Decizia nr. 357/2025

Cuantumul brut lunar al indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii se determină raportat la fiecare episod de boală, după cum urmează:

a)

prin aplicarea procentului de 55% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de până la 7 zile de incapacitate temporară de muncă;

b)

prin aplicarea procentului de 65% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă cuprinsă între 8 și 14 zile de incapacitate temporară de muncă;

c)

prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul stabilite conform art. 10 pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de peste 15 zile de incapacitate temporară de muncă.

–

Art. XIV:

(1)

Începând cu luna august 2025, stimulentele reglementate la art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 133/2021 privind gestionarea financiară a fondurilor europene pentru perioada de programare 2021-2027 alocate României din Fondul european de dezvoltare regională, Fondul de coeziune, Fondul social european Plus, Fondul pentru o tranziție justă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2023, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2024 privind instituirea de măsuri pentru elaborarea Planului național social pentru climă necesar României pentru accesarea de fonduri externe nerambursabile în cadrul Fondului social pentru climă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și cele stabilite prin Planul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020 și în Programul Național Strategic 2023-2027 și în Programul pentru Pescuit și Acvacultură 2021-2027, se acordă în limita a 30% din salariul de bază, pe bază de criterii cuantificabile, aprobate prin hotărâre a Guvernului, inițiată de ministerul de resort, care să permită evaluarea activității desfășurate, prin raportare la criteriile specifice de performanță.

Pentru anul 2025, la evaluarea activității se au în vedere performanțele aferente activității desfășurate în anul 2024.

–

Art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) și (2) și art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017]:

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

1.

La articolul 16, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Personalul din instituțiile și/sau autoritățile publice nominalizat în echipele de proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile și/sau fonduri externe rambursabile, precum și personalul implicat în implementarea Mecanismului de redresare și reziliență prevăzut la art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 155/2020 privind unele măsuri pentru elaborarea Planului național de redresare și reziliență necesar României pentru accesarea de fonduri externe rambursabile și nerambursabile în cadrul Mecanismului de redresare și reziliență, aprobată prin Legea nr. 230/2021, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de majorarea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare cu până la 40%, indiferent de numărul de proiecte în care este implicat. Această majorare se aplică proporțional cu timpul efectiv alocat activităților pentru fiecare proiect.

2.

La articolul 16, după alineatul (1^1) se introduce un nou alineat, alin. (1^2), cu următorul cuprins:

(1^2)

Pentru proiectele al căror termen de realizare este depășit, de la momentul depășirii nu se acordă majorarea salarială prevăzută la alin. (1).

3.

La articolul 16, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

Indemnizațiile lunare ale președinților și vicepreședinților consiliilor județene și primarilor și viceprimarilor unităților administrativ-teritoriale care implementează proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile și/sau fonduri externe rambursabile, precum și prin Mecanismul de redresare și reziliență se majorează cu până la 40%, în limita bugetului aprobat cu această destinație.

4.

La articolul 17, alineatele (1)-(2^1) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Personalul prevăzut la art. 1 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările și completările ulterioare, precum și personalul din structurile cu rol de organisme intermediare pentru programele operaționale, pe durata desfășurării activității în acest domeniu, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare cu până la 40%.

Personalul din cadrul Direcției pentru coordonarea agențiilor de plăți, prevăzut la art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, aprobată prin Legea nr. 43/2015, cu modificările și completările ulterioare, personalul prevăzut la art. 16 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență, precum și personalul prevăzut la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 1/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, cu modificările și completările ulterioare, pe durata desfășurării activității în acest domeniu, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare cu până la 40%, în limita alocării bugetare.

(2^1)

Personalul prevăzut la art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 155/2020, aprobată prin Legea nr. 230/2021, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de majorarea salariului de bază, soldei de funcție/salariului de funcție, indemnizației de încadrare cu până la 40%.

–

Art. XVIII alin. (9): „(9) În anul 2026, pentru personalul din instituțiile și autoritățile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, nu beneficiază la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu de compensarea în bani a concediilor neefectuate aferente anului 2026.“

–

Art. XX:

(1)

În anul 2026, pentru personalul militar, polițiștii și polițiștii de penitenciare, indemnizațiile, compensațiile, primele, ajutoarele, plățile compensatorii, despăgubirile, compensațiile lunare pentru chirie și alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare, care nu fac parte din solda lunară brută/salariul lunar brut, se mențin la nivelul lunii decembrie 2025.

(2)

În anul 2026, cuantumul compensației bănești, respectiv al alocației valorice pentru drepturile de hrană, valoarea financiară anuală a normelor de echipare și valoarea financiară a drepturilor de echipament se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2025.

–

Art. XXII:

(1)

În perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2026 se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autoritățile și instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii.

(2)

Prevederile alin. (1) nu se aplică posturilor unice vacante precum și posturilor a căror ocupare condiționează îndeplinirea unor indicatori de rezultat sau de proiect stabiliți în baza unor contracte de finanțare din fonduri europene nerambursabile și din Mecanismul de redresare și reziliență.

Prin post unic, în sensul alin. (2), se înțelege:

a)

acel post ale cărui atribuții, prin conținutul și natura lor, sau responsabilități stabilite nu se regăsesc într-o altă structură organizatorică;

b)

un post dintre cele aflate în structura în care există numai posturi vacante.

Prin excepție de la prevederile alin. (1), ordonatorii principali de credite, în cazuri temeinic justificate, pot aproba ocuparea unui procent de maximum 15% din totalul posturilor ce se vor vacanta după data de 1 ianuarie 2026, numai în condițiile încadrării în cheltuielile de personal aprobate prin buget, la nivel de ordonator principal de credite, pe fiecare sursă de finanțare în parte.

Încadrarea în procentul de 15% prevăzut la alin. (4) nu se aplică în situația în care ocuparea posturilor vacante nu duce la majorarea numărului total de posturi ocupate, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget, la nivelul ordonatorului principal de credite, în cazul ocupării posturilor vacante corespunzătoare:

a)

categoriei înalților funcționari publici;

b)

funcțiilor publice de conducere, funcțiilor publice de conducere cu statut special și posturilor militare de conducere.

Ocuparea prin concurs sau examen a posturilor prevăzute la alin. (2) și (4) se aprobă de ordonatorul de credite, în baza solicitării fundamentate în ceea ce privește necesitatea și oportunitatea ocupării și în baza avizului structurii de specialitate a ordonatorului de credite care certifică posibilitatea ocupării posturilor cu încadrarea în bugetul aprobat la momentul inițierii demersurilor pentru ocuparea acestora.

Prin derogare de la prevederile art. 510 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), funcțiile publice de conducere pot fi exercitate cu caracter temporar, fără obligativitatea organizării unor concursuri, cu notificarea prealabilă a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici cu 5 zile înainte de dispunerea măsurii.

Prin derogare de la prevederile art. 506 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), transferul la cerere se face la solicitarea funcționarului public, cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public, precum și a conducătorului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public.

Prin derogare de la prevederile art. 507 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare, mutarea temporară a unui funcționar public de execuție se poate dispune de conducătorul autorității sau instituției publice, motivat, cu repartizarea postului

corespunzător funcției deținute de funcționarul public, pe perioada aplicării măsurii prevăzute la alin. (1), în măsura în care nu este afectată organigrama autorității sau instituției publice.

Prin excepție de la prevederile alin. (1), autoritățile publice organizează concursuri sau examene pentru ocuparea posturilor vacante aferente creșelor realizate în cadrul Programului guvernamental construire creșe «Sfânta Ana» finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență al României, componenta 15 - Educație, investiția 1, respectiv în cadrul Programului național de construcții de interes public sau social.

La atingerea unui stadiu de execuție fizic de 75% al obiectivului de investiție, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației înștiințează Ministerul Educației și Cercetării, în vederea inițierii demersurilor necesare operaționalizării creșei.

Guvernul aprobă, prin memorandum, la propunerea Ministerului Educației și Cercetării, cu avizul Ministerului Finanțelor, scoaterea la concurs a posturilor vacante aferente creșelor, conform alin. (10) și (11), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget.

–

Art. XXIII alin. (1)-(5) și (7):

(1)

Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, se va realiza astfel:

a)

în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b)

în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c)

în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d)

în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e)

în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2)

Procedura de plată eșalonată prevăzută la alin. (1) se aplică și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, având ca obiect acordarea unor drepturi reprezentând diurnă, cazare, hrană sau facilitarea legăturii cu familia, prevăzute de legislația privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului român.

(3)

Procedura de plată eșalonată prevăzută la alin. (1) se aplică și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din instituțiile și autoritățile publice.

(4)

În cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

(5)

La sumele eșalonate conform alin. (1) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie.

(...)

