999 și nr. 198/1999.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile

Legii nr. 333/2001 , se apreciază ca acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorii excepției, după cum urmează:

- Dispozițiile art. 9 alin. (1) nu sunt retroactive, și deci nu încalcă prevederile art. 78 din Constituție, "atât timp cat legiuitorul [...] a reglementat un termen special de 10 zile de la intrarea în vigoare a legii, în care Consiliul de încredere al Fondului Național de Investiții să-și îndeplinească competentele legale", iar obligația instituită de dispoziția legală criticata, fiind instituită pentru viitor, este conformă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

- Prevederile art. 10 sunt în concordanta cu dispozițiile art. 37 alin. (1) din Constituție, fiind eronată interpretarea autorilor excepției, în sensul că Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare se subroga în drepturile și competentele Adunării generale a investitorilor Fondului Național de Investiții, deoarece prevederile acestui articol "se aplică numai în cazul nerespectării dispoziției imperative înscrise în art. 9 alin. (1) teza întâi, care vizează Consiliul de încredere al Fondului".

- Critica ce privește prevederile art. 11 nu are incidența cu obiectul excepției de neconstituționalitate.

- Dispozițiile art. 12 conferă posibilitatea Fondului Național de Investiții să solicite instanței competente sa ridice sechestrul asupra activelor fondului, măsura care poate fi luată după finalizarea procedurilor de transformare a fondului, potrivit deciziei adunării generale a acestuia.

- Prevederile art. 13 alin. (1) și ale art. 14 sunt în deplina concordanta cu dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (2), ale art. 51, ale art. 150 alin. (1) din Constituție și ele trebuie interpretate sistematic.

- Dispozițiile art. 17 sunt conforme cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât ele instituie obligații pentru viitor.

Cu privire la pretinsele neconcordante dintre dispozițiile legale criticate, se arata ca, potrivit prevederilor cuprinse în legea sa de organizare și funcționare, Curtea Constituțională se pronunța numai cu privire la corelarea legilor sau ordonanțelor cu dispozițiile și principiile Constituției, iar nu și cu privire la eventuala necorelare dintre actele normative.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1), partea introductivă, din Legea nr. 146/1997 , se arata ca aceasta este nefondata, deoarece regula în aceasta materie este ca acțiunile în justiție sunt supuse taxei de timbru, excepțiile putând fi stabilite numai de legiuitor.

Guvernul, în punctul sau de vedere, susține ca excepția de neconstituționalitate este nefondata, pentru următoarele considerente:

- Prevederile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece "măsura luată de legiuitor de a stabili un regim de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru în beneficiul instituțiilor publice are o motivatie de natura economică, bazată, de principiu, pe faptul ca instituțiile în cauza, fiind integral finanțate din bani publici, ar insemna, ca prin obligarea lor la plata taxelor judiciare de timbru, sa restituie o parte din sumele atribuite, ceea ce ar crea un circuit banesc inutil și care nu ar insemna, practic, o sursa reală de venit pentru bugetul statului".

- Dispozițiile criticate din

Legea nr. 409/2001

nu sunt contrare Constituției, deoarece, prin măsurile ce le conțin, ele vin "în întâmpinarea interesului public, asigurându-se într-un cadru instituțional special (AVAB) proceduri accelerate de recuperare a creanțelor pe care statul le are în raport cu terțe persoane, rezultate din sprijinul financiar, prin intermediul instituției datoriei publice". Dispozițiile criticate nu contravin prevederilor art. 16, 21, art. 41 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din Constituție. Mai mult, opțiunea legislativă continuta de aceste prevederi este în consonanta cu dispozițiile art. 29 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

- Prevederile criticate din

Legea nr. 333/2001 , de asemenea, se apreciază ca sunt nefondate, în primul rând, pentru ca dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 51, art. 134 alin. (1) și (2) lit. f), precum și cele ale art. 150 alin. (1) din Constituție nu au incidența relevanta în cauza, iar în al doilea rând pentru că nu contravin dispozițiilor art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (2), art. 20, 21, art. 37 alin. (1) și art. 49 din Constituție. Criticile întemeiate pe contrarietatea față de dispozițiile art. 41 alin. (1) și ale art. 35 alin. (1) și (6) din Constituție nu sunt întemeiate.

