Decizia nr. 21/1995

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Ion Filipescu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 90 din 12 octombrie 1994.

Dezbaterile au avut loc la 18 ianuarie 1995, susținerile părților fiind consemnate în încheierea din aceeași dată, iar pronunțarea s-a aminat la 24 ianuarie, 16 februarie și apoi la 20 februarie 1995.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd decizia atacată cu recurs, motivele invocate, prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Societatea Comercială "Seament Holdings Panama" - S.A., în Dosarul nr. 2/1994 al Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și a constatat ca prevederile art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 sunt neconstituționale. În motivarea deciziei s-a reținut ca îndeplinirea obligațiilor financiare la care se referă art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 nu poate intră în sfera administrării sau întrebuințării resurselor financiare, căci ambele ipoteze privesc resurse constituite; formarea resurselor financiare implica stabilirea și emiterea titlurilor executorii în vederea constituirii acestor resurse, precum și urmărirea executării titlurilor, deoarece atât emiterea titlurilor cît și executarea acestora se includ în sfera drepturilor ce revin statului și unităților sectorului public, în calitate de creditori; în noțiunea de formare a resurselor financiare nu intra și îndeplinirea de către debitori a obligațiilor rezultind din titlurile executorii emise, deoarece îndeplinirea acestor obligații face parte din sfera dreptului de proprietate al debitorilor, în temeiul căruia ei se pot opune creanței; în cazul în care controlul Curții de Conturi s-ar extinde și asupra executării de către debitori a obligațiilor de plată, ar insemna ca verificarea să fie îndreptată asupra activității debitorilor, în loc sa priveasca activitatea organelor statului legată de emiterea și executarea titlurilor executorii; pentru sectorul public, controlul Curții de Conturi, potrivit art. 139 din Constituție, privește modul de administrare și utilizare a resurselor, ceea ce implica, în sensul art. 17 din Legea nr. 94/1992, îndeplinirea obligațiilor financiare la care se referă art. 19 lit. d) din aceeași lege; în ipoteza prevăzută de art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi nu se poate substitui organelor din sistemul Ministerului Finanțelor, fără ca prin aceasta sa nu se aducă o atingere fundamentelor constituționale ale specializării autorităților publice, cu consecințe negative în ce privește responsabilitatea acestor autorități și funcționarea serviciilor publice statale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, Ministerul Public a declarat recurs, solicitând admiterea lui și modificarea deciziei criticate în sensul respingerii sesizării ca prematura.

Prin primul motiv de recurs, care vizează fondul cauzei, se susține ca soluția este gresita datorită interpretării eronate date de Curtea Constituțională unor dispoziții din Legea nr. 94/1992 și din Constituție. Astfel se arata ca, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituție, activitatea de control a Curții de Conturi se exercită asupra resurselor financiare ale statului în dinamica lor concretizata în trei etape: formarea acestora, administrarea și întrebuințarea lor. Legea nr. 94/1992, prin art. 19 lit. d), instituie competența de control a Curții de Conturi asupra oricărei persoane juridice care are obligația să contribuie la formarea resurselor financiare ale statului. Obiectul dreptului de control al Curții de Conturi nu-l constituie activitatea în sine a persoanei juridice, ci numai în măsura în care aceasta este reflectată corect și exact în obligațiile financiare stabilite de organismele asupra cărora dreptul de control al Curții de Conturi este necontestat. În fapt, acest control se exercită asupra activității organelor financiare, numai locul în care se efectuează fiind situat la persoanele juridice cu obligații financiare către stat. În acest sens este interpretarea logico-sistematica a secțiunii 1 din capitolul III al Legii nr. 94/1992. Art. 16 din această lege reitereaza coordonatele dreptului de control al Curții de Conturi, expuse de art. 139 alin. (1) din Constituție, iar art. 17 din aceeași lege detaliază obiectivele controlului. În art. 18 din Legea nr. 94/1992 se enumera persoanele juridice care sunt supuse dreptului de control, iar art. 19 menționează că efectuarea de controale se poate face "și la alte persoane juridice". Deci acest control se desfășoară la acea persoana juridică, desigur numai în limitele stabilite de art. 17 din Legea nr. 94/1992, și nu asupra activității sale în general.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține ca, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională are dreptul de a se pronunța asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, dar Curtea de Conturi, atât în întregul ei cît și în componentele sale cu atribuții de jurisdicție, nu poate fi considerată ca face parte din autoritatea judecătorească. Curtea de Conturi este reglementată de art. 139 din Constituție care face parte din titlul IV intitulat "Economia și finanțele publice". Prin urmare, Curtea de Conturi nu este o instanța judecătorească, astfel ca invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fața sa nu permite Curții Constituționale să se pronunțe asupra ei. În final, hotărârea pronunțată de organismele cu atribuții jurisdicționale ale Curții de Conturi poate fi atacată în fața instanței judecătorești de contencios administrativ, astfel că nu se poate obiecta ca excepția de neconstituționalitate invocată în fața organismelor cu atribuții jurisdicționale ale Curții de Conturi ar insemna lipsirea unor persoane de garanția constituționalității unei asemenea excepții.

