Decizia nr. 602/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Fabian Niculae

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 471 alin. (1)

și

alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Bunea Adrian Nicolae în Dosarul nr. 2.829/85/2017 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.402D/2019.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Acesta arată că instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate prin

Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 9 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.829/85/2017, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 471 alin. (1)

și

alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Bunea Adrian Nicolae într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de anulare a unui act administrativ-fiscal.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât, în măsura în care plata impozitului este legată de calitatea de proprietar al mijlocului de transport de la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, deși această calitate încetează pentru o fracțiune a anului fiscal ulterior, această situație echivalează cu obligația de a achita un impozit pentru un bun care a ieșit din proprietatea sa și din evidența autorităților române, reprezentând o ingerință forțată în patrimoniul său personal. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a

art. 468 alin. (2) din Codul fiscal , impozitul nu este datorat pe perioada în care mijlocul de transport nu este înmatriculat sau înregistrat în România.

6.

Distinct, prin efectul acestei reglementări, un cetățean român este obligat la o sarcină fiscală asupra unui bun care, pe de o parte, nu mai este proprietatea sa, iar, pe de altă parte, este în proprietatea unei entități nesupuse legislației fiscale (sau de altă natură) române. În aceste condiții, sarcina fiscală impusă fostului proprietar care a exportat mijlocul de transport în anul fiscal curent este injustă, reprezentând o ingerință care nu este necesară, adecvată și proporțională în patrimoniul unor persoane considerate, prin efectul inechitabil al dispozițiilor criticate, contribuabili prin impozite pentru bunuri ieșite din proprietatea lor și, de altfel, supuse unor legislații străine.

7.

Or, prevederile

art. 471 alin. (4) din Codul fiscal

cu aplicabilitate în situația de fapt particulară a exportului mijlocului de transport vin în coliziune intrinsecă și cu prevederile

art. 468 alin. (1) și (2) din Codul fiscal .

8.

În această situație se impune înlăturarea normei criticate pe calea excepției de neconstituționalitate, viciul de redactare a dispozițiilor criticate nerespectând normele de tehnică legislativă și determinând apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

9.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că aspectele instituite prin prevederile criticate reprezintă o măsură adecvată și proporțională, scopul urmărit de legiuitor, prin măsura criticată, fiind unul legitim, care să facă posibilă menținerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, respectiv atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituție, inclusiv prin predictibilitatea și previzibilitatea obligațiilor aferente, cât și respectarea cerințelor interesului general al societății prin prisma obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetului statului și bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecție a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficiență principiului legalității în materie fiscală, astfel că nu poate fi reținută o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate coroborat cu principiul așezării juste a sarcinilor fiscale.

10.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 471 alin. (1)

și

alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, potrivit cărora:

(1)

Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deține dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

[...]

(4)

În cazul radierii din circulație a unui mijloc de transport, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor.

14.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 44

-Dreptul de proprietate privată și în

art. 56 alin. (2)

privind justa așezare a sarcinilor fiscale. Din formularea excepției de neconstituționalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autorul acesteia a înțeles să invoce și prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta sa privind previzibilitatea legii.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale criticate, instanța de contencios constituțional reține că s-a mai pronunțat asupra prevederilor legale criticate prin

Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 7 noiembrie 2018, prin raportare la critici relativ similare, constatând că sunt constituționale.

16.

Astfel, Curtea a observat că, în esență, dispozițiile legale sunt criticate sub aspectul persoanei desemnate să plătească impozitele, prin prisma momentului și a perioadei de referință alese de legiuitor pentru determinarea contribuabilului, și anume persoana care deține dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, în sarcina căreia cade obligația de plată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren și a impozitului pe mijlocul de transport, care este datorat pentru întregul an fiscal, ceea ce, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, este contrar dreptului de proprietate privată.

17.

Din evaluarea cadrului legal în materie, Curtea a observat că în

titlul IX

Impozite și taxe locale, la

art. 454 din Legea nr. 227/2015

se prevede că impozitele și taxele locale sunt după cum urmează: a) impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri; b) impozitul pe teren și taxa pe teren; c) impozitul pe mijloacele de transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor; e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate; f) impozitul pe spectacole; g) taxele speciale; h) alte taxe locale.

