Decizia nr. 276/2019

Articolul 118

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 : „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravențiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competență a fost constatată fapta.“;

–

Articolul 32

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 : „Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.“

16.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 16 alin. (1) , potrivit cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări“, și celor ale

art. 21

privind accesul liber la justiție.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile

art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

și ale

art. 118 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

au mai făcut obiect al controlului Curții Constituționale, din perspectiva unor critici similare, prilej cu care Curtea a statuat în sensul conformității acestora cu Legea fundamentală.

18.

În acest sens este, spre exemplu,

Decizia nr. 131 din 13 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 12 mai 2014,

Decizia nr. 281 din 8 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014,

Decizia nr. 125 din 10 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din data de 13 mai 2015, și

Decizia nr. 84 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, prin care Curtea a reținut că reglementarea criticată nu îngrădește dreptul părților la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, potrivit dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

19.

Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , Curtea a statuat că norma legală criticată nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate și nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravenției prin care se constată încălcări ale prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002

este menită să dea expresie garanțiilor constituționale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere. Totodată, Curtea a statuat că stabilirea competenței teritoriale unice a instanței de judecată pentru soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei/unor contravenții privind circulația pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general și obiectiv, respectiv cel al locului unde a fost săvârșită și constatată contravenția, ceea ce este pe deplin justificat și rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenții, și anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele care circulă pe drumurile publice și care trebuie să respecte aceleași reguli de circulație prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

20.

Prin

Decizia nr. 281 din 8 mai 2014 , paragraful 18, precitată, Curtea a reținut că, potrivit

art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 , prevederile acesteia se completează cu cele ale

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, care, la

art. 47,

face trimitere, la rândul său, la prevederile

Codului penal

ori la cele ale

Codului de procedură civilă , după caz. Or, prevederile

art. 183 alin. (1)

și

art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă

prevăd, pe lângă posibilitatea îndeplinirii prin poștă a actelor de procedură, și o serie de garanții ale drepturilor reclamantului, căruia, de pildă, i se vor comunica în scris lipsurile cererii de chemare în judecată, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă modificările sau completările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Așadar, chiar dacă

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

instituie competența teritorială exclusivă a instanței de judecată de la locul săvârșirii și constatării faptei contravenționale, acest lucru nu îl obligă, în

sine, pe reclamant la cheltuieli suplimentare cauzate de deplasarea în acea localitate pentru a fi prezent la fiecare termen de judecată sau pentru a depune diverse acte procedurale necesare la dosar și nici nu poate conduce la încălcarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil. Tocmai în considerarea unor astfel de situații, legiuitorul a reglementat modalități alternative care să garanteze exercitarea efectivă și deplină a drepturilor materiale și procesuale ale oricărei persoane care dorește să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

21.

Referitor la prevederile

art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , în jurisprudența citată, Curtea a constatat că acestea nu îngrădesc dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție , republicată, privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești, exprimând chiar o aplicare a principiului specialia generalibus derogant. Prin reglementarea criticată legiuitorul nu a înțeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale.

22.

Din perspectiva dispozițiilor

art. 52 alin. (1)

și

(2) Constituție , prin

Decizia nr. 81 din 8 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007, Curtea a constatat că aceste norme constituționale „conferă persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ, dreptul de a se adresa instanței pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, însă în condițiile și în limitele stabilite prin lege organică. Or, în cauza de față este criticată o ordonanță a Guvernului ce reglementează regimul juridic al contravențiilor, procedura aplicabilă fiind una specială, derogatorie de la normele dreptului comun, și nu procedura contenciosului administrativ. De altfel, domeniul contravențional, spre deosebire de contenciosul administrativ, nu se regăsește printre cele strict și limitativ prevăzute de

art. 73 alin. (3) din Constituție , în privința cărora legiferarea are loc numai prin lege organică“.

23.

În același context, prin

Decizia nr. 726 din 24 iunie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 16 iulie 2008, în ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile legale criticate creează o discriminare nejustificată, deoarece plângerile împotriva anumitor acte administrative se soluționează potrivit

Legii nr. 554/2004 , iar cele formulate împotriva proceselor-verbale contravenționale, tot acte administrative, se soluționează potrivit

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , Curtea a constatat că persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. S-a mai reținut cu același prilej că, din punctul de vedere al agentului constatator, această persoană este vinovată și responsabilă, iar procesul-verbal întocmit are, până la rămânerea lui definitivă, caracterul unui act administrativ de constatare. Or, aceasta nu poate duce la concluzia susținută de autoarea excepției că soluționarea cauzelor privind contestarea unui proces-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții ar trebui să urmeze regulile procedurale specifice contenciosului administrativ, reglementate prin

Legea nr. 554/2004 .

24.

În fine, cu privire la susținerile autoarei excepției potrivit cărora reglementarea criticată contravine dispozițiilor

art. 116 din Codul de procedură civilă

(care dau posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanțe, deopotrivă competente), deoarece limitează competența, în mod injust, la o singură instanță, respectiv judecătoria în raza căreia s-a produs fapta, așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu normele constituționale, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gabriela Cristina Militaru în Dosarul nr. 1.554/187/2017 al Judecătoriei Beiuș și constată că prevederile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și ale

art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Beiuș și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 23 aprilie 2019.