- Nu este intemeiata nici critica îndreptată împotriva prevederilor

art. 17 din Legea nr. 333/2001 , întrucât "statul, în urmărirea realizării interesului general potrivit cerințelor Constituției, cauta să se achite de fapt față de persoanele care au susținut măsurile financiare adoptate în scopul redresarii economice. De asemenea, nu este intemeiata nici susținerea ca ar fi incalcate dispozițiile art. 78 din Constituție, deoarece asemenea sustineri nu au nici o relevanta, întrucât

Legea nr. 333/2001

a intrat în vigoare în condițiile art. 78, la data publicării în Monitorul Oficial al României".

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților și de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorilor excepției și ale celorlalte părți, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

În cadrul ședinței de dezbateri a cauzei a fost ridicată excepția procesuala a autorității lucrului judecat, considerându-se ca excepția de neconstituționalitate supusă controlului are același obiect, se întemeiază pe aceeași cauza și se judeca între aceleași părți, ca și în Dosarul nr. 353C/2001 în care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 1 martie 2002. Curtea constata ca excepția autorității de lucru judecat nu este intemeiata, întrucât cele doua dosare nu au același obiect, aceeași cauza, iar părțile nu sunt identice și nu au aceeași calitate procesuala.

De asemenea, nu poate fi primită nici cererea autorilor excepției, formulată în cadrul dezbaterilor, de extindere a controlului de neconstituționalitate asupra altor dispoziții legale, deoarece Curtea constata ca în aceasta privinta nu este legal sesizată. Astfel, nici în cererile prin care s-au ridicat excepțiile de neconstituționalitate în fața instanței și nici în încheierea de sesizare a Curții Constituționale nu a fost invocată neconstituționalitatea acelor dispoziții, iar potrivit art. 144 lit. c) din Legea fundamentală, Curtea se pronunța numai "asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor". Totodată, conform

art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți". Asadar, actul de sesizare a Curții Constituționale este încheierea pronunțată de instanța de judecată în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, iar litigiul constituțional se desfășoară în limitele determinate de actul de sesizare. Altminteri, orice demers al Curții Constituționale ar avea semnificatia sesizării din oficiu, ceea ce este inadmisibil.

În legătură cu obiectul excepției de neconstituționalitate, deși atât autorii excepției de neconstituționalitate, cat și instanța de judecată, în încheierea de sesizare a Curții Constituționale, au reținut ca sunt criticate dispozițiile art. 1, art. 5^3 alin. (1), art. 19^20 alin. (1), art. 19^22 alin. (3) și ale

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 409/2001 , în realitate aceste articole sunt cuprinse în

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 . În consecința, Curtea retine ca obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 9 alin. (1) și (2), art. 10, 11, 12, ale art. 13 alin. (1), ale

art. 14, 15 și 17 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 4 iulie 2001, precum și ale art. 1, art. 5^3, art. 19^20 alin. (1), art. 19^22 alin. (3) și ale

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998

privind valorificarea unor active bancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 15 decembrie 1998, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 19 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții legale care au următorul cuprins:

I. Dispoziții din

Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare:

- art. 2 alin. (1): "Acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la instanțele judecătorești, se taxeaza astfel: [...].";

II. Dispoziții din

Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții:

- art. 9: "(1) În termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Consiliul de încredere al Fondului Național de Investiții, cu acordul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, asigura încheierea unui contract pentru efectuarea unui audit complet al activității fondului. Raportul de audit include, fără a se limita la acestea, calcularea activelor totale și a obligațiilor, precum și o evaluare generală a situației financiare a fondului.

(2) Adunarea generală a investitorilor la Fondul Național de Investiții decide, conform legii, cu privire la continuarea activității fondului, transformarea în fond închis de investiții, în condițiile legii, sau lichidarea fondului.";

- art. 10: "În cazul în care Consiliul de încredere al Fondului Național de Investiții nu își îndeplinește obligațiile prevăzute la art. 9, acestea se aduc la îndeplinire de către Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare.";

- art. 11: "Cheltuielile pentru efectuarea auditului prevăzut la art. 9 alin. (1), pentru consultarea investitorilor și, după caz, pentru finalizarea procedurilor de transformare în fond închis de investiții, în condițiile legii, se avanseaza de către Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare din fondul prevăzut la art. 6, urmând să fie recuperate din activele fondului sau din sumele obținute prin lichidarea activelor acestuia, dacă investitorii hotărăsc lichidarea.";