18.

Regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în

art. 139 alin. (1) din Constituție , potrivit căruia „Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, iar, potrivit

art. 56 din Constituție , contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora. Din aceste reglementări constituționale rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor, modul lor de calcul și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010,

Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010, sau

Decizia nr. 122 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 21 aprilie 2011).

19.

În acest context, Curtea, având în vedere jurisprudența sa anterioară, spre exemplu,

Decizia nr. 268 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, a reținut că prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea

Hotărârea din 23 februarie 2006 , pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ ( Decizia din 4 septembrie 2012 , pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49).

20.

Principiile constituționale amintite implică un complex de condiții de care legiuitorul este ținut atunci când instituie anumite obligații fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puțin patru criterii: echitate, proporționalitate, rezonabilitate și nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituțional stabilirea unui impozit. Printr-o astfel de conduită legiuitorul respectă întru totul dispozițiile

art. 56

și

139 din Constituție , fără a afecta alte drepturi și libertăți fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituțională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea

Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).

21.

Cu privire la rezonabilitatea și echitabilitatea impozitului, Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant și ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când stabilește materia impozabilă (a se vedea

Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010 , precitată).

22.

Acest impozit anual pe clădiri, pe teren și pe mijlocul de transport este datorat, potrivit prevederilor criticate, pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea, terenul sau mijlocul de transport la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. În virtutea

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 , anul fiscal este anul calendaristic, reprezentând perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie.

23.

Așadar, în aplicarea prevederilor constituționale cu privire la contribuții financiare coroborat cu principiul legalității în materie fiscală legiuitorul a emis și dispozițiile

Legii nr. 227/2015 , prin care sunt reglementate aspecte cu privire la impozitul pe clădiri/taxa pe clădiri, la impozitul pe teren/taxa pe teren și la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, dar și unele aspecte ce țin, în concret, de declararea, datorarea și stingerea acestora, respectiv faptul că, spre exemplu, potrivit

art. 462

- Plata impozitului/taxei -, impozitul pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv, iar pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local, Consiliului General al Municipiului București, după caz. Astfel, cum reiese din întreg cadrul legislativ în materie, legiuitorul a stabilit și anumite facilități de plată, anumite scutiri, precum și unele penalități de întârziere.

24.

În acest context sunt de menționat atât prevederile

Legii nr. 500/2002

privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cât și cele ale

Legii nr. 273/2006

privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, legi care prevăd principiul anualității bugetare, respectiv faptul că veniturile și cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv.

25.

Prevederile criticate în prezenta cauză au fost adoptate tocmai în virtutea principiului anualității bugetare și fiscale, astfel cum reiese și din expunerea de motive la

Legea nr. 227/2015 , respectiv faptul că, în ceea ce privește impozitele și taxele locale, s-a introdus anualitatea plății pentru impozitul pe clădiri, impozitul pe teren și impozitul pe mijloacele de transport, în sensul că impozitul este datorat pe întregul an fiscal de cel care are în proprietate bunul respectiv la data de 31 decembrie a anului anterior, chiar dacă bunul din proprietate este înstrăinat în anul fiscal curent; de asemenea, în cazul dobândirii unui bun în cursul anului fiscal, impozitul aferent se va datora începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor, măsuri care au drept scop simplificarea modulul de determinare a materiei impozabile și reducerea cheltuielilor de administrare cu privire la eventualele aspecte ce țin de circulația bunurilor într-un timp determinat, respectiv un an fiscal.

26.

În ceea ce privește legiferarea cu privire la instituirea unor măsuri pentru impunerea unor taxe sau impozite ori alte contribuții financiare, precum și unele metode și modalități de stingere a tuturor creanțelor fiscale, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că rațiunea care a stat la baza unor asemenea soluții legislative a fost crearea unui climat de stabilitate și securitate juridică, precum și preocuparea statului în a identifica metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale indiferent de natura și cuantumul lor (cu privire la aceste aspecte a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 910 din 5 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12 septembrie 2011).