(7)

Nerespectarea prevederilor alin. (1)-(6) de către ordonatorul principal de credite și conducătorul compartimentului financiar-contabil constituie abatere disciplinară și se sancționează conform legii.

–

Art. LVIII:

Prin derogare de la prevederile art. 207 alin. (4) lit. c)-h) din Legea nr. 198/2023, cu modificările și completările ulterioare, începând cu anul școlar 2025-2026, până la începutul anului școlar 2029-2030, norma didactică de predare-învățare-evaluare, de instruire practică și de evaluare curentă a antepreșcolarilor/preșcolarilor și a elevilor în clasă, în care pot fi incluse și activități de pregătire pentru evaluări/examene naționale și/sau pentru obținerea performanței educaționale, precum și cele de învățare remedială, reprezintă numărul de ore corespunzător activităților prevăzute la alin. (1) lit. a) și se stabilește după cum urmează:

a)

un post de învățător/învățătoare ori de profesor pentru învățământul primar pentru fiecare clasă din învățământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde nu se pot constitui clase separate. În atribuțiile postului se includ obligatoriu 2 ore/săptămână de pregătire remedială;

b)

20 de ore pe săptămână pentru profesorii din învățământul gimnazial, liceal și postliceal, pentru profesorii din unitățile și clasele cu program integrat și suplimentar de artă și sportiv, precum și din unitățile de educație extrașcolară, care au dobândit cel puțin licențierea în cariera didactică;

c)

18 ore pe săptămână pentru profesorii din învățământul preuniversitar care au dobândit gradul didactic I sau titlul de profesor emerit și care desfășoară activitate de mentorat;

d)

26 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică și maiștrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puțin licențierea în cariera didactică;

e)

22 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică și maiștrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puțin gradul didactic I și care desfășoară activitate de mentorat;

f)

pentru personalul didactic de predare din învățământul special, norma didactică se stabilește astfel: învățători, profesori la predare, profesori care efectuează terapiile specifice - 18 ore pe săptămână; învățător-educator, institutor-educator, profesor-educator, profesor preparator (nevăzător), maistru-instructor și profesor pentru instruire practică - 22 de ore pe săptămână.

100.

Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale

art. 1 alin. (3) ,

(4)

și

(5)

privind statul social și idealurile Revoluției din 1989, principiul separației puterilor în stat, precum și principiul securității juridice și al previzibilității legii,

art. 4 alin. (2)

privind criteriile de nediscriminare,

art. 15 alin. (1)

privind universalitatea,

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi,

art. 18 alin. (1)

privind protecția cetățenilor străini și apatrizi,

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil,

art. 41

privind munca și protecția socială a muncii,

art. 44

privind dreptul de proprietate privată,

art. 47

privind nivelul de trai,

art. 48 alin. (1)

privind familia,

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 56

privind așezarea justă a sarcinilor fiscale,

art. 80

privind rolul Președintelui României,

art. 91

privind atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe,

art. 114

privind angajarea răspunderii Guvernului și ale

art. 148

privind actele cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene. Sunt invocate și prevederile

art. 24 alin. (2) privind drepturile copilului din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și

art. 3 alin. 1 privind obligația statelor de a proteja interesele copilului din Convenția

Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.

(1)

Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate

101.

În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate a obiecției de neconstituționalitate, prevăzute de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție

și de

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și al obiectului controlului de constituționalitate. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante și făcând inutilă analiza celorlalte condiții (a se vedea, în acest sens,

deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, și

nr. 334 din 10 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).

102.

Curtea urmează să constate că obiecția de neconstituționalitate îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție , sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 105 deputați.

103.

Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul

art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală , Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit

art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție , se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit

art. 77 alin. (3) din Constituție , în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.

104.

Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moțiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 14 iulie 2025, fiind înregistrate 134 voturi pentru, 4 împotriva acesteia, astfel că nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit

art. 114 alin. (3) din Constituție , dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiții, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeași zi, la secretarul general al Camerei Deputaților și la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, iar la 16 iulie 2025 a fost comunicată Președintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituțională a fost sesizată în data de 15 iulie 2025 cu prezenta obiecție de neconstituționalitate. Prin urmare, obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în interiorul termenului de protecție stabilit de

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , astfel că aceasta este admisibilă.

105.

Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea urmează să constate că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituționalitate prevăzut de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție .

106.

În consecință, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. a) din Constituție , precum și ale

art. 1 ,

10 ,

15

și

18 din Legea nr. 47/1992, republicată , să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

(2)

Analiza obiecției de neconstituționalitate

(2.1.)

Analiza criticilor de neconstituționalitate extrinsecă

(2.1.1.)

Critica raportată la

art. 91

coroborat cu

art. 80 din Constituție

107.

Autorii obiecției de neconstituționalitate precizează că deficitul bugetar excesiv este o problemă care ține de politica economică a Uniunii Europene, fiind reglementată de

art. 126 din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), și că măsurile de corecție a deficitului excesiv intră în sfera politicii externe a României, fiind parte a angajamentelor asumate de statul român în relația sa cu Uniunea Europeană. Prin urmare, astfel de măsuri nu pot fi decise de Guvern, prin procedura angajării răspunderii sale, fiind necesare implicarea și acordul Președintelui, care este autoritatea competentă pentru angajarea statului în plan extern.

108.

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că, potrivit

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție , Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Constituția

prevede, totodată, două instrumente la dispoziția Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relațiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în fața Parlamentului, în condițiile

art. 114 , fie prin emiterea de ordonanțe, respectiv ordonanțe de urgență, în condițiile

art. 115 . Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituțional de referință, este respectat rolul Parlamentului, configurat de

art. 61 din Constituție

( Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, paragraful 28).

109.

Curtea a reținut că angajarea răspunderii Guvernului și delegarea legislativă nu aduc atingere „monopolului legislativ al Parlamentului“, atât timp cât aceste modalități sunt utilizate în condițiile prevăzute de

Constituție . De altfel, adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege elaborat de Guvern pe calea acestei proceduri respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepții (suprimarea dezbaterilor în comisii și în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea ca exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege ( Decizia nr. 298 din 29 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006).

110.

Curtea a reținut că Guvernul își poate angaja răspunderea politică pentru un proiect de lege, ce se consideră adoptat dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite inițierea unei moțiuni de cenzură, și de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul își angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moțiune nu a fost depusă sau, fiind inițiată, a fost respinsă. Prevederea constituțională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituționale de revizuire a

Constituției . S-a mai arătat că

art. 114 din Constituție

instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferită de aceea reglementată de

secțiunea a 3-a „Legiferarea“ din capitolul I al titlului III din Constituție , justificată prin aceea că „riscul căderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludând procedura legislativă parlamentară“ ( Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998).

111.

Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi ( Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005).

112.

Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conținutul său este un act ce emană de la executiv și, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Așa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obișnuită, este practic adoptată tacit în absența dezbaterilor, Guvernul ținând cont sau nu de amendamentele făcute.

113.

Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunității sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condițiile procedurale stabilite prin Constituție și Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, se poate depune și vota o moțiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Moțiunea de cenzură se constituie într-un instrument de natură constituțională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activității Guvernului ( Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010).

114.

Totodată, Curtea a subliniat că dispozițiile

art. 114 din Constituție

nu stabilesc, în mod expres, nicio condiție referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicția armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul își poate angaja răspunderea în aceeași zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să își angajeze răspunderea. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul își poate angaja răspunderea oricând și în orice condiții, sens în care Curtea a reținut că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreționar, oricând și în orice condiții, ar echivala cu transformarea acestei autorități în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce privește atribuția de legiferare. O interpretare dată dispozițiilor

art. 114 din Legea fundamentală

în sensul unei puteri discreționare acordate Guvernului este în totală contradicție cu cele statuate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa și, prin urmare, în contradicție cu prevederile

art. 147 alin. (4) din Constituție , care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, încălcând în mod flagrant dispozițiile

art. 1 alin. (4)

și ale

art. 61 alin. (1) din Constituție

( Decizia nr. 29 din 29 februarie 2020 , paragraful 28, sau

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragraful 167).

115.

Curtea a mai reținut, în jurisprudența sa, că Președintele României nu își poate asuma public inițiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin angajarea răspunderii (a se vedea

Avizul consultativ nr. 1 din 6 iulie 2012 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6 iulie 2012, pct. 3.2. final).

116.

Având în vedere jurisprudența sa, Curtea constată că Președintele României nu își poate asuma inițiativa luării unor măsuri legislative, ceea ce înseamnă că Președintele nu niciun rol în luarea deciziei de angajare a răspunderii Guvernului. În virtutea principiului loialității constituționale, stabilit de

art. 1 alin. (5) din Constituție , prim-ministrul îl poate consulta, însă decizia finală de a apela la procedura angajării răspunderii Guvernului aparține în exclusivitate prim-ministrului.

