Decizia nr. 225/2019

Articolul 17

alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

avea următorul conținut: „Salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.“

21.

Curtea reține că, ulterior sesizării sale, dispozițiile

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

au fost abrogate prin

art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Astfel, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile criticate își produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl reprezintă pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligată pârâta, în principal, la majorarea salariului de bază cu 75%, iar, în subsidiar, cu 50%, în conformitate cu prevederile

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 .

22.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (4)

și

(5)

privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și principiul respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 15 alin. (2)

privind principiul neretroactivității legii,

art. 16 alin. (1)

privind principiul egalității în fața legii,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 61 alin. (1),

potrivit căruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării și

art. 115 alin. (4)

privind condițiile de adoptare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului.

23.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține, din analiza actelor dosarului, că autorii excepției dețin funcția publică specifică de manager public în cadrul Secretariatului General al Guvernului. Prin cererea de chemare în judecată, aceștia au solicitat instanței obligarea Secretariatului General al Guvernului la majorarea salariului de bază, în principal, cu 75%, iar, în subsidiar, cu 50%, conform prevederilor

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , introdus prin

Legea nr. 174/2015

de aprobare a acestei ordonanțe. Autorii excepției susțin că, drept urmare a acestei modificări, funcționarii publici din cadrul Secretariatului General al Guvernului au beneficiat de o majorare salarială de 50%, cu excepția lor.

24.

Curtea mai reține că statutul managerului public este reglementat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2008

privind statutul funcționarului public denumit manager public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2008. Potrivit

art. 27 alin. (1)

din acest act normativ (care face parte din

capitolul IV: Drepturi salariale ), „Pentru activitatea desfășurată, persoanele numite în funcții publice specifice de manager public au dreptul la un salariu stabilit în condițiile prevăzute la

art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată , care se aplică în mod corespunzător“, iar, în conformitate cu

alin. (2) al art. 27 , „Managerii publici beneficiază de prime, spor de vechime și alte drepturi salariale, în condițiile legii“.

Articolul 17

alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

prevede faptul că salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“. În acest context legislativ, dispoziția criticată din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

reglementează un anumit înțeles al sintagmei „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“, în sensul că prin aceasta se înțelege aplicarea aceluiași procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu excluderea funcțiilor de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public.

25.

Referitor la critica de neconstituționalitate extrinsecă privind încălcarea

art. 115 alin. (4) din Constituție , Curtea reține că, potrivit acestei norme constituționale, „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora“. Referitor la condițiile de adoptare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, prin

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea Constituțională a statuat că Guvernul poate adopta o ordonanță de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței. Sintagma „situații extraordinare“ a fost analizată în jurisprudența Curții Constituționale, care, prin

Decizia nr. 255 din 11 mai 2005 , a reținut implicațiile deosebirii terminologice dintre noțiunea de „caz excepțional“, utilizat în concepția

art. 114 alin. (4) din Constituție

anterior revizuirii, și cea de „situație extraordinară“, arătând că, deși diferența dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere de la obișnuit sau comun căruia îi dau expresie, este evidentă, același legiuitor a simțit nevoia să o pună la adăpost de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferență, prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“, consacrând astfel in terminis imperativul urgenței reglementării. Prin aceeași decizie, Curtea a reamintit jurisprudența sa pronunțată anterior revizuirii

Legii fundamentale , prin care a precizat că de esența cazului excepțional este caracterul său obiectiv, în sensul că „existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență“ ( Decizia nr. 83 din 19 mai 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Curtea a mai arătat, prin

Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că, pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute de

art. 115 alin. (4) din Constituție , este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cât privește condiția urgenței, prevăzută de

art. 115 alin. (4) din Constituție , prin

Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituțională a statuat că „urgența reglementării nu echivalează cu existența situației extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza și pe calea procedurii obișnuite de legiferare“.

26.