Examinînd acest al doilea motiv de recurs, care prevalează, deoarece vizează legalitatea investirii Curții, se constată că prin Deciziile nr. 64, 91 și 92/1994, definitive prin nerecurare, Curtea Constituțională s-a declarat competența să soluționeze excepțiile, retinind și ca sesizarea sa de către instanțele Curții de Conturi nu este contrară art. 144 lit. c) din Constituție. Completul de judecată care a dezbătut recursul Ministerului Public în cauza de fața, declarat împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 90/1994 care privește, de asemenea, o excepție ridicată în fața Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, la data de 24 ianuarie 1995, când urma să se pronunțe, a solicitat convocarea Plenului Curții Constituționale, în temeiul art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, pentru a aprecia dacă nu este cazul să se îndepărteze de interpretarea juridică continuta în deciziile anterioare. Plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. II din 15 februarie 1995, cu majoritate de 8 voturi, a statuat ca excepțiile privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor se pot ridica numai în fața instanțelor judecătorești stabilite, în baza art. 125 alin. (1) din Constituție, de Legea nr. 92/1992 și Legea nr. 54/1993, iar sesizarea Curții Constituționale se dispune de instanța respectiva printr-o încheiere, în condițiile stabilite de art. 23 din Legea nr. 47/1992.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Plenul Curții Constituționale a reținut, în esenta, următoarele:

Constituția stabilește în art. 144 lit. c) atributia Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.

În aplicarea acestei dispoziții constituționale, art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se referă, de asemenea, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, stabilind condițiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin (4) al art. 23 se prevede că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate printr-o încheiere". Faptul ca în acest alineat legea se referă numai la instanța nu poate duce la concluzia ca se are în vedere orice organ de jurisdicție, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic și, din moment ce în alin. (1), în concordanta cu art 144 lit. c) din Constituție, se arata despre care instanțe este vorba, din motive de redactare în alineatele următoare (2, 4, 5, 6) nu mai era necesar să fie circumstantiate.

Rezultă deci, fără echivoc, ca atât Constituția, prin art. 144 lit. c) cît și art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanțelor judecătorești dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața lor.

Constituția prevede în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanțele judecătorești") ca "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 ca "Instanțele judecătorești sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curțile de apel; d) Curtea Suprema de Justiție". La acestea se pot adauga instanțele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993: tribunalele militare; tribunalul militar teritorial; Curtea Militară de Apel.

