Decizia nr. 332/1997

Lucian Stangu - președinte

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Constantin Burada - magistrat-asistent

-----------

Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă, prin Încheierea din 10 aprilie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 2.568/1996, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 din Codul de procedură civilă și ale

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , invocată de intimata-reclamanta Buica Vasilica.

În motivarea excepției se susține ca art. 330 din Codul de procedură civilă este neconstitutional, deoarece statuează posibilitatea procurorului general de a ataca, din oficiu, cu recurs în anulare hotărârile judecătorești irevocabile, fără avizul ministrului justiției.

Dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, încât calea de atac a recursului în anulare putea fi exercitată numai la cererea sau cu avizul acestuia.

Prevederile

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , în temeiul cărora Curtea Suprema de Justiție - Secțiile Unite a emis Hotărârea nr. 1/1995, potrivit căreia diferitele complete de judecată din cadrul aceleiași secții sunt obligate să se pronunțe în același sens cu jurisprudenta Curții, sunt contrare dispozițiilor art. 123 alin. (2) din Constituție, care statuează ca judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Exprimandu-și opinia în conformitate cu art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța suprema apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, textul fiind constituțional, iar în ceea ce privește

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , acesta nu are legătură cu cauza dedusă judecații.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competența să soluționeze excepția, fiind legal sesizată.

Pe fond, se retine ca, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 și, respectiv, nr. 255 din 22 octombrie 1996, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra art. 330 din Codul de procedură civilă, constatând ca prevederile acestui text sunt constituționale. În ceea ce privește

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , a constatat că nu este incident în cauza.

Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, legea este cea care stabilește căile de atac, acestea fiind incluse în procedura de judecată, iar art. 128 din aceeași lege prevede că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii. Or, legea - și anume art. 330 din Codul de procedură civilă - acorda procurorului general dreptul de a exercita, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, recursul în anulare. Nici Codul de procedură civilă, în textul menționat, și nici Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, în art. 31, nu condiționeaza exercitarea de către Ministerul Public a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, de avizul ministrului justiției. Este firesc să fie asa, deoarece principiile legalității și imparțialității înscrise în art. 131 alin. (1) din Constituție, care stau la baza activității procurorilor, și rolul Ministerului Public, al cărui șef este procurorul general, de reprezentant al intereselor societății, apărător al ordinii de drept și al drepturilor și libertăților cetățenilor, îi conferă acestuia independenta față de toate celelalte autorități publice în exercitarea atribuțiilor și în asigurarea respectării legii, astfel cum prevede art. 30 alin. 3 din Legea nr. 92/1992.

În sensul dispozițiilor constituționale, în baza autorității sale, ministrul justiției va putea cere Ministerului Public promovarea unor acțiuni necesare interesului public, însă nu va putea sa dispună ca acesta sa nu-și exercite atribuțiile proprii prevăzute de lege.

Autoritatea ministrului justiției se exercită, potrivit art. 37 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, prin procurorul general, fiind circumscrisa de art. 38 din aceeași lege.

Cat privește constituționalitatea

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , este de reținut ca, în realitate, se invoca neconstituționalitatea Hotărârii nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție - Secțiile Unite, care nu poate face obiectul jurisdicției constituționale.

De altfel, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu se poate pronunța decât asupra dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanța de care depinde judecarea cauzei. În acest sens este și practica constanta a Curții Constituționale, care, prin Decizia nr. 29 din 29 martie 1995, definitivă prin Decizia nr. 118 din 21 noiembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 15 ianuarie 1996, a stabilit ca excepțiile sunt vadit nefondate atunci când nu privesc nici una dintre dispozițiile legale de care depinde judecarea cauzei de către instanța judecătorească.

Pentru considerente expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330 din Codul de procedură civilă și ale

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , invocată de Buica Vasilica în Dosarul nr. 2.568/1996 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 14 iulie 1997.