Decizia nr. 24/2017

Articolul 35

alin. (1) din Legea nr. 165/2013 : „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor

art. 33

și

34

pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.“;

–

Articolul 5

alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : „(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară“.

14.

În opinia autorilor excepției, textele de lege criticate contravin prevederilor

art. 126 alin. (6) din Constituție

care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că aceasta a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluționarea acțiunii adresate de reclamanți Tribunalului București - Secția a V-a civilă, prin care au solicitat instanței anularea unei decizii de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și obligarea acesteia la emiterea unei decizii de compensare prin puncte pentru un imobil naționalizat pentru care primarul municipiului Bistrița a propus acordarea de despăgubiri, întrucât nu mai era posibilă restituirea în natură. Tribunalul București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, apreciind că prevederile

art. 35 din Legea nr. 165/2013

stabilesc o normă atributivă de competență teritorială în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea notificării, care a emis dispoziția prin care s-au acordat măsuri compensatorii. Aceasta, deoarece o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor de pe întreg teritoriul țării. Or, dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ca unică instanță învestită cu soluționarea acestor contestații. La rândul său, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

16.

Curtea observă că s-a mai pronunțat asupra textelor de lege criticat, prin prisma unor critici similare și prin raportare la aceleași dispoziții constituționale invocate și în cauza de față. Astfel, prin

Decizia nr. 833 din 3 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016, Curtea a constatat că prevederile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

sunt în consonanță cu Legea fundamentală, deoarece

art. 126 alin. (1)

și

(2) din Constituție

statuează că justiția se realizează prin instanțele judecătorești, a căror competență este stabilită numai prin lege. În înțelesul acestei norme constituționale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, fără alte restricții decât cele rezultate din celelalte prevederi ale

Constituției

sau din actele normative internaționale prevăzute în

art. 20 din Legea fundamentală . Totodată, Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale, concretizată, de exemplu, prin

Decizia nr. 731 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale.

17.

Distinct de aceste considerente generale, Curtea a examinat, prin

Decizia nr. 189 din 7 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 13 iunie 2016, critici similare celor formulate și în cauza de față. Astfel, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța competentă să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor emise de entitățile învestite ar trebui să fie o instanță de contencios administrativ, iar nu una civilă, Curtea a observat că, prin edictarea

Legii nr. 165/2013 , legiuitorul român și-a propus să instituie un mecanism eficient pentru accelerarea procesului de restituire a imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada regimului comunist. Soluția legislativă prevăzută de textul de lege criticat reprezintă una din modalitățile prin care statul român a dat expresie, sub acest aspect, recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului cuprinse în

Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010

în Cauza Maria Atanasiu împotriva României în vederea înlăturării sistemului defectuos, stagnant, generator de întârzieri considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contrare dreptului la un proces echitabil ca urmare a duratei excesive a procedurilor. Astfel, prin

Legea nr. 165/2013

s-a atribuit secțiilor civile ale tribunalului competența de soluționare a contestațiilor atât împotriva deciziilor entităților deținătoare sau învestite de lege cu soluționarea notificărilor, cât și ale Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Argumentul decisiv pentru adoptarea unei astfel de soluții legislative l-a constituit plenitudinea de jurisdicție a unei instanțe civile. În virtutea acesteia, judecătorul se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin compensare în puncte (paragraful 21).

18.

Așadar, Curtea Constituțională a constatat (paragraful 22) că legiuitorul român a optat pentru soluționarea contestațiilor de către o instanță civilă în detrimentul uneia administrative în scopul diminuării duratei procedurii, instanța însăși urmând să se pronunțe asupra calității de persoană îndreptățită și să stabilească tipul de despăgubire cuvenită și modalitatea de realizare a acesteia, în natură sau prin echivalent. În ipoteza în care ar fi fost menținută competența de soluționare a acestor contestații de către instanțele de contencios administrativ nu sar fi înregistrat nicio accelerare a procesului de restituire.

19.

Prin aceeași decizie, Curtea a analizat și critica similară celei formulate și în cauza de față, în sensul că ar fi nesocotite dispozițiile

art. 126 alin. (6) din Constituție , potrivit cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Curtea a constatat (paragraful 23) că semnificația prevederii constituționale citate este aceea de a nu permite niciunui act emis de nicio autoritate publică să fie sustras de la posibilitatea de a fi supus controlului exercitat de o instanță judecătorească independentă și imparțială a cărei activitate satisface exigențele unui proces echitabil. De asemenea, Curtea a observat că, în jurisprudența sa anterioară, reprezentată de

Decizia nr. 267 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014 (paragrafele 20 și 21), s-a reținut că rolul esențial al prevederilor

art. 126 alin. (6) din Constituție

este cel de garantare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităților publice, indiferent de instanța judecătorească - specializată în contencios administrativ sau de drept comun - competentă. Potrivit

art. 126 alin. (6) din Constituție , elementele definitorii ale noțiunii de „contencios administrativ“ sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, care trebuie să emane de la o autoritate publică, precum și de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părțile litigiului. Totodată, Curtea a reținut că „ideea centrală a textului constă tocmai în instituirea unei garanții distincte, suplimentare, în ceea ce privește posibilitatea cenzurării de către autoritatea judecătorească a actelor administrative ale autorităților publice, ca expresie a prevederilor

art. 52 din Constituție , fără a avea relevanță dacă instanța judecătorească ce exercită respectivul control de legalitate are sau nu specializare exclusiv în contencios administrativ“.

20.

Curtea a reținut, totodată (paragraful 26 din

Decizia nr. 189 din 7 aprilie 2016 ), că trebuie avută în vedere și definiția contenciosului administrativ stabilită prin

art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 , constând în activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Or, în cauzele ce intră sub incidența

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 , deși una dintre părți este, într-adevăr, o autoritate publică, nu se poate spune că se încadrează strict în semnificația noțiunii de contencios administrativ, întrucât litigiul este generat de o pretenție de natură civilă, constând în revendicarea unui drept de proprietate privată.

21.

În ce privește

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 , potrivit căruia nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, Curtea a reținut, prin

Decizia nr. 182 din 2 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 26 aprilie 2006, că textul de lege criticat nu sustrage în mod absolut controlului judecătoresc actele administrative la care se referă, întrucât în mod evident actele administrative respective sunt supuse prin prevederile de lege criticate unei alte proceduri judiciare, deci controlul lor judecătoresc se realizează potrivit altei proceduri stabilite prin lege organică.

22.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie, soluțiile și considerentele mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eugenia-Veronica Panaitescu, Mircea-Sorin Borșa și Cătălin Patriciu Borșa în Dosarul nr. 12.858/3/2014/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție și constată că dispozițiile

art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și ale

art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2017.