117.

Art. 126 din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) reglementează obligația de supraveghere a evoluției situației bugetare și a nivelului datoriei publice de către instituțiile Uniunii Europene, precum și procedura de evitare și corectare a deficitului public excesiv de către aceleași instituții. Or, angajarea răspunderii Guvernului este un mecanism intern indirect de legiferare, care permite remedierea legislativă a unor dezechilibre bugetare la nivel național, venind, astfel, în preîntâmpinarea

art. 126 din TFUE . Măsurile legislative promovate prin legea analizată reprezintă aspecte care țin de politica fiscal-bugetară a statului, și nu de politica sa externă.

118.

Parlamentul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( Hotărârea din 4 septembrie 2012 , pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49) - (a se vedea

Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 4 august 2023, paragraful 21,

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , precitată, paragraful 196).

119.

Indiferent de declarațiile pe care Președintele României le-a dat în cursul campaniei sale electorale - când avea calitatea de candidat la funcția de Președinte - sau de consultările pe care le-a avut cu prim-ministrul în calitate de Președinte pe tema măsurilor fiscal-bugetare care trebuie adoptate în vederea reducerii deficitului public, angajarea răspunderii Guvernului în privința măsurilor ce trebuie luate în considerarea finalității urmărite este un aspect de natură constituțională al raporturilor dintre Guvern și Parlament, realizându-se, astfel, atât controlul parlamentar, cât și actul de legiferare în sine. Prin urmare, consultările avute între reprezentanții statului român anterior luării deciziei angajării răspunderii Guvernului au fost realizate în temeiul principiului loialității constituționale și reflectă faptul că decizia luată a fost asumată de prim-ministru potrivit exigențelor constituționale.

120.

Curtea mai reține că autorii obiecției de neconstituționalitate formulează această critică de neconstituționalitate referitoare la implicarea Președintelui României în politica externă a statului prin preluarea unor argumente din

Decizia Curții Constituționale nr. 683 din 27 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, decizie care, având în vedere

art. 91

coroborat cu

art. 80 alin. (1) din Constituție , a stabilit că reprezentarea României la Consiliul European se realizează de către Președintele României. Or, în cauza de față, angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului asupra unui proiect de lege - având ca obiect reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare - nu pune în discuție o problemă de reprezentare externă a României.

(2.1.2.)

Critica raportată la

art. 1 alin. (3)-(5)

și

art. 114 din Constituție

121.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că legea criticată modifică, printre alte acte normative,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009

privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, în privința căreia nu se limitează numai la reglementarea aspectelor fiscale, ci și la reglementarea unor sancțiuni și pedepse noi. Prin urmare, ținând seama de caracterul eterogen al actului normativ, se apreciază că acesta încalcă

art. 1 alin. (3)-(5)

și

art. 114 din Constituție .

122.

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relații sociale, în vederea obținerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăți. Din acest punct de vedere, legea criticată reglementează, în mod primar, modifică și completează acte normative existente, pentru obținerea transparenței decizionale, în scopul prevenirii și combaterii corupției. Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, așa cum sunt stabilite prin

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeași alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în legea criticată, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze

art. 114 alin. (1) din Constituție

și nici

art. 3

și

12 din Legea nr. 24/2000

(a se vedea

Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, precum și, în același sens,

Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2009).

123.

Curtea a statuat că nicio dispoziție a

Legii fundamentale

nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relațiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca întrun proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obișnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în fața Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului, și anume Legea privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă unitate ansamblului de reglementări ( Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 ).

124.

Având în vedere aceste repere jurisprudențiale, Curtea a recomandat, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, și Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, pronunțate în cadrul competenței Curții Constituționale de a verifica inițiativele de revizuire a

Constituției , completarea prevederilor

art. 114 alin. (1) din Constituție , în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul își poate angaja răspunderea la un program, o declarație de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar relații sociale care privesc un singur domeniu.

125.

Ulterior, Curtea a statuat că, prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii pe calea angajării răspunderii Guvernului, a fost încălcat

art. 114 alin. (1) din Constituție . Acest text constituțional prevede în mod expres că o procedură de angajare a răspunderii Guvernului vizează un singur proiect de lege, iar rațiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că în sine procedura de angajare a răspunderii Guvernului în fața Parlamentului este una care limitează rolul de legiferare al Parlamentului, astfel că aceasta trebuie și poate fi realizată doar în condiții restrictive. Or, în cauza de față, Guvernul nu a făcut altceva decât să convertească o serie de proiecte de lege care ar fi vizat cele peste 20 de acte normative modificate/completate/prorogate într-unul singur, tocmai în scopul de a se încadra, în mod formal, în prescripția normativă a

art. 114 alin. (1) din Constituție . Un astfel de proiect de lege eludează însă atât litera, cât și scopul textului constituțional, astfel încât legea adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului este neconstituțională (Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 77).

126.

În cauza de față, Curtea reține că, într-adevăr, legea criticată modifică și completează Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009, însă modificările operate cu privire la acest act normativ dimensionează direct sau indirect cuantumul veniturilor la bugetul de stat. Stabilirea regulilor de desfășurare a jocurilor de noroc, însoțite de regimul contravențional aferent, precum și impozitarea sau taxarea activităților realizate sunt aspecte ce țin de dimensionarea și realizarea veniturilor statului. Se poate observa că pentru atragerea unor sume la bugetul de stat sub formă de taxe, impozite sau alte contribuții este necesară mai întâi stabilirea unor reguli și modalități de organizare, funcționare și exploatare a unor activități, aspecte care sunt în conexitate cu creșterea resurselor financiare ale statului. Ca atare, reglementările adoptate fac obiectul unui singur proiect de lege, au un obiect și scop unitar, respectiv măsuri fiscal-bugetare pentru a consolida sustenabilitatea financiară a României.

(2.1.3.)

Critica raportată la art. 1 alin. (4) și

art. 114 din Constituție

127.

Autorii obiecției de neconstituționalitate apreciază că legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea nu reclamă o urgență în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate. Deficitul excesiv exista încă din anul 2019, iar guvernele care s-au succedat până în prezent nu au luat măsuri eficace pentru redresarea financiar-bugetară. Utilizarea abuzivă a procedurii prevăzute de art. 114 transformă Guvernul într-o autoritate legiuitoare concurentă cu Parlamentul, subminând rolul constituțional al acestuia din urmă și alterând echilibrul constituțional al puterilor. Prin urmare, în condițiile în care urgența invocată este artificial creată de propria inacțiune a Guvernului pe o perioadă îndelungată, adoptarea legii prin angajarea răspunderii constituie o încălcare gravă a principiilor constituționale fundamentale și ale jurisprudenței constante a Curții Constituționale.

128.

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ținându-se seama, printre altele, de existența unei urgențe în adoptarea măsurilor preconizate, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate și de aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011).

129.

Recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum și în orice condiții, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepție. Decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgența reglementării domeniului vizat. Or, urgența reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situații iminente sau cel puțin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existența unei situații de fapt ce nu poate fi depășită prin apelarea la procedurile legislative obișnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existența unei situații extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, și anume ordonanța de urgență, însă ea trebuie să se subsumeze unei situații care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a țării. De altfel,

legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de

art. 114 din Constituție , a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obișnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat și moderat și doar în condițiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună și o situație extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 28 februarie 2020, paragraful 72).

130.

În expunerea de motive a legii se arată că neadoptarea în regim de urgență a legii criticate poate avea consecințe negative în sensul că ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, ceea ce afectează sustenabilitatea finanțelor publice. Aspectele învederate în expunerea de motive întrunesc elementele necesare calificării lor ca fiind o situație urgentă care să impună adoptarea măsurilor conținute în legea criticată. Decizia Guvernului de ași angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere deficitul bugetului general consolidat și necesitatea creșterii veniturilor acestuia. Reglementările adoptate reprezintă un răspuns energic și necesar la situația financiar-bugetară a statului. Rezultă, de asemenea, că se impunea adoptarea unor asemenea măsuri cu maximă celeritate în condițiile în care apelarea la procedura generală de legiferare ar fi însemnat o prelungire în timp a crizei financiar-bugetare a statului și adâncirea deficitului public.

131.

Cu privire la necesitatea legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, se reține faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, reglementarea contribuției de asigurări sociale de sănătate în privința pensiilor nu poate fi realizată prin ordonanță de urgență (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 650 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1262 din 28 decembrie 2022, paragraful 51).

132.