În cauza de față, Curtea constată că în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016

se menționează că reglementarea criticată a fost adoptată „ținând cont că plata drepturilor salariale aferente lunii august 2016 se face în sistemul bugetar în perioada 5-15 septembrie 2016, având în vedere faptul că în aparatul de lucru al Secretariatului General al Guvernului nu se regăsesc toate funcțiile din cadrul ministerelor, ceea ce ar conduce la salarii diferite pentru aceeași funcție, dar cu gradații diferite, […] având în vedere că

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

[...] prevede că salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, text care determină interpretări diferite privind aplicarea, ținând cont că există riscul real al generării de inechități între funcționarii publici sau personalul contractual din cadrul aceleiași instituții prin diminuarea salariilor unor categorii importante de funcții, inclusiv de conducere […]“. Având în vedere aceste precizări și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea constată, pe de-o parte, că împrejurarea unor interpretări și aplicări diferite ale textului

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/20114

se poate încadra în conceptul constituțional de „situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată“, astfel cum acesta a fost definit în jurisprudența Curții. Astfel, ordonanța criticată modifică

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015

care reglementează, în principal, salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016. Or, interpretarea și aplicarea diferită a unei norme referitoare la salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului, ce generează riscul unor inechități între funcționarii publici sau personalul contractual din cadrul aceleiași instituții, este o stare de fapt obiectivă, independentă de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public, și anume salarizarea unitară și echitabilă a personalului din unele instituții publice din sfera puterii legislative și executive. Pe de altă parte, Curtea reține că urgența a fost motivată corespunzător în cuprinsul ordonanței de urgență criticate. Astfel, în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016

se precizează că aceasta a fost adoptată ținând cont că există riscul real al generării de inechități între funcționarii publici sau personalul contractual din cadrul aceleiași instituții, prin diminuarea salariilor unor categorii importante de funcții, inclusiv de conducere, corelat cu momentul efectuării plăților salariale. Prin urmare, critica referitoare la încălcarea

art. 115 alin. (4) din Constituție

este neîntemeiată.

27.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 1 alin. (4)

coroborate cu cele ale

art. 61 alin. (1) din Constituție , autorii excepției susțin că motivul pentru care s-a adoptat

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

a fost acela că textul modificat prin aceste dispoziții - și anume,

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

- „determină interpretări diferite privind aplicarea“. Or, în baza

art. 1 alin. (4) din Constituție , potrivit legilor în vigoare, activitatea de interpretare și aplicare a legii este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Cu privire la aceste susțineri, Curtea reține că principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale a fost aplicat mai întâi pe cale jurisprudențială de către Curtea Constituțională, fiind consacrat expres în

Constituție , ulterior, în urma revizuirii acesteia din anul 2003. Prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, Curtea a constatat că pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4)

privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, coroborate cu cele ale

art. 126 alin. (1)

privind instanțele judecătorești, nu poate fi reținută, din moment ce Guvernul nu refuză aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le recunoaște și își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai, potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat. Prin urmare, Curtea a constatat că ordonanța de urgență respectivă nu reprezintă o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției. Prin

Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, paragraful 28, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 , introdus prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016,

afectează principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, consacrat de

art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală , deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit

art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție , se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească.

28.

Având în vedere cele anterior exemplificate, Curtea constată că dispozițiile

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

nu consacră nerecunoașterea unor hotărâri judecătorești, caz în care ar afecta principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, ci reglementează înțelesul sintagmei „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“, sintagmă prevăzută de

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , ca fiind „aplicarea aceluiași procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu excepția funcțiilor de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public.“ Este adevărat că, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]“ (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, sau

Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). Însă această jurisprudență nu exclude posibilitatea legiuitorului (fie el delegat) de a reglementa un anumit înțeles al

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , prin care, practic, clarifică sintagma „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“, în sensul că prin aceasta se înțelege aplicarea aceluiași procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu excluderea funcțiilor de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public.

