Decizia nr. 2/1995

Curtea Constituțională a fost sesizată, prin Încheierea din 2 martie 1994, de către Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), cap. II, art. 45 și art. 46 din Legea nr. 94/1992 și ale art. 52 din Legea nr. 15/1990, invocate în Dosarul nr. 1/1993 al Colegiului jurisdicțional de către piritii Stanasila Constantin, Pătrașcu Paul Emil, Iliescu Lazar, Santo Matei Mihai și Florea Vlademir Constantin.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 2 iunie 1994, rămasă definitivă prin nerecurare și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994, prima decizie pronunțată ca urmare a sesizării unui asemenea organ de jurisdicție, Curtea a reținut ca, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, este competența să soluționeze excepțiile, iar sesizarea sa de către o instanța administrativ-jurisdicțională nu este contrară prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție, care, în mod expres, se referă la instanțele judecătorești, deoarece:

"a) judecătorul administrativ - ca și cel al unei instanțe judecătorești - spune dreptul în scopul soluționării unui litigiu; de aceea, excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în fața sa, ca și în fața unei instanțe judecătorești, cu aceeași semnificație, a contestarii legitimitatii constituționale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluționarea cauzei; dacă nu ar putea sesiza Curtea Constituțională, ar insemna să poată el transa litigiul legat de negarea legitimitatii constituționale a prevederii contestate, deoarece ar fi de neconceput, într-un regim constituțional ce permite controlul constituționalității legii, ca judecătorul a quo, chiar dacă este al unei instanțe administrative, să soluționeze pe fond litigiul dedus jurisdicției sale fără soluționarea, în prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituțională a legii ce urmează sa o aplice; este însă inadmisibil ca judecătorul administrativ să aibă un statut superior celui al instanțelor judecătorești; în plus, o asemenea prerogativa ar fi și contrară prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională a tarii;

b) excepția de neconstituționalitate este o garanție constituțională a cetățeanului, pentru apărarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, cu ocazia soluționării unui litigiu; de aceea, cît timp este supus unei jurisdicții, indiferent de natura ei, administrativă sau judecătorească, nu poate fi negat dreptul sau de a contesta legitimitatea constituțională a legii aplicabile procesului;

c) aplicarea, prin analogie, a prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție și excepțiilor ridicate în fața judecătorului administrativ se impune nu numai potrivit adagiului eadem ratio, eadem jus, dar și pentru ca în domeniul jurisdicției constituționale competența materială a Curții Constituționale este unica, astfel încât ea se aplică în toate cazurile în care ar urma să se transeze un litigiu privind constituționalitatea unei legi; tocmai de aceea Curtea Constituțională, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale; faptul ca legiuitorul constituant nu s-a referit expres și la judecătorul administrativ nu poate conduce la excluderea lui cît timp, fiind investit cu soluționarea unui litigiu, el are, în acest sens, rolul ce revine oricărui alt judecător, în general; desigur însă ca, pentru aceasta, este necesar ca prin statutul sau legal judecătorul administrativ să aibă garanțiile de independenta și imparțialitate în exercitarea jurisdicției sale, similare cu acelea ce rezultă din statutul constituțional al judecătorilor din cadrul autorității judecătorești, cum este cazul instanțelor Curții de Conturi, deoarece numai în aceste condiții jurisdicția administrativă este a unei instanțe administrative și nu expresia unei simple competente, în cadrul procedurii administrative obișnuite."

Ulterior Curtea Constituțională a mai fost sesizată de Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi și de Colegiul jurisdicțional Salaj al Curții de Conturi, pronunțăndu-se pe fond prin deciziile nr. 90, 91 și 92 din 12 octombrie 1994.

Deciziile nr. 91 și nr. 92 au rămas definitive prin nerecurare și au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 14 decembrie 1994 și, respectiv, nr. 348 din 15 decembrie 1994.