- art. 12: "După finalizarea procedurilor de transformare a Fondului Național de Investiții reprezentanții acestuia pot solicita instanțelor judecătorești competente ridicarea sechestrului asupra activelor acestuia.";

- art. 13 alin. (1): "Procedura de transformare a Fondului Național de Investiții în fond închis de investiții, în condițiile legii, precum și organizarea și funcționarea acestuia se stabilesc prin regulament al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.";

- art. 14: "(1) Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare preia fără plata toate drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., rezultate din actele juridice încheiate de aceasta cu Fondul Național de Investiții și/sau cu Societatea Comercială SOV INVEST - S.A., prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

(2) Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare se subroga în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. și dobândește calitatea procesuala pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executarea silită.";

- art. 15: "Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare efectuează toate demersurile legale în vederea conservării și realizării drepturilor de creanta rezultate din actele juridice prevăzute la art. 14.";

- art. 17: "Sumele obținute din realizarea creanțelor prevăzute la art. 14, după deducerea cheltuielilor efectuate în conformitate cu prevederile legale în vigoare, sunt utilizate pentru răscumpărarea titlurilor de stat în vederea diminuării datoriei publice interne.";

III. Dispoziții din

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998

privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , cu modificările și completările ulterioare:

- art. 1: "Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurii de privatizare, în scopul creșterii gradului de solvabilitate și a credibilitatii interne și externe sau reglementării problemelor de natura financiară ale acestora pentru menținerea viabilitatii sistemului bancar, precum și pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanțelor cesionate.";

- art. 5^3 alin. (1): "Sumele obținute de AVAB din valorificarea activelor bancare preluate au ca destinație acoperirea cheltuielilor proprii de funcționare și operare și a cheltuielilor de administrare și de valorificare a activelor bancare preluate, iar diferența se virează la trezoreria statului.";

- art. 19^20 alin. (1): "Reclamantul este obligat sa comunice cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanța. Judecătorul nu va primi cererea fără dovada privind îndeplinirea obligației de comunicare. Prevederile acestui alineat se aplică oricărei cereri, indiferent de natura ei, cu excepția cererilor formulate în timpul judecații sau a celor prin care se exercită o cale de atac.";

- art. 19^22 alin. (3): "În recurs nu se pot invoca apărări ce nu au fost formulate în fața instanței a carei hotărâre este recurată, cu excepția celor de ordine publică.";

- art. 19^23 : "(1) Termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva AVAB este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1), pentru acte sau fapte anterioare legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență, curge de la data intrării în vigoare a acesteia."

În susținerea excepției autorii acesteia au invocat încălcarea următoarelor prevederi constituționale:

- art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.";

- art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

- art. 15: "(1) Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.";

- art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.";

- art. 37 alin. (1): "Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere.";

- art. 41 alin. (1), (2) și (7): "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.[...]

(7) Averea dobandita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezuma.";

- art. 48: "(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este indreptatita să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

(2) Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.";

- art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății.";

- art. 51: "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.";

- art. 78: "Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.";

- art. 135 alin. (1) și (6): "(1) Statul ocrotește proprietatea. [...]

(6) Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă.";

- art. 150 alin. (1): "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții."

De asemenea, se invoca și încălcarea următoarelor dispoziții din acte internaționale:

- art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției.";

- art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constata, în prealabil, că nu pot fi primite susținerile autorilor excepției privind contrarietatea dintre dispozițiile legale cuprinse în diferite acte normative, întrucât în atribuțiile sale intra doar examinarea dispozițiilor legale în raport cu prevederile și principiile constituționale. În acest sens este evidenta jurisprudenta constanta a Curții, concretizata, de exemplu, prin Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr. 151 din 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000. Asa fiind, aceste sustineri urmează să fie respinse.