Curtea reține că introducerea/reglementarea contribuției de asigurări sociale de sănătate nu se poate realiza printr-un act de delegare legislativă, ci numai prin lege, sens în care, ținând seama și de urgența măsurilor care se impun, Guvernul are deschisă calea utilizării angajării răspunderii sale, ca procedură rapidă de legiferare. Prin urmare, apelarea la această procedură, în condițiile date, apare ca fiind necesară.

133.

Cu privire la critica referitoare la faptul că legea nu s-ar aplica imediat, Curtea constată că, în realitate, legea intră în vigoare la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, cu excepția anumitor prevederi pentru care, în corpul legii, au fost indicate date ulterioare de intrare în vigoare, în considerarea unor aspecte raționale necesar a fi avute în vedere pentru buna aplicare a legii. Astfel, chiar dacă prevederile art. XV pct. 5, art. XLIV și XLV intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2026, iar ale art. LXIII alin. (6) la 180 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se poate observa că acestea privesc fie aspecte care implică o abordare anuală sau de opțiune socială (condițiile acordării voucherelor de vacanță, respectiv a normei de hrană), fie o chestiune de adaptare a conduitei operatorilor economici la prescripțiile legii (necesitatea efectuării unor investiții cu privire la infrastructura aferentă jocurilor de noroc - a se vedea și Decizia nr. 845 din 19 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 mai 2020, paragraful 97).

(2.2.)

Critici de neconstituționalitate intrinsecă

(2.2.1.)

Critici privind legea în ansamblul său

134.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că modificările fiscale majore ar fi trebuit să fie precedate de o consultare publică amplă care să permită cetățenilor, organizațiilor societății civile și experților să își exprime punctul de vedere și să propună alternative. Legea criticată nu oferă o motivare clară și detaliată pentru modificările fiscale majore pe care le introduce și nu demonstrează că au fost evaluate alternative mai puțin restrictive pentru atingerea obiectivelor fiscale urmărite. Absența unei perioade de tranziție sau a unor măsuri compensatorii pentru categoriile vulnerabile demonstrează că legiuitorul nu a ținut cont de impactul social al modificărilor, încălcând principiul proporționalității în elaborarea actelor normative, respectiv a restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale.

135.

Criticile referitoare la proporționalitatea măsurilor adoptate sunt formulate în mod generic și vizează legea în ansamblul său. Ca atare, Curtea nu are competența de a identifica ea însăși normele expres criticate și, ulterior, să răspundă la criticile formulate într-o manieră generală. Mai mult, astfel cum sunt formulate, criticile vizează chestiuni și opțiuni de politică economică sau socială, neexistând o motivare propriuzisă sub aspect constituțional.

136.

În ceea ce privește motivarea măsurilor adoptate în cadrul expunerilor de motive, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că, de principiu, nu are competența de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Curtea reține că expunerea de motive, prin prisma

art. 1 alin. (5) din Constituție , este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înțelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument de interpretare a acesteia (Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 38).

137.

În ceea ce privește consultarea publică, se constată că aceasta este o opțiune a inițiatorului proiectului sau propunerii legislative, și nu o exigență de constituționalitate a inițiativei legislative.

138.

De altfel, procedurile privind participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative și la procesul de luare a deciziilor sunt reglementate de Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, lege care, astfel cum arată și titlul său, nu se aplică ratione materiae inițiativelor legislative ale Guvernului și, ca atare, nici procedurii de angajare a răspunderii sale în fața Parlamentului.

(2.2.2.)

Critici privind art. II pct. 7 din legea criticată

139.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că art. II pct. 7 din legea criticată stabilește pentru pensii suma neimpozabilă de doar 3.000 lei, măsură care reprezintă o reducere drastică a protecției fiscale acordate pensionarilor. Impunerea contribuției de sănătate pe sume provenite din venituri deja impozitate contravine principiilor fundamentale ale fiscalității echitabile și constituie o formă de dublă impozitare care încalcă principiul proporționalității în materie fiscală. Reglementarea creează și o supraimpozitare a pensiilor facultative și ocupaționale, penalizând astfel economisirea pe termen lung și descurajând participarea la pilonii III și IV. Astfel, măsurile fiscale adoptate în privința pensiilor încalcă art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) și

art. 56 din Constituție .

140.

Cu privire la susținerea potrivit căreia legea criticată stabilește pentru pensii suma neimpozabilă de doar 3.000 lei, măsură care reprezintă o reducere drastică a protecției fiscale acordate pensionarilor, Curtea constată că aceasta este inexactă, întrucât chiar legea în vigoare prevede acest lucru. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, legea criticată nu operează nicio modificare față de legea în vigoare.

141.

Cu privire la susținerea potrivit căreia contribuția de asigurări sociale de sănătate se impune pe sume provenite din venituri deja impozitate, așadar, s-ar realiza o dublă impunere, ceea ce ar contraveni principiilor fundamentale ale fiscalității, Curtea reține că, prin natura sa, pensia din sistemul public este o formă de asigurare socială reglementată în considerarea art. 1 alin. (3) din Constituție privind caracterul de stat social al României. La stabilirea cuantumului pensiei se ține seama de numărul total de puncte acumulate în cadrul stagiului de cotizare, determinat prin valorizarea punctajelor lunare, care, la rândul lor, se determină, de principiu, prin raportare la venitului brut lunar realizat de asigurat (a se vedea capitolul II din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1089 din 4 decembrie 2023). Ca atare, impozitul pe veniturile realizate din raporturi de muncă nu condiționează și nu influențează cuantumul pensiei, cele două categorii de venituri având naturi juridice diferite, ce determină un regim fiscal pe care legiuitorul îl structurează în funcție de opțiunea sa. Totodată, impozitarea veniturilor din salarii și din pensii nu are nicio legătură cu asigurarea socială de sănătate, întrucât, pentru a beneficia de asigurare de sănătate, trebuie plătită o „primă“ de asigurare, denumită contribuția de asigurări sociale de sănătate, care are o destinație specială, iar sumele rezultate se constituie venit la Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS). Astfel, plata contribuției garantează persoanei în cauză, salariat și/sau pensionar, calitatea de asigurat la sistemul public de sănătate. Rezultă că veniturile din pensii sunt venituri în sens fiscal, iar faptul că asiguratul a plătit impozit și contribuție de asigurări sociale de sănătate pe salariu nu condiționează în niciun fel posibilitatea legiuitorului de a impozita sau de a preleva respectiva contribuție asupra veniturilor din pensie.

142.

Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că, potrivit art. 34 din Constituție, dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, ceea ce semnifică faptul că statul are obligația pozitivă generală de a lua măsuri în acest sens prin garantarea unui cadru legislativ corespunzător și alocarea resurselor necesare pentru asigurarea igienei și a sănătății publice, organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale. De asemenea, statul poate să ia orice alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei (Decizia nr. 818 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, paragraful 17). Art. 139 alin. (3) din Constituție îi asigură pe destinatarii fondurilor cu destinație precisă că toate prelevările pe care statul le realizează invocând constituirea acestora vor fi, în mod efectiv, vărsate la aceste fonduri, și nu vărsate în bugetul general al statului sau în alte fonduri cu destinație specială (Decizia nr. 222 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 12 august 2022, paragrafele 54 și 55).

143.

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident și asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu se realizează pe baza participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) [art. 219 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății].

144.

Consacrarea prin lege a asigurărilor sociale presupune drepturi și obligații atât pentru asigurat, cât și pentru stat, esențială fiind acoperirea unui risc în cazul producerii anumitor evenimente ce privesc sănătatea asiguraților. Dreptul la ocrotirea sănătății impune stabilirea riscurilor asigurate într-o manieră care să protejeze viața și integritatea corporală (Decizia nr. 818 din 5 decembrie 2019, precitată, paragraful 29).

145.

Prin urmare, plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate asigură atât finanțarea sistemului de sănătate, cât și accesul la servicii medicale pentru asigurați. Cu alte cuvinte, contribuind la FNUASS, contribuabilii beneficiază, atunci când au nevoie, de consultații gratuite la medicul de familie, medicamente gratuite sau compensate, investigații medicale și spitalizare. În același timp, stabilirea bazei de calcul pentru plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate trebuie astfel realizată încât să nu includă alte impozite sau taxe datorate (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013).

146.

