Decizia nr. 116/1996

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Dumitriu Vasile împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 59 din 14 mai 1996 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 1 octombrie 1996, fiind consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 8 octombrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Decizia nr. 59 din 14 mai 1996 Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondate excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor

Legii nr. 61 din 27 septembrie 1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, invocate de Dumitriu Vasile în dosarele nr. 1.151/1995, nr. 3.643/1995 și nr. 3.245/1995 ale Judecătoriei Giurgiu.

Pentru a pronunța aceasta soluție, s-a reținut ca autorul excepției, deși solicita declararea ca neconstitutionala a

Legii nr. 61/1991

în totalitatea ei, considerind ca lezeaza o serie de drepturi fundamentale ale omului prevăzute în Constituția României și în convenții internaționale privind drepturile omului, se referă, concret, la prevederile art. 12 alin. 2 și ale art. 17 alin. 1 din lege. Cu privire la dispozițiile art. 12 alin. 2, s-a constatat ca acestea au fost abrogate implicit prin Ordonanța Guvernului nr. 12/1994, astfel încât excepția de neconstituționalitate a rămas fără obiect. Referitor la prevederile

art. 17 din Legea nr. 61/1991 , care reglementează contravențiile săvârșite de militari, considerate ca fiind discriminatorii, deoarece ar contraveni art. 16 din Constituție, prin decizia recurată s-a reținut ca acestea nu pot face obiectul excepției de fața care, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, poate privi numai dispozițiile legale de care depinde judecarea cauzei; or, autorul excepției nu are calitatea de militar și nici nu i-au fost aplicate prevederile art. 17 sus-menționate.

Împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 59 din 14 mai 1996 , prin recursul declarat, autorul excepției invoca, în esenta, următoarele motive:

- Judecătoria Giurgiu nu i-a comunicat încheierile de sesizare a Curții Constituționale, iar opinia exprimată de judecătorie, în sensul că excepțiile sunt neintemeiate, este nemotivată;

- soluționarea celor trei dosare de către Curtea Constituțională s-a făcut fără citare și în lipsa sa;

- Curtea Constituțională nu a luat în seama obiecțiile formulate de el în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a contravențiilor, în sensul nevinovăției sale;

- prin decizia recurată, Curtea confirma ca fiind legală și constituțională urmărirea penală a recurentului "prin transformarea amenzii în închisoare înainte de rămînerea definitivă a unei hotărâri judecătorești și trecerea celor 30 de zile legale", prevăzute în

art. 16 din Legea nr. 61/1991 ;

- în mod greșit s-a reținut ca prin Ordonanța Guvernului nr. 12 din 14 ianuarie 1994 au fost abrogate implicit dispozițiilor

art. 12 alin. 2 din Legea nr. 61/1991 .

Întrucît soluționarea excepției s-a făcut în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, fără citarea părților, după declararea recursului s-au solicitat puncte de vedere, conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca

Legea nr. 61/1991

nu conține dispoziții contrare prevederilor Constituției. În esenta, se arata ca dispozițiile art. 8-17 din lege reglementează aspecte strict procedurale referitoare la modul și la condițiile în care contravenientul poate face plîngere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de stabilire a amenzii, precum și aspecte referitoare la transformarea în închisoare contravențională a amenzii neachitate, probleme ce nu au nimic comun cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, prin care se consfințește principiul ca "cetățenii sunt egali în fața legii". În consecința, se considera ca excepția este vadit nefondata.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și prevederile ce fac obiectul excepțiilor, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Prima critica, potrivit căreia Judecătoria Giurgiu nu a comunicat recurentului încheierile de sesizare a Curții Constituționale, iar opinia instanței nu este motivată, nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, aceste "motive" nu se referă la soluția adoptată prin decizia recurată, iar pe de altă parte, în conformitate cu art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea trebuie motivată numai în cazul în care excepția a fost ridicată din oficiu de către instanța.