I. În ceea ce privește dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 , cu modificările și completările ulterioare, care reglementează plata taxei de timbru într-un cuantum stabilit în funcție de valoarea obiectului litigiului, Curtea constata ca asupra constituționalității acestora s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 211 din 7 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 6 martie 2000, respingând excepția de neconstituționalitate. Soluția s-a bazat, în esenta, pe faptul ca "accesul liber la justiție nu înseamnă și gratuitatea acestuia. Art. 21 din Constituție nu instituie nici o interdicție cu privire la taxele în justiție, nefiind asadar interzis ca legea sa prevadă ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. De altfel, în procesul civil contribuția justițiabilului, prin avansarea unei părți din aceste cheltuieli, poate fi recuperată, în temeiul art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, de la partea care cade în pretenții. Prin urmare, regula este cea a timbrarii acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor". Considerentele și soluția adoptată rămân valabile și în prezenta cauza.

Cu toate acestea, Curtea observa ca, pentru a se asigura accesul la justiție al cat mai multor persoane,

Legea nr. 146/1997 , prin dispozițiile art. 21 alin. (1), atribuie Ministerului Finanțelor Publice competența de a acorda scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în anumite situații deosebite, cum ar putea fi și cea de fața.

Susținerile autorilor excepției privind încălcarea principiului egalității în drepturi și al garantarii dreptului de proprietate privată sunt neintemeiate, întrucât, pe de o parte, stabilirea unor excepții de la plata taxelor de timbru, plata ce constituie o obligație, iar nu un drept, reprezintă un atribut exclusiv al legiuitorului, pe care acesta îl exercita în considerarea anumitor situații determinate, cum este și cazul scutirii reglementate la

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 , iar pe de altă parte, dreptul de creanta asupra Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. nu reprezintă o creanta asupra statului. Statul român și Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. sunt persoane juridice distincte, chiar dacă întregul capital social al Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. este deținut de către stat. Aceasta rezultă din dispozițiile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954

privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 8 din 30 ianuarie 1954 și, respectiv, din cele ale

art. 1 din Legea nr. 66/1996

privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 26 ianuarie 1999.

II. 1. Cu privire la dispozițiile

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 333/2001

Curtea constata ca acestea nu încalcă prevederile art. 78 din Constituție. Având în vedere ca în textul legii nu se prevede o altă dată pentru intrarea sa în vigoare, rezultă ca

Legea nr. 333/2001

a început sa producă efecte juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României (4 iulie 2001).

Critica privind dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001

este, de asemenea, neîntemeiată. Faptul ca Legea fundamentală recunoaște drepturile și libertățile cetățenilor ca valori supreme și prevede că aceștia beneficiază de drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și în alte legi nu poate duce la concluzia ca regimul juridic al unor drepturi constituite sub imperiul unor reglementări nu poate fi modificat prin reglementări ulterioare. Aceasta modificare reprezintă opțiunea legiuitorului, exercitată în baza art. 58 alin. (1) din Constituție. Prevederea legală criticata stabilește o atribuție fireasca a Adunării generale a investitorilor Fondului Național de Investiții, de a decide cu privire la continuarea activității fondului, la transformarea sa în fond închis de investiții sau la încetarea activității acestuia. Prin aceasta se reglementează modul de exercitare a drepturilor investitorilor, fiind în concordanta cu prevederile constituționale ale art. 41 alin. (1) teza a doua. Nu este vorba de un efect retroactiv al legii, întrucât nu se aduce atingere modului de constituire a drepturilor, asa cum acesta este reglementat de

Ordonanța Guvernului nr. 24/1993 , aprobată prin

Legea nr. 83/1994 , ci se stabilește un mod diferit de exercitare a drepturilor în condiții de criza, pentru viitor. În legătură cu art. 48 alin. (1) din Constituție, considerat de autorii excepției ca fiind încălcat, acesta nu are legătură cu dispoziția

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 333/2001 .

II. 2. În ceea ce privește dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 333/2001

Curtea constata ca acestea nu încalcă dispozițiile art. 37 alin. (1) din Constituție, deoarece acestea se referă la asociere ca rezultat al exercitării unui drept fundamental fără caracter patrimonial. Asa fiind, apartenența la un fond de investiții nu reprezintă o asociere în sensul art. 37 alin. (1) din Constituție, și ca atare textele criticate nu pot fi contrare acestei dispoziții a Legii fundamentale. Cu privire la cererea de a examina contrarietatea prevederii criticate în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și ale art. 15 alin. (1) din Constituție, se constată că aceasta este inadmisibila, nefiind motivată.