29.

Referitor la susținerea potrivit căreia domeniul de reglementare fusese deja modificat, în ultimă instanță, de Parlament, prin

Legea nr. 174/2015 , iar

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

intervine în cadrul reglementat deja prin această lege, Curtea constată că această modalitate de reglementare - emiterea unei ordonanțe de urgență a Guvernului care modifică prevederile unei legi - nu este neconstituțională, evident dacă respectă condițiile de adoptare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului, prevăzute de

Constituție

și detaliate în jurisprudența Curții Constituționale.

30.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 61 alin. (1) din Constituție , Curtea reține că, referitor la competența Guvernului de a adopta acte cu caracter normativ cu putere de lege, prin

Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73, Curtea a invocat jurisprudența sa, prin care a statuat că prevederile

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție

conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. Conceptul de „lege“ se definește prin raportare la două criterii: cel formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție , conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării“, cu prevederile

art. 67 ,

76 ,

77

și

78 , potrivit cărora Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Președintele României și care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, dacă în conținutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare. La paragrafele 74 și 75 ale

Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017 , Curtea a reținut că, sub aspectul competenței de legiferare, relația dintre puterea legislativă și cea executivă se desăvârșește prin competența conferită Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență, în condițiile stabilite de

art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție . Astfel, ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului,

Constituția , în

art. 115 , consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanțe simple [ art. 115 alin. (1)-(3) ] sau ordonanțe de urgență [ art. 115 alin. (4)-(6) ]. Astfel, transferul unor atribuții legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voință al Parlamentului ori, pe cale constituțională, în situații extraordinare, și numai sub control parlamentar. Având în vedere acestea, în cauză Curtea nu poate reține că prin emiterea

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

s-au încălcat dispozițiile

art. 61 alin. (1) din Constituție .

31.

Pentru aceleași argumente, nu se poate reține nici critica privind încălcarea

art. 1 alin. (5) din Constituție , pe motiv că, așa cum susțin autorii excepției, „sub pretextul formal al interpretării,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

devine un mijloc de modificare a

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , lucru căruia i se opun normele de tehnică legislativă și, implicit, principiul constituțional al legalității“.

32.

În ceea ce privește încălcarea

art. 15 alin. (2),

raportat la

art. 21 alin. (3) din Constituție , autorii excepției susțin că, având în vedere succesiunea legilor în timp, drepturile salariale cuvenite din momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 174/2015

și până la adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016

sunt drepturi câștigate, adică facta praeterita, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, modificatoare, sens în care se invocă jurisprudența Curții Constituționale în materia principiului neretroactivității legii. Analizând principiul neretroactivității legii, prin prisma principiului dreptului la un proces echitabil, autorii excepției susțin că, „având în vedere contextul în care intervine

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016 , și anume în timp ce era în plină desfășurare procesul ce avea ca obiect satisfacerea drepturilor salariale acordate în temeiul

Legii nr. 174/2015 , necesitatea respectării acestui principiu devine evidentă“, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Referitor la aceste susțineri, Curtea reține că sunt neîntemeiate, din moment ce

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

se aplică de la data intrării sale în vigoare. Astfel, potrivit

art. 15 alin. (2) din Constituție , legea dispune numai pentru viitor. Dispozițiile de lege criticate prevăd, în cuprinsul

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , că prin sintagma „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“ se înțelege aplicarea aceluiași procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu excepția funcțiilor de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public. Astfel, chiar dacă dispozițiile criticate stabilesc un anumit înțeles al sintagmei prevăzute de

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , Curtea reține că acestea se aplică de la data intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016 , în conformitate cu

art. 15 alin. (2) din Constituție .