Asa fiind, sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate fi facuta, în mod legal, decît de una dintre instanțele judecătorești enumerate de lege. În același sens a interpretat Curtea Constituțională noțiunea de instanțe judecătorești și în cazurile în care s-a pronunțat cu privire la respectarea accesului liber la justiție, or nu este de acceptat ca aceleiași notiuni sa i se dea interpretări diferite. Desigur, alta ar fi fost situația dacă art. 144 lit. c) din Constituție s-ar fi referit la instanța, deoarece aceasta notiune este folosită, atât de legiuitor cît și de doctrina, în sens larg, incluzind și alte organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la instanțe judecătorești, care sunt expres și limitativ stabilite de lege, și deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie. Faptul ca instanțele Curții de Conturi nu sunt instanțe judecătorești rezultă și din împrejurarea ca art. 139 din Constituție, care se referă la Curtea de Conturi, nu este înscris în capitolul VI al titlului III "Autoritatea judecătorească". Pe de altă parte, aceste instanțe nu infaptuiesc justiția, deoarece art. 139 alin. (1) prevede doar ca "În condițiile legii, Curtea de Conturi exercita și atribuții jurisdicționale".

Împrejurarea ca art. 144 lit. c) din Constituție impune ca invocarea excepției de neconstituționalitate să se facă în fața instanțelor judecătorești nu afectează dreptul cetățenilor de a contesta legitimitatea constituțională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea este de competența altui organ de jurisdicție, deoarece principiul accesului liber la justiție, înscris în art. 21 din Constituție, asigura în orice litigiu accesul la instanțele judecătorești, în fața cărora se poate ridica excepția. Astfel este asigurata în orice litigiu respectarea supremației Constituției. Cu referire la instanțele Curții de Conturi, este de necontestat ca împotriva hotărîrilor lor se poate exercita, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, recursul la Secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, în temeiul art. 4 din Legea nr. 29/1990, unde se poate invoca excepția de neconstituționalitate. Împrejurarea ca excepția poate fi invocată numai în fața instanței judecătorești și deci judecătorul financiar ar fi obligat să soluționeze pe fond litigiul, fără rezolvarea în prealabil a constituționalității legii pe care urmează sa o aplice, nu este specifică numai cazurilor în care litigiile sunt de competența altor organe de jurisdicție, deoarece și instanțele judecătorești, cu excepția Curții Supreme de Justiție, pot proceda la soluționarea fondului, în condițiile în care legea lasă la latitudinea lor suspendarea judecații [art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 și art. 32 din Legea nr. 56/1993]. De aceea, art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 îngăduie rejudecarea proceselor dacă s-a stabilit, prin decizia definitivă a Curții Constituționale, neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe.

În sfârșit, faptul ca unica autoritate de jurisdicție constituțională este Curtea Constituțională și ca aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale nu este relevant, deoarece problema care se pune nu este aceea a competentei, ci aceea a sesizării Curții. Un organ jurisdicțional poate fi competent, chiar singurul competent în acea materie, dar, dacă nu a fost investit în condițiile legii, nu poate trece la soluționarea unei cauze.

Potrivit art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, interpretarea data de plen cu votul majorității judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată, astfel ca recursul de fața urmează a fi soluționat în lumina Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. II din 15 februarie 1995. Constatindu-se ca excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992 a fost invocată în fața Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, care nu este o instanța judecătorească în sensul Legii nr. 92/1992 sau al Legii nr. 54/1993, rezultă ca sesizarea Curții Constituționale, prin Încheierea din 25 aprilie 1994 a colegiului respectiv, nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 23 din Legea nr. 47/1992 și, în consecința, recursul Ministerului Public urmează a fi admis și decizia instanței de fond modificată în sensul respingerii excepției. Fața de aceasta împrejurare, nu mai este necesară examinarea motivului de recurs care vizează fondul cauzei.

Fața de considerentele expuse, vazind și dispozițiile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, ale art. 1, 3, 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23, 25 și 26 din Legea nr. 47/1992, precum și ale art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul declarat de Ministerul Public și modifica Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994 în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională nefiind legal sesizată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 20 februarie 1995.