Critica privind soluționarea excepțiilor fără citarea recurentului și în lipsa sa nu poate fi, de asemenea, acceptată, deoarece completul de judecată a procedat conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Procedura prevăzută de acest text urmărește numai soluționarea, în prima instanța, a excepțiilor vadit nefondate, în care scop legea a instituit doua garanții esențiale: adoptarea deciziei cu unanimitatea voturilor judecătorilor care alcătuiesc completul de judecată, la propunerea judecătorului-raportor, ceea ce evidențiază caracterul de excepție și restrictiv al acestei proceduri față de aceea de drept comun privind soluționarea excepției în ședința publică; dreptul părții de a ataca decizia cu recurs, care se soluționează în ședința publică și cu citarea părților. În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 97 din 24 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 17 ianuarie 1996, și din Decizia nr. 77 din 25 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 27 iulie 1996.

Este neîntemeiat și motivul de recurs potrivit căruia completul de fond nu a luat în considerare obiecțiile formulate de către autorul excepției, în cuprinsul proceselor-verbale de constatare a contravenției, în sensul nevinovăției sale. Fiind o problemă de aplicare a legii, aceasta excede atribuțiilor Curții Constituționale care, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, hotărăște numai în drept asupra constituționalității unei legi sau ordonanțe, iar nu și cu privire la modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale, chestiuni ce sunt de competența exclusiva a instanțelor judecătorești. Aceasta soluție este consacrată de jurisprudenta Curții, asa cum rezultă din Decizia nr. 73 din 5 iulie 1994, definitivă prin Decizia nr. 123 din 16 noiembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995, și din Decizia nr. 104 din 2 noiembrie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 86 din 3 octombrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 3 noiembrie 1995.

Critica facuta de recurent în sensul că, prin decizia pronunțată, Curtea ar fi confirmat "urmărirea sa penală prin transformarea de către judecătorie a amenzii în închisoare, înainte de rămînerea definitivă a unei hotărâri judecătorești", urmează a fi, de asemenea, respinsă, deoarece Curtea s-a pronunțat numai cu privire la excepția de neconstituționalitate a unor texte din

Legea nr. 61/1991 , iar nu asupra legalității constatării contravenției, aplicării amenzii și transformarii amenzii neachitate în închisoare contravențională, astfel cum se susține de către recurent.

Ultimul motiv de recurs, prin care se apreciază ca în mod greșit completul de fond a reținut ca dispozițiile

art. 12 alin. 2 din Legea nr. 61/1991

sunt în prezent abrogate, implicit, prin Ordonanța Guvernului nr. 12 din 14 ianuarie 1994 pentru modificarea și abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, este și el neîntemeiat. În considerentele deciziei recurate s-a reținut ca, potrivit

art. 12 alin. 2 din Legea nr. 61/1991 , agentul care a constatat contravenția sau organul din care acesta face parte nu se citeaza. De asemenea, s-a mai constatat ca art. 31 alin. 1 din Legea nr. 32/1968, astfel cum a fost modificat, prevede că împotriva actului de constatare a contravenției și de aplicare a amenzii se poate face plîngere în termen de 15 zile, iar în conformitate cu art. 37 din aceeași lege, plîngerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei competente, care citeaza pe cel care a făcut plîngerea, organul care a aplicat sancțiunea, precum și orice altă persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei. Întrucît, potrivit

art. 18 din Legea nr. 61/1991 , aceasta se completează cu dispozițiile Legii nr. 32/1968, prin decizia criticata s-a reținut în mod întemeiat ca excepțiile privind dispozițiile

art. 12 alin. 2 din Legea nr. 61/1991 , în urma modificărilor aduse Legii nr. 32/1968, au rămas fără obiect. De altfel, soluția adoptată de completul de fond este de natura sa dea satisfactie deplina autorului excepției, iar modificarea ei nu prezintă interes pentru acesta.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Dumitriu Vasile împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 59 din 14 mai 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 1996.