27.

Ca atare, o asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecție a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz. Astfel, se dă eficiență principiilor care stau la baza impozitelor și taxelor reglementate de Codul fiscal, respectiv eficiența impunerii, care asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exercițiu bugetar la altul prin menținerea randamentului impozitelor, taxelor și contribuțiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în cele de criză, sau predictibilitatea impunerii care asigură stabilitatea impozitelor, taxelor și contribuțiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puțin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe și contribuții obligatorii.

28.

Astfel, având în vedere principiul așezării juste a sarcinilor fiscale, coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea a observat, pe de o parte, că aspectele referitoare la impozite și taxe implică un complex de condiții de care legiuitorul, deși are o marjă de apreciere, trebuie să țină seamă atunci când instituie anumite contribuții financiare în sarcina contribuabililor și, pe de altă parte, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit

art. 44 alin. (1) din Constituție , limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligația fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.

29.

Astfel, intervenția legiuitorului prin normele criticate trebuie privită prin efectuarea testului de proporționalitate, dacă aceasta își găsește justificarea sub rigoarea exigențelor constituționale, test ce are în vedere dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă există scop legitim și dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică și dacă păstrează justul echilibru între interesele colective și cele individuale.

30.

Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, potrivit

art. 44 din Constituție , legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul

art. 44 din Constituție , legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Așadar, textul

art. 44 alin. (1) din Constituție

cuprinde expres o dispoziție în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate. Justificarea trebuie analizată și prin prisma unei cerințe generale, care se referă, în mod esențial, la principiul proporționalității. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului și proporțională - corespunzătoare scopului urmărit.

31.

Raportat la cauza de față, Curtea a observat că prin instituirea unor contribuții financiare are loc o ingerință lato sensu în dreptul de proprietate, însă scopul măsurilor legislative cuprinse în prevederile criticate este unul legitim, și anume asigurarea ritmicității și certitudinii alimentării bugetului statului și a bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale ce revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecție a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, precum și eficientizarea colectării impozitelor pe proprietatea bunurilor, clădiri, terenuri, vehicule, la bugetele

locale și, totodată, evitarea unor costuri suplimentare din partea statului pentru proceduri ce țin de regularizarea sumelor încasate și care ar trebui restituite ca urmare a schimbării titularului dreptului de proprietate care cade sub incidența normelor criticate. Ca atare, legiuitorul a urmărit predictibilitatea și eficientizarea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, respectiv la bugetele locale, pentru protejarea titularului dreptului de creanță, respectiv statul, care este ținut de realizarea funcțiilor și sarcinilor sale (apărare, ordine publică, sănătate, învățământ, cultură, protecție socială etc.), inclusiv cu privire la menținerea unei discipline fiscale.

32.

Curtea a reținut că, într-o economie de piață, persoanele fizice și juridice încheie o multitudine de acte juridice translative de proprietate, fiind posibil ca un bun de natura celor prevăzute de textele contestate să își schimbe proprietarul chiar și de mai multe ori într-un an calendaristic. Într-o atare situație, a ține statul (fiscul) obligat ca, de fiecare dată când un astfel de bun își schimbă proprietarul în decursul unui an fiscal, să întocmească alte documentații, atât ca impozitare a noului proprietar, cât și de restituire a sumelor plătite în plus de vechiul proprietar, ar echivala cu impunerea unei obligații excesive și oneroase în sarcina statului, fiind astfel înfrântă egalitatea juridică a părților în raportul juridic fiscal. Ca atare, măsura instituită prin normele criticate este una necesară atât pentru crearea unei rigori în evidențele fiscale și evitarea unei eventuale dezordini fiscale, ca urmare a operațiunilor privind schimbarea frecventă a titularilor dreptului de proprietate, respectiv circulația bunurilor într-un an fiscal, implicit pentru evitarea unor inconveniente legate de costuri excesive în sarcina statului ce ar decurge din asemenea operațiuni, în raport cu diferența pe care contribuabilul/proprietarul ar urma să o primească în urma restituirii de către stat a sumelor deja plătite, care este numai o fracție a acestor impozite, mai ales că aceste categorii de impozit sunt, în general, de valori mici, cât și pentru previzibilitatea impunerii și certitudinea acesteia.