33.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor

art. 21 alin. (3) din Constituție , autorii excepției susțin că, prin adoptarea

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016 , se încalcă principiul egalității armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, deoarece momentul în care intervine această exceptare a managerilor publici de la majorările salariale este ulterior declanșării de către reclamanți a acțiunii privind obligarea Guvernului la plata majorărilor salariale cuvenite în temeiul

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , aprobată prin

Legea nr. 174/2015 . Cu privire la aceste susțineri, Curtea reține, în primul rând, că

Decizia Curții Constituționale nr. 269 din 7 mai 2014 , invocată de autorii excepției în susținerea referitoare la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil, nu este aplicabilă cauzei. Astfel, prin decizia sus-menționată, Curtea a declarat ca fiind neconstituționale dispoziții din

Legea nr. 165/2013 , prin care erau anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de părți în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea din nou a procedurii administrative (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 269 din 7 mai 2014 , paragraful 25). În acest context, Curtea a reținut că, deși desfășurarea și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului era alterat, ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifica regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, spre deosebire de acea situație juridică, în prezenta cauză Curtea reține că modificarea legislativă criticată, referitoare la salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului, a intervenit în cursul litigiului privind aplicarea dispozițiilor

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014 , la nivelul aparatului de lucru al Guvernului. Această situație nu poate conduce de plano la încălcarea principiului egalității armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, deoarece Guvernul, exercitându-și competența de la

art. 115 alin. (4)-(6) , a emis o ordonanță de urgență prin care a reglementat înțelesul unor dispoziții de lege referitoare la salarizarea personalului din cadrul Administrației Prezidențiale, serviciilor Parlamentului și aparatului de lucru al Guvernului.

34.

Astfel, referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin neasigurarea egalității armelor, prin

Decizia nr. 782 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 15 martie 2017, paragraful 21, Curtea a reținut că, în cazul litigiilor care implică interese private oponente, „egalitatea armelor“ presupune acordarea fiecărei părți a unei posibilități rezonabile de a-și prezenta cauza - inclusiv depunerea personală a mărturiilor - sub rezerva condițiilor care n-o plasează într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Ankerl împotriva Elveției, paragraful 38). De asemenea, referitor la principiul egalității armelor, în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că fiecare parte într-un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței judecătorești, inclusiv în ceea ce privește probele, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 969 din 30 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, și hotărârile din 27 octombrie 1993 și 16 noiembrie 2006, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, și în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). Având în vedere acestea, Curtea constată însă că, în prezenta cauză, nu se pune în discuție posibilitatea părților de a-și expune cauza în fața instanței judecătorești, ci, autorii excepției sunt nemulțumiți de faptul că dispoziția de lege criticată, referitoare la salarizarea lor, a intervenit în cursul procesului prin care solicitau acordarea acelor drepturi salariale de la care susțin că au fost excluși prin intervenția legislativă.

35.

Cu privire la pretinsa încălcare a

art. 16 din Constituție

privind principiul egalității în drepturi, autorii excepției susțin că excluderea categoriei managerilor publici de la facilitățile salariale recunoscute personalului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului nu este justificată de existența vreunui criteriu obiectiv și rațional de diferențiere față de ceilalți funcționari publici, fiind încălcat principiul egalității în drepturi și al nediscriminării. Cu privire la aceste susțineri, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a stabilit că acest principiu „presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice“ (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că

art. 16 din Constituție

„vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor“ ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002).

36.

Aplicând considerentele de principiu stabilite de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, referitoare la principiul egalității în drepturi, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu prevăd discriminări sau privilegii care să constea în excluderea de la un drept sau în acordarea unui avantaj nejustificat, nefiind de natură să contravină

art. 16 din Constituție . Astfel, dispozițiile de lege criticate clarifică - în cuprinsul

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

- sintagma „se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“ și exclud, în mod expres, de la aplicarea lor, funcțiile de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public.

37.