Împotriva Deciziei nr. 90/1994 Ministerul Public a declarat recurs, iar prin unul din motive se invoca faptul ca s-a procedat la judecarea excepției deși sesizarea Curții Constituționale nu se încadrează în limitele expres prevăzute de lege. Motivul de recurs a fost susținut și oral în ședința publică din 18 ianuarie 1995.

La termenul din 24 ianuarie 1995, data pentru care s-a aminat pronunțarea în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 90/1994, completul de cinci judecători a hotărît, prin încheierea de la acel termen, sesizarea Plenului Curții Constituționale în vederea schimbării practicii Curții Constituționale în legătură cu posibilitatea investirii sale de către alte organe de jurisdicție decît instanțele judecătorești. Hotărârea de sesizare a plenului se întemeiază pe dispozițiile art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, potrivit cărora "În cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători dorește să se îndepărteze de interpretarea juridică continuta într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordind termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea data de plen cu votul majorității judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată."

PLENUL CURȚII CONSTITUȚIONALE,

examinînd deciziile nr. 64/1994, nr. 90/1994, nr. 91/1994 și nr. 92/1994, pronunțate în fond de către completele de 3 judecători ale Curții Constituționale, recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei nr. 90/1994, Încheierea din 24 ianuarie 1995, prevederile din Constituție și din Legea nr. 47/1992 vizind atribuțiile și sesizarea Curții Constituționale, retine următoarele:

Constituția stabilește în art. 144 lit. c) atributia Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.

În aplicarea acestei dispoziții constituționale, art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se referă, de asemenea, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, stabilind condițiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin. (4) al art. 23 se prevede că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune în instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate printr-o încheiere". Faptul ca în acest alineat legea se referă numai la instanța nu poate duce la concluzia ca se are în vedere orice organ de jurisdicție, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic și din moment ce în alin. (1) al acestuia, în concordanta cu art. 144 lit. c) din Constituție, se arata despre care instanțe este vorba, din motive de redactare în alineatele următoare (2, 4, 5, 6) nu mai este necesar să fie circumstantiate.

Este fără nici o indoiala deci ca atât Constituția, prin art. 144 lit. c), cît și art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanțelor judecătorești dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața lor.

Pentru a stabili care sunt instanțele judecătorești urmează sa ne raportam în primul rind la Constituție, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanțele judecătorești"), dispune ca "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege" Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 ca "Instanțele judecătorești sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curțile de apel; d) Curtea Suprema de Justiție". La acestea se pot adauga instanțele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în: tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel.

Asa fiind, sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate fi facuta, în mod legal, decît de una dintre instanțele judecătorești enumerate de lege. În același sens a interpretat Curtea Constituțională noțiunea de instanțe judecătorești și în cazurile în care s-a pronunțat cu privire la respectarea accesului liber la justiție, or nu este de acceptat ca aceleiași notiuni sa i se dea interpretări diferite. Desigur, alta ar fi fost situația dacă art. 144 lit. c) din Constituție s-ar fi referit la "instanța", deoarece aceasta notiune este folosită, atât de legiuitor, cît și de doctrina, în sensul larg, incluzind și alte organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la "instanțe judecătorești", care sunt expres și limitativ stabilite de lege, și deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie. Faptul ca instanțele Curții de Conturi nu sunt instanțe judecătorești rezultă și din împrejurarea ca art. 139 din Constituție care se referă la Curtea de Conturi nu este înscris în capitolul VI al titlului III "Autoritatea judecătorească". Pe de altă parte, aceste instanțe nu infaptuiesc justiția, deoarece art. 139 alin. (1) prevede doar ca "În condițiile legii, Curtea de Conturi exercita și atribuții jurisdicționale".

