Decizia nr. 28/2000

Articolul 148

din Codul de procedură penală are următoarea redactare: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din următoarele cazuri:

a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;

b) infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni;

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecata, ori a făcut pregatiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecații sunt date ca inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei;

d) sunt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;

e) inculpatul a comis din nou o infracțiune, ori exista date care justifica temerea ca va săvârși și alte infracțiuni;

f) inculpatul este recidivist;

g) când exista una din circumstanțele agravante;

h) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

În cazurile prevăzute la lit. c) - g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an."

Articolul 236

din Codul de procedură penală are următorul cuprins:

"Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mișcare acțiunea penală și dacă constata ca sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 și urm.

Dacă invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului."

În sfârșit,

art. 27 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, are următoarea redactare: "Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;

b) supravegherea activității de cercetare penală efectuată de poliție și de alte organe; în exercitarea acestor atribuții, procurorul conduce și controlează activitatea de cercetare penală, dispozițiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală;

c) sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale;

d) exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege;

e) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

g) supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii;

h) verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative și de siguranță;

i) apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție;

j) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale.

Ministerul Public exercita orice alte atribuții prevăzute de lege."

Aceste dispoziții sunt considerate de autorul excepției ca fiind neconstituționale în raport cu prevederile art. 23 alin. (4), ale art. 11 și 20 din Constituție, precum și cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Textele constituționale invocate au următorul conținut:

- Art. 23 alin. (4): "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.";

- Art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

- Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."

Articolul 5

paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are următorul cuprins: "Orice persoană arestata sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere."
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a celor prevăzute la
art. 27 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
În sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel însăși Constituția, când prevede în art. 23 alin. (4) ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat │...│", acoperă și situația magistratului care este procuror.
De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituției, referitor la autoritățile publice, capitol intitulat "Autoritatea judecătorească", prevede, pe lângă Secțiunea 1, intitulata "Instanțele judecătorești", și Secțiunea a 2-a, denumita "Ministerul Public", iar în Secțiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competența acestuia de a propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii, în considerarea calității de "magistrați" a procurorilor.
Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat ca acesta "reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplinește atribuții de natura jurisdicțională". Procurorii îndeplinesc însă o importanța funcție judiciară în procesul penal, întrucât întreaga faza a urmăririi penale se desfășoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afară activității de strangere a probelor privind existenta faptei și a vinovatiei făptuitorului, au loc și acte procesuale de o importanța hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, și anume punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecata a inculpatului, precum și măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se afla și măsurile preventive privative sau restrictive de libertate.
Pentru motivele expuse Curtea constata ca procurorul este un "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în sensul art. 23 alin. (4) din Constituție.
Cu privire la constituționalitatea competentei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observa ca aceasta nu poate fi examinata în afară cadrului constituțional și legal în care acționează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituție și potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanța de judecată (art. 155 din același cod). Împotriva ordonanței procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanța competența sa judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisa instanței în termen de 24 de ore, invinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în fața instanței, asistat de apărător (art. 140 1 din Codul de procedură penală). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acțiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 din Codul de procedură penală). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege sa ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acționeze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradictie cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuție imparțialitatea și independenta acestuia, Curtea observa ca examinarea ei nu trebuie facuta în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activității procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialității, Codul de procedură penală în vigoare obliga organul de urmărire penală sa adune probele atât în favoarea, cat și în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar și atunci când acesta recunoaște fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituție, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", iar normele din Codul de procedură penală privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanta cu prevederile Constituției. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 din Codul de procedură penală, procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală și ca nici o persoană sa nu fie urmărită penal fără sa existe probe sau indicii temeinice de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană sa nu fie reținută sau arestata decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. În exercitarea activității de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau da dispoziții organelor de cercetare penală sa ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispozițiile art. 220 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat sa infirme orice act sau măsura procesuala a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispozițiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecații, dispozițiile art. 316 din același cod prevăd ca în desfășurarea cercetării judecătorești procurorul exercita un rol activ în vederea aflarii adevărului și a respectării dispozițiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii, și ținând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat sa pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Curtea mai observa ca procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societății, apara drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradictie faptul ca procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecata a inculpatului și susține și acuzarea în proces, atâta vreme cat soluționarea cauzei revine instanței judecătorești. Totodată nu poate fi considerată o contradictie împrejurarea ca procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus și trimiterea în judecata, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfășoară sub controlul instanțelor judecătorești. Asa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemultumita de soluționarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispozițiilor date de el și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești are dreptul să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate privitoare, între altele, la dispozițiile art. 148 din Codul de procedură penală, invocand garanțiile prevăzute în art. 23 din Constituție împotriva unei arestari efectuate cu încălcarea legii. Aceeași soluție se impune și în prezenta cauza, cu precizarea ca reglementarea constituțională și procesual penală a activității procurorului asigura garanții de natura sa prevină atingerea drepturilor și libertăților persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului și a dispus trimiterea în judecata. Chiar dacă actele și măsurile procesuale ar fi date în competența unor persoane diferite, actele și măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiași cadru legal.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se invoca îndeosebi jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuție independenta procurorului, și anume hotărârile pronunțate în cauza "Schiesser contra Elvetiei", 1979, și în cauza "Huber contra Elvetiei", 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece procurorul de district a acționat exclusiv ca organ de instrucție, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat și sa îl plaseze în detenție provizorie și apoi, efectuand instructia dosarului, și-a respectat obligația de a cerceta cu aceeași grija atât faptele în favoarea acuzarii, cat și cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinta exterioară, ci exercitandu-și astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz ("Huber contra Elvetiei", 1990), speta asemănătoare, Curtea a decis ca, de vreme ce este posibil ca procurorul sa devină organ de urmărire și deci "imparțialitatea sa poate fi pusă la indoiala", s-au încălcat prevederile art. 5 din convenție, soluție reafirmata și în cauza "Brincat contra Italiei", 1992.
Deși jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsa de imparțialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstitutionalitatii art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a neconstitutionalitatii dispozițiilor
art. 27 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, asa cum solicita autorul excepției, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistand o contrarietate cu prevederile Constituției. Curtea Constituțională constata totodată că nu exista neconcordante între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenție și, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală și
Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplică dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora: "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."
Criticile de neconstituționalitate fiind neintemeiate, excepția urmează să fie respinsă.
Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al
art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 148 și 236 din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor
art. 27 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată, excepție ridicată de Ștefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secția penală.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 februarie 2000.