În acest context, analizând textul criticat, Curtea constată că autorii obiecției fac confuzie între baza de calcul asupra căreia poartă contribuția și cuantumul pensiei rezultate în urma operațiunii de impozitare. Or, textul este foarte clar: contribuția pentru asigurări sociale de sănătate de 10% poartă asupra unei anumite baze de calcul, respectiv asupra cuantumului pensiei rezultat din deducerea unei sume de 3.000 lei - a se vedea art. II pct. 21 [cu referire la art. 155 alin. (1) lit. a^2)] și pct. 25 (cu referire la art. 157^6), precum și pag. 31 a expunerii de motive. Cuantumul contribuției astfel obținut, precum și suma fixă de 3.000 de lei se deduc din venitul din pensii, obținându-se, astfel, baza de calcul a impozitului. Ulterior, din venitul din pensii se scad cuantumul impozitului și cuantumul contribuției pentru asigurări sociale de sănătate, rezultând cuantumul pensiei nete aflate în plată. Ca atare, contribuția pentru asigurări sociale de sănătate nu se impune pe sume provenite din venituri deja impozitate.

147.

În privința obligației plății contribuției pentru asigurări sociale de sănătate și pentru veniturile obținute din pensii, Curtea a constatat, în jurisprudența sa, că o asemenea măsură nu încalcă art. 47 și 56 din Constituție.

148.

Astfel, prin Decizia nr. 35 din 24 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 7 martie 2012, pct. 2, Curtea a statuat că sistemul public de asigurări sociale de sănătate, datorită faptului că este guvernat de principiul solidarității, își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate. Art. 56 din Constituție prevede obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății și protecția socială a cetățenilor (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011). Principiul așezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuțiilor să se facă în același mod de către toți contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuția să fie aceeași. Același principiu presupune însă ca așezarea sarcinilor fiscale să țină cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, respectiv în așezarea obligațiilor fiscale să se țină seama de necesitatea de protecție a categoriilor sociale cele mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce caracterizează situația individuală și sarcinile sociale ale contribuabililor în cauză (a se vedea și

Decizia nr. 258 din 16 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010). Toate acestea demonstrează faptul că, pentru a dobândi calitatea de asigurat,

persoana în cauză trebuie să contribuie la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, iar această contribuție se exprimă prin aplicarea unor cote fixe sau procentuale asupra veniturilor pe care persoana le realizează, indiferent că acestea provin din pensii sau salarii. Numai legiuitorul este în drept să stabilească categoriile de venituri pentru care urmează a se plăti contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate, iar pensia, în mod indubitabil, este un astfel de venit; în lipsa plății acestei contribuții, persoana nu poate dobândi calitatea de asigurat dacă nu face parte din acele categorii de persoane reglementate expres prin art. 224 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care beneficiază de asigurare, fără plata contribuției (cu titlu de exemplu, elevii și studenții, inclusiv doctoranzii, cu vârsta între 18 și 26 de ani sunt asigurați fără plata contribuției de asigurări de sănătate, dacă nu realizează venituri din muncă).

149.

Faptul că legiuitorul are posibilitatea de a excepta anumite categorii de persoane sau categorii de venituri, precum pensiile, de la plata unei astfel de contribuții reprezintă o chestiune care ține în mod exclusiv de opțiunea sa. O atare exceptare nu este o cerință de ordin constituțional. Ceea ce Constituția impune este ca prin astfel de măsuri să nu se aducă atingere nivelului de trai decent - de altfel, un concept constituțional relativ (Decizia nr. 35 din 24 ianuarie 2012; totodată, a se vedea și Decizia nr. 1.594 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 decembrie 2011) - al pensionarilor.

150.

De altfel, cu privire la prezenta cauză, Curtea constată existența unei astfel de excepții, prin care persoanele fizice beneficiare ale unei pensii sub pragul de 3.000 de lei au fost scutite de la plata impozitului și a contribuției pentru asigurări sociale de sănătate și beneficiază de asigurare de sănătate fără plata contribuției.

151.

Cu privire la impunerea contribuției pentru asigurări sociale de sănătate și asupra veniturilor rezultate din sistemul fondurilor de pensii facultative/ocupaționale (pilonii III și IV), Curtea constată că statul are competența de a stabili contribuția pentru asigurări sociale de sănătate pe orice categorie de venituri, inclusiv pe aceste tipuri/categorii de pensii. Prin urmare, pensia din sistemul public sau cea facultativă ori ocupațională poate fi supusă contribuției de asigurări sociale de sănătate în funcție de decizia legiuitorului. Fiind o opțiune legislativă, Curtea nu o poate cenzura. De asemenea, este de observat grija legiuitorului de a nu impune contribuția de asigurări sociale de sănătate pe întreaga sumă provenită din astfel de pensii, ci numai pe sumele care depășesc contribuțiile nete ale participantului, ținând seama de faptul că aceste contribuții nete au provenit ab initio din venituri care au făcut obiectul contribuției de asigurări sociale de sănătate. Cu alte cuvinte, contribuția de asigurări sociale de sănătate, în acest caz, similar impozitului asupra veniturilor din dobânzile aferente instrumentelor de economisire, poartă asupra câștigului realizat în urma subscrierii contribuției participantului la pilonii III sau IV, și nu asupra contribuției acestuia.

152.

În consecință, Curea reține că măsurile fiscale adoptate în privința pensiilor nu încalcă art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) și

art. 56 din Constituție .

(2.2.3.)

Critici privind art. II pct. 12-19 și art. VIII pct. 3 din legea criticată

153.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că art. II pct. 12-19 și art. VIII pct. 3 din lege stabilesc o discriminare între cetățenii români, pe de o parte, și cetățenii străini sau apatrizii, pe de altă parte. Aceștia din urmă păstrează facilități medicale și sociale considerabile, respectiv scutiri de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate și acces la pachete complete de servicii medicale, în timp ce cetățenii români aflați în situații similare, cum ar fi părinții cu copii de până la 2-3 ani, sunt obligați să plătească aceste contribuții. Această situație contravine însăși esenței noțiunii de cetățenie și încalcă principiul că cetățenii români nu pot avea mai puține drepturi decât străinii pe teritoriul propriei țări. În susținerea acestei critici este invocat Avizul Consiliului Legislativ emis cu privire la legea analizată. Având în vedere cele expuse, se apreciază că textele menționate încalcă art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 18 alin. (1) și

art. 56 din Constituție .

154.

Curtea reține că autorii obiecției de neconstituționalitate pornesc de la o premisă falsă. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene în măsura în care sunt asigurați în statul de origine beneficiază de cardul european de asigurări sociale de sănătate, care, potrivit art. 333 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, conferă dreptul pentru asigurat de a beneficia de asistența medicală necesară în cursul unei șederi temporare într-un stat membru al Uniunii Europene. Cetățenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene beneficiază de asistența medicală, de principiu, dacă au încheiat o asigurare medicală sau dacă sunt asigurați în sistemul de asigurări sociale de sănătate, după caz (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008). Ca atare, atât cetățenii români, cât și cei străini/apatrizi trebuie să fie asigurați pentru a beneficia de servicii medicale de bază.

155.

Ceea ce îi nemulțumește pe autorii sesizării este, în realitate, faptul că străinii sau apatrizii aflați în situații deosebite, respectiv cei proveniți din zona conflictului armat din Ucraina, „beneficiază de pachetul de servicii de bază prevăzut în contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale, medicamentelor și dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și în normele de aplicare ale acestuia, precum și de medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale și serviciile medicale cuprinse în programele naționale de sănătate curative, ca și asigurații români, fără plata contribuției de asigurări sociale de sănătate, a contribuției personale pentru medicamentele acordate în tratamentul ambulatoriu și cu scutire de la coplată“ [art. 4 alin. (2) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2024

privind acordarea de sprijin și asistență umanitară de către statul român cetățenilor străini sau apatrizilor aflați în situații deosebite, proveniți din zona conflictului armat din Ucraina, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 29 iunie 2024]. Or, aceste persoane se află într-o situație juridică diferită atât față de alte categorii de cetățeni străini, care nu provin din zone de conflict armat, cât și față de cetățenii români.

156.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2024

a fost adoptată având în vedere prelungirea măsurii privind protecția temporară acordată persoanelor strămutate din Ucraina până la 4 martie 2025, astfel cum este menționată la art. 2 din Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4 martie 2022 de constatare a existenței unui aflux masiv de persoane strămutate din Ucraina în înțelesul art. 5 din Directiva 2001/55/CE. Protecția temporară presupune, conform art. 13 alin. (2) și (4) din respectiva directivă, ca statele membre să dispună ca persoanele care beneficiază de aceasta să primească sprijin necesar pentru îngrijiri medicale, care include cel puțin îngrijirea de urgență și tratamentul de bază al bolii, iar persoanele care au nevoi speciale, cum ar fi minorii neînsoțiți sau persoanele care au suferit torturi, violuri sau alte forme grave de violență psihologică, fizică sau sexuală, să beneficieze de asistența medicală necesară sau alt fel de asistență.

157.