Așa cum se precizează în adresa trimisă de Secretariatul General al Guvernului la solicitarea Curții Constituționale, precum și în nota de fundamentare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016 , „s-a impus adoptarea unei norme de interpretare care să clarifice voința legiuitorului, stabilind un mod unic și echitabil de salarizare a personalului care intră sub incidența acestei dispoziții. Astfel, prin norma de interpretare s-a prevăzut că prin sintagma «se stabilește la nivelul de salarizare maxim aflat în plată aferent funcțiilor din cadrul aparatului de lucru al Guvernului» se înțelege faptul că se aplică același procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Totodată, dispozițiile

art. 17 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2014

nu s-au aplicat și nici nu puteau fi aplicate funcțiilor de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public, pentru următoarele considerente:

–

funcțiile de demnitate publică (ministru, secretar de stat și asimilații acestora) se regăsesc în toate ministerele, ceea ce presupune o salarizare unitară;

–

consilierii pentru afaceri europene și managerii publici, funcții cu statute speciale, se regăsesc atât în administrația centrală, cât și în cea locală, fiind salarizați unitar prin reglementări speciale, respectiv prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2003

privind organizarea și funcționarea Corpului consilierilor de integrare, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 56/2004

privind crearea statutului special al funcționarului public denumit manager public, precum și prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2008

privind statutul funcționarului public denumit manager public;

–

salarizarea funcției corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici de inspector guvernamental a fost stabilită prin

Ordonanța Guvernului nr. 30/2007

prin asimilare cu salarizarea funcției de subprefect al județului categoria I, ceea ce a presupus menținerea acestei echivalări și evitarea unor diferențe salariale în situația aplicării mobilității între cele două funcții“.

38.

De altfel, în nota de fundamentare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016

se mai arată că „norma interpretativă este necesară cu atât mai mult cu cât în aplicarea acestor dispoziții legale există posibilitatea unei interpretări conform căreia nu ar rezulta obligația acestei majorări salariale decât sub condiția asimilării funcțiilor din Secretariatul General al Guvernului, Administrația Prezidențială și personalul serviciilor Parlamentului cu cele din structura cu nivelul maxim de salarizare aflată în plată din cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Acest mod de interpretare poate genera inechități, aplicându-se neunitar funcționarilor publici și contractuali din cadrul aceleiași categorii, justificat de imposibilitatea identificării funcțiilor echivalente prin raportare la structura comparată. Or, există o imposibilitate obiectivă în identificarea funcțiilor echivalente, având în vedere faptul că fiecare din instituțiile comparate au o activitate specifică. Cu titlu de exemplu, [...] majoritatea funcțiilor din cadrul serviciilor Parlamentului au un statut special fiind imposibil de regăsit în orice structură din cadrul aparatului de lucru al Guvernului“.

39.

Având în vedere aceste precizări din nota de fundamentare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2016 , Curtea constată că exceptarea persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public, de la aplicarea aceluiași procent de creștere salarială pentru toate funcțiile, corespunzător nivelului maxim aflat în plată în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a avut o justificare obiectivă și rezonabilă. Astfel, în ceea ce privește managerii publici, această măsură legislativă a avut în vedere atât specificul statutului acestei categorii de personal bugetar, statut reglementat de legislația specială, cât și faptul că aceste funcții se regăsesc atât în administrația centrală, cât și în cea locală. Modificarea legislativă criticată a urmărit evitarea unor inechități în salarizarea funcționarilor publici din cadrul aceleiași categorii, dar încadrați în instituții publice diferite.

40.

Așadar, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, inspector guvernamental, consilier pentru afaceri europene și manager public nu sunt în aceeași situație juridică - sub aspectul reglementării statutului - cu alte categorii de personal din cadrul Secretariatului General al Guvernului și, prin urmare, tratamentul juridic aplicabil acestora trebuie să fie unul diferit. Așa cum a reținut Curtea, în jurisprudența sa, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ,

Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003).

41.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gabriel Popa, Medana Mihuța și Elena Teodora Constantin în Dosarul nr. 9.781/3/2016 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 aprilie 2019.