33.

În ceea ce privește arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână (inclusiv sistemul de impunere care exista în vechea reglementare cuprinsă în

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal , prin care noul proprietar avea obligația de plată a impozitului respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare în care a dobândit dreptul de proprietate, respectiv obligația de plată înceta cu data de întâi a lunii următoare celei în care a încetat să mai fie proprietar al bunului supus impozitării), acesta a apelat la măsura obligației de plată a impozitelor pe clădire, teren și pe mijlocul de transport ce cade în sarcina persoanei care deține dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, ca moment de referință pentru determinarea titularului dreptului de proprietate care are calitatea de contribuabil în întregul an fiscal anume determinat, măsură ce are un grad de intruziune moderat, având în vedere întinderea în timp a sarcinii fiscale impuse. Așadar, cuantumul contribuțiilor datorate, astfel cum reiese din cadrul legislativ în materie, nu este unul excesiv, de natură să afecteze grav patrimoniul contribuabilului până la anihilarea dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nu este vorba întotdeauna despre întreg impozitul, ci despre o fracție a acestuia, în funcție de momentul în care au loc anumite evenimente precum declararea, dobândirea sau înstrăinarea bunurilor.

34.

Astfel, Curtea a constatat că această orientare legislativă în materie fiscală a ținut seama de realitățile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere.

35.

În acest context, nu este lipsit de relevanță nici faptul că persoanele care cad sub incidența prevederilor criticate, spre exemplu, în circuitul civil, printr-o operațiune de vânzare-cumpărare a acestor bunuri, au la îndemână modalități de recuperare a impozitului plătit pentru perioada viitoare când nu mai sunt titularii dreptului de proprietate.

36.

Totodată, Curtea a reținut că măsurile instituite prin prevederile criticate configurează un just raport de proporționalitate între interesele particulare și cele generale, în sensul că pun în balanță, pe de o parte, interesul persoanelor/contribuabililor cu privire la obligațiile financiare, în virtutea așezării juste a acestora, coroborate cu dreptul de proprietate privată, și, pe de altă parte, interesele statului de a evita încărcătura administrativă excesivă și de a identifica, în mod concret la începutul anului fiscal, care sunt, alături de stat, subiecții raportului juridic de drept fiscal în anul respectiv, adică certitudinea titularilor în sarcina cărora cade obligația alimentării bugetului statului.

37.

Față de cele prezentate, Curtea a constatat că aspectele instituite prin prevederile criticate reprezintă o măsură necesară, adecvată și proporțională, scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată fiind unul legitim, care să facă posibilă menținerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, respectiv atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituție, inclusiv prin predictibilitatea și previzibilitatea obligațiilor aferente, cât și respectarea cerințelor interesului general al societății prin prisma obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetului statului și bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligațiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecție a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficiență principiului legalității în materie fiscală, astfel că nu poate fi reținută o pretinsă încălcare a principiului egalității în drepturi, a dreptului de proprietate, coroborate cu principiul așezării juste a sarcinilor fiscale.

38.

Prin urmare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în jurisprudența menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

39.

În ceea ce privește pretinsa contrarietate între prevederile legale criticate și cele ale

art. 468 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 227/2015 , critică raportată la prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție

în componenta sa privind calitatea legii, Curtea reține că, în jurisprudența sa, a constatat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale

Constituției . Procedându-se altfel sar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că întro astfel de situație nu se pune în discuție o chestiune privind constituționalitatea, ci o simplă contrarietate între norme legale din același domeniu, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare (a se vedea

Decizia nr. 126 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, paragraful 35,

Decizia nr. 105 din 25 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 8 mai 2020, paragraful 13,

Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003,

Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, sau

Decizia nr. 81 din 25 mai 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999).

40.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Bunea Adrian Nicolae în Dosarul nr. 2.829/85/2017 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 471 alin. (1)

și

alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 noiembrie 2024.