II. 3. Este neîntemeiată și critica prevederilor

art. 11 din Legea nr. 333/2001

în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) și ale art. 37 alin. (1) din Constituție, deoarece dispoziția atacată nu are caracter retroactiv, fiind vorba despre măsuri ce vor fi luate în viitor și care nu privesc raporturi contractuale preexistente, ci doar raporturi juridice născute în urma adoptării acestei legi. Pe de altă parte, aceste dispoziții au fost justificate de împrejurarea ca la data de 4 iulie 2001, data intrării în vigoare a

Legii nr. 333/2001 , mandatul Consiliului de încredere al Fondului Național de Investiții incetase, fiind necesară instituirea în sarcina unei autorități publice [Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare, devenit Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare în temeiul

art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , astfel cum a fost modificat prin

art. I pct. 7 din Legea nr. 409/2001 ] a unor atribuții privind convocarea Adunării generale a investitorilor Fondului Național de Investiții, alegerea unui nou consiliu de încredere, precum și atribuții privind reluarea activității fondului.

II. 4. Relativ la dispozițiile

art. 12 din Legea nr. 333/2001

Curtea retine ca argumentul privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, referitoare la liberul acces la justiție, nu poate fi primit, întrucât în momentul de fața nu exista nici o entitate indreptatita să solicite ridicarea sechestrului. O asemenea ipoteza este posibila doar după constituirea organelor de conducere ale Fondului Național de Investiții. În ceea ce privește cererea de examinare a constituționalității aceleiași prevederi în raport cu art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 49 alin. (1), art. 51 și art. 150 alin. (1) din Constituție, Curtea retine ca aceasta urmează să fie respinsă, cererea nefiind motivată.

II. 5. Cu privire la dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Legea nr. 333/2001

Curtea retine ca acestea nu contravin prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, deoarece faptul ca în

Ordonanța Guvernului nr. 24/1993 , aprobată prin

Legea nr. 83/1994 , nu era prevăzută posibilitatea transformarii unui fond de investiții în fond închis nu poate duce la concluzia ca dispozițiile art. 13 alin. (1) sunt retroactive, incalcand drepturile și libertățile investitorilor; o asemenea ipoteza operează numai în cazul în care adunarea generală a investitorilor adopta aceasta soluție. Curtea constata totodată ca

Legea nr. 333/2001

este o lege specială care deroga de la regimul juridic general al fondurilor de investiții, prevăzut de

Ordonanța Guvernului nr. 24/1993 , aprobată prin

Legea nr. 83/1994 , ceea ce permite legiuitorului sa stabilească atribuții distincte pentru Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare, privitoare la elaborarea regulamentului pentru transformarea Fondului Național de Investiții în fond închis de investiții. Nu este intemeiata nici susținerea ca prevederea criticata încalcă dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, deoarece articolul menționat garantează un drept fundamental al omului, anume egalitatea în drepturi a cetățenilor, nu egalitatea persoanelor colective, a persoanelor juridice. În acest sens este și jurisprudenta Curții Constituționale (de exemplu, Decizia nr. 102 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 11 decembrie 1995).

Curtea nu poate examina pretinsa contrarietate dintre dispoziția legală examinata și prevederile art. 1 alin. (3), art. 51 și cele ale art. 150 alin (1) din Constituție, aceasta nefiind motivată.

II. 6. Referitor la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001 , se constată că acestea nu aduc atingere principiului constituțional al neretroactivitatii legii, deoarece neprevederea în sarcina Agenției pentru Valorificarea Activelor Bancare a executării obligației de răscumpărare a titlurilor de participare la Fondul Național de Investiții nu poate duce la concluzia ca dispozițiile criticate ar avea caracter retroactiv. Subrogarea prevăzută de acest text de lege este aplicabilă de la data intrării în vigoare a legii, asa cum rezultă și din

art. 19 din Legea nr. 333/2001 . De asemenea, dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

nu aduc atingere nici prevederilor constituționale privind dreptul de proprietate, deoarece schimbarea fidejusorului din actele juridice prevăzute în anexa reprezintă o măsura menita sa concure la soluționarea unei stări de criza, la conservarea patrimoniului Fondului Național de Investiții și a drepturilor de creanta ale investitorilor. Astfel

art. 14 din Legea nr. 333/2001

prevede că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare preia atât drepturile, cat și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., fără nici o alta precizare. Rezultă ca singura modificare a raporturilor rezultate din actele juridice prevăzute în anexa este cea a persoanei fidejusorului, Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. fiind înlocuită cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare. Deși