Astfel, în considerarea situației de fapt și de drept diferite în care se află persoanele antereferite și a necesității asigurării unei minime protecții temporare a acestora, inclusiv prin accesul la îngrijiri medicale corespunzătoare, Curtea constată că obligativitatea plății de către cetățenii români a contribuției de asigurări sociale de sănătate pe veniturile realizate din pensii nu încalcă

art. 15 alin. (1) ,

art. 16 alin. (1) ,

art. 18 alin. (1)

și

art. 56 din Constituție .

(2.2.4.)

Critici privind art. II pct. 14 și art. VIII pct. 7 din legea criticată

158.

Se susține că art. II pct. 14 din lege abrogă

art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal , astfel încât persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, magistrații care au fost înlăturați din justiție pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, persoanele persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, veteranii de război, invalizii și văduvele de război, persoanele care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 și eroii Revoluției Române din Decembrie 1989, ai revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 și ai revoltei muncitorești anticomuniste din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 sunt datori să plătească contribuția de asigurări sociale de sănătate. Se apreciază că aceleași considerente sunt valabile și în privința art. VIII pct. 7 din lege. Prin urmare, cele două dispoziții legale criticate încalcă

art. 1 alin. (1)-(3) din Constituție .

159.

Curtea reține că indemnizațiile de care beneficiază persoanele enumerate

art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal , chiar dacă au o natură reparatorie pentru suferințele îndurate de persoanele beneficiare ale acestora ( Decizia nr. 1.087 din 14 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 25 noiembrie 2008, sau

Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2011, pct. 3), sunt, în sens fiscal, venituri. Ca atare, ține de opțiunea legiuitorului să le impoziteze sau să rețină contribuția de asigurări sociale de sănătate în privința acestora. Constituția nu prevede nici expres, nici implicit natura veniturilor asupra cărora poartă impozitul sau contribuția de asigurări sociale de sănătate, astfel încât acest aspect intră în marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, Curtea constată că art. II pct. 14 și art. VIII pct. 7 din lege nu încalcă

art. 1 alin. (1)-(3) din Constituție .

(2.2.5.)

Critici privind art. II pct. 19 din legea criticată

160.

Se susține că art. II pct. 19 din lege abrogă

art. 154 alin. (1) lit. j) ,

k) ,

l)

și

o) din Codul fiscal

și elimină, astfel, facilitățile fiscale pentru persoanele aflate în concediu de acomodare pentru adopție și în concediu pentru creșterea copilului, încălcând principiul interesului superior al copilului prevăzut atât în

art. 24 alin. (2) din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și în

art. 3 alin. 1 din Convenția

cu privire la drepturile copilului. Prin urmare, se încalcă

art. 1 alin. (3)

și

(5) ,

art. 47 ,

art. 48 alin. (1)

și

art. 56 din Constituție .

161.

Curtea reține că indemnizațiile de care beneficiază persoanele enumerate

art. 154 alin. (1) lit. k) din Codul fiscal , chiar dacă au o natură socială, sunt, în sens fiscal, venituri. Ca atare, ține de opțiunea legiuitorului să le impoziteze sau să rețină contribuția de asigurări sociale de sănătate în privința acestora.

Constituția

nu prevede nici expres, nici implicit natura veniturilor asupra cărora poartă impozitul sau contribuția de asigurări sociale de sănătate, astfel încât acest aspect intră în marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, Curtea constată că art. II pct. 19 nu încalcă

art. 1 alin. (3)

și

(5) ,

art. 47 ,

art. 48 alin. (1)

și

art. 56 din Constituție .

(2.2.6.)

Critici privind art. IX pct. 1 din legea criticată

162.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că art. IX pct. 1 din lege stabilește cuantumul indemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă prin aplicarea unor procente diferențiate (55%, 65%, 75%) în funcție de durata episodului de boală, aspect care creează multiple încălcări constituționale și afectează dreptul la sănătate. Modificarea propusă reprezintă o deteriorare fundamentală a sistemului românesc de protecție socială, prin înlocuirea unui procent fix de 75% cu un sistem degradant care penalizează primele zile de boală. Se concluzionează în sensul că înlocuirea prin prevederile criticate a unui sistem echitabil (75% fix) cu unul discriminatoriu (55%-65%-75%) încalcă

art. 4 ,

art. 16 alin. (1) ,

art. 20 ,

art. 41 ,

art. 56

și

art. 148 din Constituție .

163.

Curtea reține că reglementarea criticată stabilește că, pentru certificatele de concediu medical eliberate pentru o perioadă de până la 7 zile/14 zile de incapacitate temporară de muncă, cuantumul brut lunar al indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii se determină prin aplicarea cotei de 55%, respectiv 65% asupra bazei de calcul. Dacă certificatul de concediu medical este eliberat pentru o perioadă de cel puțin 15 zile, cota aplicată asupra bazei de calcul este de 75%.

164.

Art. 47 alin. (2) din Constituție

stabilește că salariații au dreptul la măsuri de protecție socială, iar printre acestea se regăsesc și cele privind sănătatea salariaților. Cu alte cuvinte, legiuitorul are obligația constituțională pozitivă de a reglementa concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, sens în care a adoptat

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 158/2005

privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005. Modul de stabilire, baza de calcul, dimensionarea, cuantumul și durata pentru care se acordă aceste indemnizații sunt însă chestiuni de opțiune legislativă. Desigur, ele trebuie astfel structurate încât să nu aducă atingere însăși substanței dreptului constituțional consacrat.

165.

În cauza de față, Curtea constată că renunțarea la un sistem fix al procentului care se aplică asupra bazei de calcul și înlocuirea lui cu un sistem progresiv al procentului care se aplică asupra aceleiași baze de calcul nu pun în discuție efectivitatea dreptului și, prin urmare, nu reflectă decât o opțiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională. Legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum și competența exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea măsurii. Prin urmare, Curtea constată că art. IX pct. 1 din lege nu încalcă

art. 4 ,

art. 16 alin. (1) ,

art. 20 ,

art. 41

și

art. 148 din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

(2.2.7.)

Critici privind art. XVIII alin. (9) din legea criticată

166.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că art. XVIII alin. (9) din lege prevede că personalul nu beneficiază de banii cuveniți pentru concediul de odihnă neefectuat dacă le încetează activitatea în anul 2026, în condițiile în care concediul de odihnă plătit este o componentă fundamentală a dreptului la muncă. Această măsură creează o discriminare arbitrară între angajații cărora le încetează activitatea în 2026 față de cei din alte perioade, fără nicio justificare obiectivă sau constituțională, și încalcă

art. 4 ,

art. 16 ,

art. 41 alin. (2)

și

art. 53 din Constituție .

167.

Curtea reține că

art. 47 alin. (2) din Constituție

stabilește că salariații au dreptul la concediu de odihnă plătit.

Codul muncii

reglementează durata anuală minimă a acestui concediu. Același cod, în

art. 146 alin. (2) , stabilește că, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

Art. 146 alin. (3) din Cod

prevede compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat numai în cazul încetării contractului individual de muncă, ceea ce înseamnă că norma criticată stabilește o reglementare derogatorie pentru personalul din instituțiile și autoritățile publice pentru anul 2026, an în care nu se va realiza o atare compensare. Însă, norma nu afectează dreptul persoanei de a efectua concediul de odihnă anual, caz în care acesta își menține caracterul „plătit“. Textul criticat încurajează salariații să își efectueze concediul, și nu să primească o sumă de bani la încetarea raporturilor de muncă pentru că nu l-au efectuat. De altfel, rațiunea textului constituțional este acela de a permite salariaților refacerea capacității lor de muncă prin efectuarea concediului plătit, și nu acela de a li se compensa în bani concediul neplătit, aceasta fiind, în realitate, o situație de excepție. Reglementarea criticată nu face altceva decât să încurajeze salariații să își efectueze concediul de odihnă și nu de a aștepta o eventuală compensare în bani a concediului neefectuat.

168.

De altfel, o măsură similară este în vigoare și în anul 2025 [ art. III alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 156/2024

privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice pentru fundamentarea bugetului general consolidat pe anul 2025, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1334 din 31 decembrie 2024].

169.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor

art. 16 din Constituție , Curtea a reținut, în acord cu jurisprudența sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, sau

Decizia nr. 157 din 30 martie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 19 iulie 2023, paragraful 21).

170.

În consecință, Curtea constată că art. XVIII alin. (9) din lege nu încalcă

art. 4 ,

art. 16

și

art. 41 alin. (2) din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

(2.2.8.)

Critici privind art. XIV și art. XV pct. 1-4 din legea criticată

171.