Prin faptul ca art. 144 lit. c) din Constituție impune ca invocarea excepției de neconstituționalitate să se facă în fața instanțelor judecătorești nu se afectează dreptul cetățenilor de a contesta legitimitatea constituțională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea este de competența altui organ de jurisdicție, deoarece principiul accesului liber la justiție, înscris în art. 21 din Constituție, asigura în orice litigiu accesul la instanțele judecătorești, în fața cărora se poate ridica excepția. Astfel este asigurata în orice litigiu respectarea supremației Constituției. Cu referire la instanțele Curții de Conturi, este de necontestat ca împotriva hotărîrilor lor se poate exercita, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, recursul la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, în temeiul art. 4 din Legea nr. 29/1990, unde se poate invoca excepția de neconstituționalitate. Împrejurarea ca excepția poate fi invocată numai în fața instanței judecătorești și deci judecătorul financiar ar fi obligat să soluționeze pe fond litigiul, fără rezolvarea în prealabil a constituționalității legii ce urmează sa o aplice, nu este specific numai cazurilor în care cauzele sunt de competența altor organe de jurisdicție, deoarece și instanțele judecătorești, cu excepția Curții Supreme de Justiție, pot proceda la soluționarea fondului, în condițiile în care legea lasă la latitudinea lor suspendarea judecații [art. 23 alin (6) din Legea nr. 47/1992 și art. 32 din Legea nr. 56/1993]. De aceea art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 îngăduie rejudecarea proceselor dacă s-a stabilit, prin decizia definitivă a Curții Constituționale, neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe.

În sfârșit, faptul ca unica autoritate de jurisdicție constituțională este Curtea Constituțională și ca aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale nu este relevant, deoarece problema care se pune nu este aceea a competentei, ci aceea a sesizării Curții. Un organ jurisdicțional poate fi competent, chiar singurul competent în acea materie, dar dacă nu a fost investit în condițiile legii nu poate trece la soluționarea unei cauze. Or, este fără indoiala ca art. 144 lit. c) din Constituție da în competența Curții Constituționale soluționarea excepțiilor privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, dar prevede că acestea sunt ridicate în fața instanțelor judecătorești, iar art. 23 din Legea nr. 47/1992 stabilește modul de sesizare a Curții Constituționale de către instanțele judecătorești astfel încât, înainte de a examina competența, trebuie rezolvată problema investirii Curții.

Deciziile care au fost pronunțate până în prezent la sesizarea instanțelor Curții de Conturi și au rămas definitive prin nerecurare sunt obligatorii, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, și își produc efectele pe fond. În problema investirii Curții Constituționale de către instanțele Curții de Conturi, completele de judecată urmează însă să aplice pe viitor soluția prezentei decizii, deoarece numai astfel se asigura respectarea riguroasă a dispozițiilor constituționale și legale. Plenul Curții Constituționale a avut în vedere și faptul ca practica consacrată prin Decizia nr. 64/1994 ar fi de natura să asigure mai devreme și, eventual, cu mai puține cheltuieli din partea părților, soluționarea legitimitatii constituționale a legii sau ordonanței de care depinde soluționarea unui litigiu aflat în fața altor organe de jurisdicție decît instanțele judecătorești, dar Curtea Constituțională nu poate aplica prin analogie norme constituționale sau legale cu caracter special, care sunt de stricta interpretare și, cu atât mai mult, nu poate modifica dispozițiile în vigoare. Numai Parlamentul are competența sa modifice textele avute în vedere, dacă apreciază ca este necesar.

Fața de considerentele de mai sus și vazind și dispozițiile art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 23 și art. 26 din Legea nr. 47/1992, precum și cele ale art. 26 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de 8 voturi,

DECIDE:

1. Excepțiile privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor se pot ridica numai în fața instanțelor judecătorești stabilite, în baza art. 125 alin. (1) din Constituție, de Legea nr. 92/1992 și Legea nr. 54/1993.

2. Sesizarea Curții Constituționale se dispune de instanța judecătorească în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate printr-o încheiere, în condițiile stabilite de art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Ca urmare, instanțele Curții de Conturi nu pot sesiza Curtea Constituțională cu excepții de neconstituționalitate.

Deliberarea a avut loc la data de 15 februarie 1995 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion P. Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.

Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.