art. 17 din Legea nr. 333/2001

și

art. 5^3 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , prevăd o destinație precisa pentru sumele obținute din activitatea Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare, și anume trezoreria statului, iar art. 8 alin. (1) din ordonanța, care reglementează principalele atribuții ale Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare, nu face vorbire despre obligația acestei instituții rezultată din contractul de fidejusiune încheiat de Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. cu Fondul Național de Investiții și Societatea Comercială "Sov Invest" - S.A., și anume aceea de a rascumpara titlurile de participare la Fondul Național de Investiții, totuși alin. (2) al aceluiași articol stabilește ca "AVAB îndeplinește orice alte atribuții care îi revin prin acte normative".

Legea nr. 333/2001

reprezintă un act normativ care largeste sfera atribuțiilor Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare, completand capacitatea sa de folosință prin subrogarea în drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. Prin urmare preluarea obligațiilor unei persoane implica și eventuala lor executare silită.

În acest sens Curtea constata ca prin notele scrise depuse la dosarul cauzei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare intareste concluzia ca subrogarea prevăzută la

art. 14 din Legea nr. 333/2001

are ca efect preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a tuturor drepturilor și obligațiilor Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. rezultate din actele juridice prevăzute în anexa la lege, deci inclusiv din contractul de fidejusiune/cauțiune nr. 2.205 din 16 decembrie 1999, și ca preluarea acestor obligații implica, în mod necesar, executarea lor silită, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

Pe de altă parte, nu se poate susține ca prin schimbarea debitorului Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. S.A. a fost creata o situație nefavorabila pentru investitori, fiind afectat gajul general al acestora asupra patrimoniului fidejusorului, deoarece în locul unei societăți comerciale, cu un patrimoniu limitat, s-a subrogat o instituție de specialitate a administrației publice centrale, care poate recurge la venituri bugetare pentru executarea eventualelor obligații. Susținerea autorilor excepției conform căreia Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. ar fi garantată de stat este doar parțial adevarata. Astfel, conform

art. 4 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 66/1996 , republicată, "Sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii și Consemnațiuni pe instrumente de economisire, precum și dobânzile și câștigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat". Rezultă de aici ca statul garantează cu bugetul sau doar obligația de restituire a depunerilor persoanelor fizice la Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. S.A. Pentru orice alte obligații ale acesteia statul răspunde doar în cazul și în limita neexecutării obligației de aport la capitalul social, ca orice acționar.

Pentru aceleași motive nu se poate admite nici susținerea potrivit căreia statul își anulează propria datorie, nefiind incalcate prevederile constituționale ale art. 16 alin. (2) și ale art. 51. Nu sunt incalcate nici dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 11, art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 48 și 150 din Constituție și nici cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din primul Protocol adițional la aceasta convenție, pentru ca în cauza nu sunt atinse drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. În ceea ce privește prevederile constituționale ale art. 48, acestea nu au legătură cu dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001 .

II. 7. Cu referire la dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 333/2001

Curtea retine ca acestea reglementează atributia Agenției pentru Valorificarea Activelor Bancare de a efectua toate demersurile legale pentru conservarea și realizarea drepturilor de creanta dobândite prin subrogare. În aceasta ordine de idei se constată că dispozițiile menționate vizează în mod evident numai situația în care Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare are calitatea de creditor. În ceea ce privește drepturile de creanta ale investitorilor, aceștia sunt cei care trebuie să efectueze toate demersurile în vederea conservării și realizării acestor drepturi. De aceea criticile privind încălcarea prevederilor constituționale referitoare la proprietate sunt neintemeiate.

II. 8. În ceea ce privește dispozițiile

art. 17 din Legea nr. 333/2001 , Curtea constata ca acestea nu au caracter retroactiv, întrucât stabilesc destinația unor sume ce urmează să fie obținute în viitor de către Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare și, prin urmare, aceasta critica de neconstituționalitate este neîntemeiată.

III. 1. În ceea ce privește dispozițiile

art. 1 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , Curtea constata ca acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorii excepției. Textul art. 1 stabilește obiectul de reglementare al ordonanței și precizează cadrul juridic general pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în scopul declanșării procedurii de privatizare, precum și modul de rezolvare a problemelor de natura financiară și măsurile privind accelerarea procedurilor de recuperare a creanțelor cesionate. Măsurile instituite în acest scop au în vedere începerea procedurii de privatizare și sunt dispuse numai pentru viitor. O reglementare este retroactivă doar dacă modifica efecte din trecut ale unor fapte petrecute anterior, iar nu pentru ca ia în considerare asemenea fapte.