Se susține că art. XIV și art. XV pct. 1-4 din lege prevăd limitarea acordării stimulentelor începând cu august 2025 pentru anumite categorii de personal, în limita a 30% din salariul de bază, reducerea majorărilor salariale pentru personalul din proiecte europene de la 50% la 35%, reducerea majorărilor salariale a indemnizațiilor lunare pentru aleșii locali care implementează proiecte europene de la 50% la 40%, reducerea majorărilor pentru personalul din structurile cu fonduri europene și din AFIR și APIA de la 50% la 40%, precum și neacordarea majorărilor pentru proiectele cu termene depășite. Totodată, se arată că aceste prevederi nu se circumscriu scopului invocat de inițiatori, și anume reducerea deficitului bugetar, întrucât la stabilirea deficitului public nu se iau în calcul cheltuielile naționale cu cofinanțarea programelor finanțate de Uniune. Prin urmare, prevederile criticate încalcă

art. 4 ,

art. 16 ,

art. 41 alin. (2)

și

art. 53 din Constituție .

172.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, referitor la invocarea dispozițiilor

art. 41 din Constituție , a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului.

Legea fundamentală

prevede la

art. 41 alin. (2) , printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, „instituirea unui salariu minim brut pe țară“, fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele și altele. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează să fie plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57 ( Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, paragraful 18).

173.

Statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula -

Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019 , paragraful 13, și

Decizia nr. 126 din 10 martie 2020 , paragraful 24. Regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de

Constituție

și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări ( Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019 , paragraful 15,

Decizia nr. 126 din 10 martie 2020 , paragraful 25, sau Decizia nr. 77 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, paragraful 26).

174.

Regula limitării sporurilor la un anumit procent din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de

Constituție

și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări ( Decizia nr. 196 din 7 aprilie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 22 iulie 2022, paragraful 26).

175.

Curtea a statuat că instituirea și diminuarea sporurilor, acordarea într-o anumită perioadă de timp, modificarea lor ori încetarea acordării, stabilirea categoriilor de personal salarizat care beneficiază de acestea, ca și a altor condiții și criterii de acordare țin de competența și de opțiunea exclusivă a legiuitorului, cu singura condiție de ordin constituțional ca măsurile dispuse să vizeze deopotrivă toate categoriile de personal care se află într-o situație identică ( Decizia nr. 63 din 28 februarie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 18 iulie 2023, paragraful 27).

176.

Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, Curtea constată că stimulentele și sporurile nu sunt drepturi fundamentale, iar limitarea stimulentelor în raport cu cuantumul salariului de bază, precum și diminuarea sporurilor pentru personalul care prestează activitate în legătură cu fondurile europene este o chestiune de opțiune legislativă, fără relevanță constituțională. Curtea reține că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum și competența exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea unor asemenea măsuri. Prin urmare, Curtea constată că art. XIV și art. XV pct. 1-4 nu încalcă

art. 4 ,

art. 16 ,

art. 41 alin. (2) din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

(2.2.9.)

Critici privind art. XX din legea criticată

177.

Se susține că art. XX din lege prevede că pentru personalul militar, polițiștii și polițiștii din penitenciare, indemnizațiile și compensațiile lunare pentru chirie se mențin la nivelul lunii decembrie 2025, fără actualizare ulterioară. Această situație creează o inechitate structurală în raport cu alte categorii profesionale din sectorul public (magistrați), care beneficiază de un cuantum valoric mai mare. Prin urmare, se încalcă

art. 4 ,

art. 16 ,

art. 41 alin. (2)

și

art. 53 din Constituție .

178.

Curtea reține că o asemenea compensație lunară pentru chirie nu este un drept fundamental, astfel că, în cauză, nu poate fi invocat

art. 41 din Constituție . Cu privire la pretinsa discriminare a personalului militar, polițiștilor și polițiștilor din penitenciare în raport cu magistrații, se constată că plata chiriei pentru persoanele îndreptățite se realizează prin moduri diferite, respectiv, în cazul primilor se acordă o indemnizație lunară de până la 50% din soldă ( art. 20^1 din Legea nr. 80/1995

privind statutul cadrelor militare), pe când a doua categorie are dreptul la „compensarea diferenței dintre chiria ce s-ar stabili pentru o locuință de serviciu, potrivit legii, și chiria plătită pe baza unui contract de închiriere încheiat în condițiile legii“ [ art. 23 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 ]. Ca atare, măsura menținerii compensației lunare pentru chirie la nivelul lunii decembrie 2025 pentru anul 2026 în privința personalului militar, polițiștilor și polițiștilor din penitenciare nu are vreun grad de comparație în raport cu magistrații, care beneficiază de un alt sistem de decontare a chiriei. În lipsa unei situații analoage/ similare, tratamentul juridic poate fi diferențiat. Faptul că legiuitorul a plafonat această valoare a compensației lunare pentru chirie este o chestiune de politică socială ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională. Curtea reține că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii sociale a statului, precum și competența exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea unor asemenea măsuri. Prin urmare, Curtea constată că art. XX din lege nu încalcă

art. 4 ,

art. 16

și

art. 41 alin. (2) din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

(2.2.10.)

Critici privind art. XXII din legea criticată

179.

Se susține că art. XXII din lege restricționează transferul funcționarului public de la un angajator din mediul public la altul. Astfel, funcționarul public se va afla la dispoziția angajatorului care, în mod arbitrar sau discreționar, îi va putea refuza oricând cererea de transfer în altă funcție publică din altă instituție sau autoritate publică. Prin urmare, se consideră că textul criticat îngrădește alegerea locului de muncă și încalcă

art. 41

și

53 din Constituție .

180.

Potrivit

art. 506 alin. (1) din Codul administrativ , transferul poate avea loc în interesul serviciului sau la cererea funcționarului public.

Art. 506 alin. (8)

stabilește că transferul la cerere se face la solicitarea funcționarului public și cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public. Reglementarea criticată impune pentru anul 2026 și aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public în vederea realizării unui atare transfer, soluție legislativă aplicabilă și în anii 2024 și 2025 [a se vedea

art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 127/2023

pentru modificarea și completarea unor acte normative, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1197 din 29 decembrie 2023, precum și

art. VII alin. (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 156/2024 ]. Această condiție nu pune în discuție o afectare a dreptului la muncă a funcționarului public, mai exact buna exercitare a raporturilor de serviciu ale acestuia, ci are în vedere organizarea în condiții optime a activității instituțiilor publice, realizându-se o necesară corelare între instituția de la care se transferă și instituția la care se transferă funcționarul public. O asemenea măsură este una de oportunitate legislativă pentru a preveni deplasarea în masă a funcționarilor publici de la o instituția la alta și de a proteja capacitatea administrativă a instituțiilor publice din care se solicită transferul. Prin urmare, Curtea constată că art. XXIII din lege nu încalcă

art. 41 din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

(2.2.11.)

Critici privind art. XXIII alin. (1)-(5) și (7) din legea criticată

181.

Se susține că art. XXIII alin. (1)-(5) și (7) din lege instituie o eșalonare pe cinci ani a plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2026-31 decembrie 2026, ceea ce constituie o nesocotire a hotărârilor judecătorești, aduc atingere dreptului la proprietate privată, dat fiind că beneficiul/folosul nerealizat (lucrum cessans) în perioada în care persoana a fost privată de posibilitatea de a folosi sumele având caracter de drepturi salariale (bunuri) ar urma să nu fie acordat și prin actualizare cu indicele prețurilor de consum, și cuprind norme de trimitere care nu sunt previzibile. Prin urmare, se apreciază că art. XXIII alin. (1)-(5) și (7) din lege încalcă

art. 1 alin. (3)-(5) ,

art. 21 alin. (5)

și

art. 44 din Constituție .

182.

Printr-o jurisprudență constantă, de exemplu,

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau

Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 18 august 2020, Curtea a validat practica legislativă de adoptare a unor reglementări care au prevăzut eșalonarea succesivă a plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. În esență, Curtea a reținut că acestea au în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în contextul de criză economică națională și internațională.

183.

Curtea a statuat că statul ca debitor nu și-a arogat mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, în condițiile în care măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. În aceste condiții, Curtea a constatat că situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic (a se vedea paragraful 23 al

Deciziei nr. 365 din 16 iunie 2020 , precitată).

184.

În mod similar și critica din prezenta cauză raportată la

art. 21 alin. (3) din Constituție

și-a găsit deja un răspuns în jurisprudența Curții, de exemplu, în paragraful 24 al deciziei anterior citate, în care s-a reținut că nu se refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, aceasta se recunoaște și legiuitorul își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat. Deși autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva sa, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). Curtea a reținut că mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de

Convenție ; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

185.

În continuare, cu referire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată, rămân pe deplin relevante cele reținute în

Decizia nr. 365 din 16 iunie 2020 , paragraful 25, prin care Curtea a admis că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional

la

Convenție

și că neexecutarea plății într-un termen rezonabil constituie deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 28-34, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragraful 41). Însă Guvernul, prin adoptarea tipului de reglementare criticat și în prezenta cauză, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora, măsura fiind, mai degrabă, una de garantare a dreptului de proprietate privată.

186.

Având în vedere caracterul neîntemeiat al criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, critica potrivit căreia Guvernul a încălcat atribuțiile puterii judecătorești este neîntemeiată. Astfel, câtă vreme Curtea a admis că practica statală de eșalonare a plăților constatate prin hotărâri judecătorești este legitimă din punctul de vedere al prevederilor constituționale care garantează dreptul de proprietate privată și egalitatea în drepturi, nu i se poate imputa Guvernului o intruziune contrară

art. 1 alin. (4) din Constituție

în exercitarea puterii judecătorești (a se vedea, în sensul celor arătate, și Decizia nr. 153 din 27 martie 2025, paragrafele 26-30).

187.

Întrucât soluția legislativă criticată aplicabilă pentru anul 2026 este identică cu cele analizate în precedent, Curtea constată că deciziile menționate sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față. Prin urmare, Curtea constată că art. XXIII alin. (1)-(5) și (7) din lege nu încalcă

art. 1 alin. (3)-(5) ,

art. 21 alin. (3)

și

art. 44 din Constituție .

(2.2.12.)

Critici privind art. LVIII din legea criticată

188.

Se susține că art. LVIII din lege majorează norma didactică de predare cu 2 ore suplimentare pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar. Această măsură încalcă principiul potrivit căruia modificările substanțiale ale condițiilor de muncă trebuie să fie negociate și să respecte drepturile lucrătorilor. Majorarea cu 2 ore a normei didactice înseamnă, în realitate, o creștere cu 6-8 ore a programului săptămânal real de muncă. Creșterea sarcinii de muncă fără o compensație proporțională echivalează cu o reducere de facto a remunerației pe oră, încălcând principiul muncii decent remunerate consacrat constituțional. Prin urmare, se încalcă

art. 4 ,

art. 16 ,

art. 41 alin. (2) ,

art. 53 din Constituție .

189.

Potrivit

art. 207 alin. (1) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 5 iulie 2023, „activitatea personalului didactic de predare se realizează într-un interval de timp zilnic de 8 ore, respectiv 40 de ore pe săptămână, și cuprinde:

a)

activități didactice de predare-învățare-evaluare și de instruire practică și examene de final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învățământ, de pregătire pentru evaluări/examene naționale și/sau pentru obținerea performanței educaționale, precum și de învățare remedială;

b)

activități de pregătire metodico-științifică, activități de dezvoltare a curriculumului la decizia elevului din oferta școlii, în acord cu nevoile elevilor;

c)

activități de educație, mentorat și alte activități complementare procesului de învățământ;

d)

activități de management al clasei;

e)

activități specifice elaborării, implementării și evaluării proiectelor educaționale;

f)

activități de sprijin pentru persoanele care ocupă funcția didactică de profesor itinerant și sprijin în cadrul CJRAE/CMBRAE“.

190.

Art. 207 alin. (4)

din aceeași lege prevede că: „(4) Norma didactică de predare-învățare-evaluare, de instruire practică și de evaluare curentă a antepreșcolarilor/preșcolarilor și a elevilor în clasă, în care pot fi incluse și activități de pregătire pentru evaluări/examene naționale și/sau pentru obținerea performanței educaționale, precum și cele de învățare remedială, reprezintă numărul de ore corespunzător activităților prevăzute la

alin. (1) lit. a)

și se stabilește după cum urmează:

a)

un post de educator sau de profesor pentru educație timpurie pentru fiecare grupă cu program normal, respectiv două posturi de educator sau de profesor pentru educație timpurie pentru fiecare grupă cu program prelungit constituită în educația timpurie;

b)

un post de educator/educatoare ori de profesor pentru educație timpurie pentru fiecare grupă cu program normal, respectiv două posturi de educator/educatoare ori de profesor pentru învățământul preșcolar pentru fiecare grupă cu program prelungit constituită în educația timpurie;

c)

un post de învățător/învățătoare ori de profesor pentru învățământul primar pentru fiecare clasă din învățământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde nu se pot constitui clase separate;

d)

18 ore pe săptămână pentru profesorii din învățământul gimnazial, liceal și postliceal, pentru profesorii din unitățile și clasele cu program integrat și suplimentar de artă și sportiv, precum și din unitățile de educație extrașcolară, care au dobândit cel puțin licențierea în cariera didactică;

e)

14 ore pe săptămână pentru profesorii din învățământul preuniversitar care au dobândit gradul didactic I sau titlul de profesor emerit și care desfășoară activitate de mentorat;

f)

24 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică și maiștrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puțin licențierea în cariera didactică;

g)

20 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică și maiștrii-instructori, pentru cei care au dobândit cel puțin gradul didactic I și care desfășoară activitate de mentorat;

h)

pentru personalul didactic de predare din învățământul special, norma didactică se stabilește astfel: învățători, profesori la predare, profesori care efectuează terapiile specifice - 16 ore pe săptămână; învățător-educator, institutor-educator, profesor-educator, profesor preparator (nevăzător), maistru-instructor și profesor pentru instruire practică - 20 de ore pe săptămână;

i)

un post pentru personalul didactic de predare din învățământul special integrat, pentru personalul didactic itinerant și de sprijin, pentru personalul didactic din învățământul special preșcolar, kinetoterapie, educația psihomotrică, terapii specifice și altele, în funcție de tipul și nivelul de severitate al dizabilității, conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educației;

j)

un post de profesor documentarist pentru digitalizare, în centrele de documentare și informare.“

191.

Noua reglementare restructurează

art. 207 alin. (4) din Legea nr. 198/2023

pe o perioadă de 5 ani, în sensul că în cele 40 de ore/săptămână aferente activității de lucru al personalului didactic de predare, activitățile de prevăzute la

alin. (1) lit. a)

din aceeași lege, și anume cele didactice de predare-învățare-evaluare și de instruire practică, vor avea o pondere mai mare. Cu alte cuvinte, creșterea normei didactice nu conduce la o creștere a numărului de ore/săptămână corespunzătoare activității personalului didactic, ci se realizează în interiorul numărului total de ore de lucru prestate de personalul didactic de predare.

192.

Curtea nu poate cenzura o asemenea opțiune a legiuitorului atât timp cât măsura adoptată nu implică o disproporție vădită între activitățile pe care personalul didactic trebuie să le desfășoare. Stabilirea ponderii normei didactice prin raportare la ansamblul activităților didactice desfășurate este un aspect de politică legislativă în domeniul învățământului preuniversitar. Susținerile autorilor obiecției de neconstituționalitate reprezintă, în mare măsură, critici referitoare la oportunitatea adoptării măsurii criticate. Din această perspectivă, se observă că instanța de control constituțional nu decide dacă o lege este sau nu este bună, dacă este sau nu este eficientă sau dacă este ori nu este oportună. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituție, asupra conținutului reglementărilor legale și oportunității adoptării acestora [în acest sens,

Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, punctul 3 lit. c), sau

Decizia nr. 187 din 4 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 13 aprilie 2023, paragraful 67). Ca atare, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în acest sens, Curtea putând cenzura creșterea normei didactice numai în măsura în care aceasta implică o abordare vădit disproporționată și dacă, în aceste condiții, încalcă reguli, valori, principii sau exigențe constituționale, ceea ce, în speță, nu este cazul. Prin urmare, Curtea constată că art. LVIII din lege nu încalcă

art. 4 ,

art. 16

și

art. 41 alin. (2) din Constituție , iar

art. 53 din Constituție , invocat în susținerea criticii, nu este incident în cauză.

193.

Pentru considerentele arătate, în temeiul

art. 146 lit. a)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. II pct. 7 [cu referire la art. 100 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 227/2015] și pct. 12-19 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f^3)-f^4), f^7)-f^9), art. 154 alin. (1) lit. c), d), f), h), h^1), h^2), j)-l) și o) din Legea nr. 227/2015], art. VIII pct. 3 [cu referire la art. 224 alin. (1) lit. c), d), i), k), m) și p) din Legea nr. 95/2006] și pct. 7 [cu referire la art. 224 alin. (1^4) și (1^5) din Legea nr. 95/2006], art. IX pct. 1 [cu referire la art. 17 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 158/2005], art. XIV, art. XV pct. 1-4 [cu referire la art. 16 alin. (1), (1^2) și (2) și art. 17 alin. (1)-(2^1) din Legea-cadru nr. 153/2017], art. XVIII alin. (9), art. XX, art. XXII, art. XXIII alin. (1)-(5) și (7) și art. LVIII din lege sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 iulie 2025.