De asemenea, Curtea constata ca fiind neintemeiate criticile cu privire la încălcarea prevederilor constituționale referitoare la dreptul de proprietate. Prin

art. 1 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998

nu se încalcă dreptul de proprietate sau creanțele asupra statului, ci se stabilește cadrul pentru valorificarea activelor bancare la care statul este acționar majoritar, legiuitorul având posibilitatea de a stabili conținutul și limitele acestor drepturi.

III. 2. În ceea ce privește dispozițiile

art. 5^3 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , Curtea constata ca acestea au în vedere activele bancare valorificate după intrarea în vigoare a ordonanței, deci nu se poate retine încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2). Destinația pe care ordonanța o da sumelor obținute din valorificarea activelor rămâne la latitudinea exclusiva a legiuitorului, în funcție de oportunitatile pe care acesta le considera necesare. De asemenea, nu pot fi reținute susținerile autorilor excepției privind imposibilitatea Agenției pentru Valorificarea Activelor Bancare de a achită drepturile de creanta ale investitorilor, pentru motivele prezentate la pct. II. 6 din prezenta decizie. În ceea ce privește prevederile art. 150 alin. (1) din Constituție, după cum s-a arătat anterior, acestea nu sunt aplicabile în cauza. În consecința, și aceasta critica de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

III. 3, 4 și 5. În ceea ce privește dispozițiile art. 19^20 alin. (1), art. 19^22 alin. (3) și ale

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , acestea sunt incluse în cap. IV^4, intitulat "Reguli speciale privind soluționarea litigiilor", care reglementează procedura de soluționare a litigiilor în care figurează ca parte Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare. Aceste prevederi reiau dispozițiile art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (3) și ale

art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

privind executarea silită a creanțelor bancare neperformante preluate la datoria publică interna, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 27 august 1999, cu modificările și completările ulterioare, în prezent abrogată în temeiul

art. 35 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 . În legătură cu aceste dispoziții din

Ordonanța Guvernului nr. 55/1999

Curtea s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, și prin Decizia nr. 242 din 23 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 687 din 21 decembrie 2000, respingând excepțiile de neconstituționalitate. În motivarea soluțiilor Curtea a reținut ca reglementarea procedurii de judecată este de competența exclusiva a legiuitorului, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, acesta fiind îndreptățit sa reglementeze proceduri derogatorii de la dreptul comun, în considerarea anumitor situații determinate. Obligația reclamantului sa comunice cererea sa împreună cu anumite acte Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare, înainte de depunerea acestora la instanța, caracterul nedevolutiv al recursului și termenul special de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva Agenției de Valorificare a Activelor Bancare reprezintă condiții pentru exercitarea unor drepturi de natura sa împiedice abuzul de drept și să asigure celeritatea procedurii de realizare a creanțelor prevăzute de ordonanța. Astfel de proceduri legale nu ingradesc accesul liber la justiție. Neexistand elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluțiile pronunțate își mențin valabilitatea și în prezenta cauza.

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în același sens asupra constituționalității dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentului dosar, prin Decizia nr. 28 din 30 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 1 martie 2002.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește dispozițiile

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 , cu modificările și completările ulterioare,

cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2), art. 10-12, art. 13 alin. (1), ale

art. 14, 15 și 17 din Legea nr. 333/2001 , precum și în ceea ce privește dispozițiile art. 1, art. 5^3 alin. (1), art. 19^20 alin. (1), art. 19^22 alin. (3) și ale

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998 ,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 9 alin. (1) și (2), art. 10-12, art. 13 alin. (1),

art. 14, 15 și 17 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, precum și ale art. 1, art. 5^3 alin. (1), art. 19^20 alin. (1), art. 19^22 alin. (3) și ale

art. 19^23 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 51/1998

privind valorificarea unor active bancare, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 409/2001 , cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Constantin Lache și Iuliu Regnard Popescu în Dosarul nr. 1.714/2001 al Curții de Apel București - Secția a V-a comercială.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 iulie 2002.