Decizia nr. 461/2016

Valer Dorneanu
- președinte
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ștefan Minea
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Augustin Zegrean
- judecător
Cristina Teodora Pop
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, excepție ridicată de Ioan Bohâlțeanu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului București - Secția I penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.751 D/2015.
2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, prezent personal și asistat de domnul avocat Adrian Lucian Catrinoiu, din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, precum și partea Elena Petrovici, prezentă personal. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, părțile Zizi Anagnastopol și Gheorghe Șupeală au depus cereri de judecare în lipsă.
3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 33D/2016 și nr. 113D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal și, respectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală și ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, excepții ridicate de Rino-Graziano Raicovich și de Marian Nistoroiu în dosarele nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) și nr. 83.825/299/2015 ale Curții de Apel București - Secția I penală și, respectiv, Judecătoriei Sectorului 1 București.
4. La apelul nominal răspund, în Dosarul nr. 33 D/2016, autorul excepției, reprezentat de domnul avocat Mădălin Enache, din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, și părțile Ioan Bohâlțeanu și Ioan Negrutzi prezente personal, iar, în Dosarul nr. 113 D/2016, autorul excepției, prezent personal. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în Dosarul nr. 33 D/2016, partea Zizi Anagnastopol a trimis o cerere de judecare în lipsă.
5. Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 33 D/2016 și nr. 113 D/2016 la Dosarul nr. 1.751 D/2015. Părțile prezente sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor
art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 33 D/2016 și nr. 113 D/2016 la Dosarul nr. 1.751 D/2015, care este primul înregistrat.
6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul domnului avocat Adrian Lucian Catrinoiu, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, susținând, în esență, că incriminarea infracțiunii de delapidare în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul unei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 și art. 45 din Constituție. Se face trimitere la
Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 , precum și la proiectul Codului penal în vigoare, în cuprinsul căruia infracțiunea de delapidare era incriminată doar în mediul public. Se mai susține că săvârșirea faptelor de delapidare de către administratorul, fondatorul sau de către orice alt reprezentat legal al unei societăți determină reținerea infracțiunii prevăzute la
art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 , infracțiune ce are același conținut constitutiv cu infracțiunea de delapidare.
7. Președintele acordă cuvântul autorului excepției de neconstituționalitate invocate în Dosarul nr. 113 D/2016, domnul Marian Nistoroiu, care pune concluzii de admitere a acesteia, susținând că textul criticat încalcă dreptul la muncă, stabilitatea economică, dreptul la negocierea și plata efectivă a unui salariu. Se susține că oricare dintre părțile contractului de muncă din mediul privat, conform textului criticat, poate fi urmărit penal pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în mediul privat. Se mai susține încălcarea dreptului administratorului unei persoane juridice de a desfășura activități în vederea obținerii de profit, conform politicii sale manageriale, și că, potrivit art. 7 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să rețină comiterea de către o astfel de persoană a infracțiunii de delapidare în mediul privat, atunci când ea își desfășoară propria activitate. Se mai susține restrângerea, prin textul criticat, a operațiunilor de casă ale persoanelor juridice, cum ar fi acordarea de avansuri prin dispoziții de plată, întrucât până și acestea pot constitui infracțiunea de delapidare. În fine, se susține că, prin textul criticat, este restrâns dreptul unei persoane juridice reprezentate printr-o societate non-profit de a folosi patrimoniul obținut prin donații pentru susținerea persoanelor bolnave sau nevoiașe, care au nevoie de ajutor, persoana juridică în cauză nemaifiind în măsură să își realizeze obiectul de activitate.
8. Președintele acordă cuvântul domnului avocat Mădălin Enache, reprezentantul autorului excepției invocate în Dosarul nr. 33 D/2016. Acesta arată că achiesează la argumentele formulate în susținerea excepției de domnul avocat Adrian Lucian Catrinoiu, în Dosarul nr. 1.751 D/2015. În plus, se observă, pe de o parte, că legiuitorul, prin Codul penal în vigoare, a restrâns sfera aplicabilității infracțiunii de delapidare la relațiile sociale din sfera publică, iar, pe de altă parte, că dispozițiile
Legii nr. 31/1990 , respectiv art. 271 alin. (1) lit. b) din această lege, arată, în mod clar, politica penală a statului român cu privire la incriminarea infracțiunii de delapidare în mediul privat, politică ce nu s-a schimbat odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod penal. Se conchide că este excesivă, disproporționată și nejustificată incriminarea infracțiunii de delapidare, în forma reglementată la art. 295 din Codul penal, în mediul privat, întrucât aceasta aduce o atingere semnificativă și restrânge, într-un mod nejustificat, libertatea persoanei de a desfășura activități economice și de a presta activități remunerate sau neremunerate în mediul privat. Se subliniază faptul că scopul invocării prezentei excepții de neconstituționalitate nu este acela al dezincriminării unei infracțiuni și de a sustrage autorul acesteia de la răspunderea penală, ci de a aduce cadrul legislativ la normalitatea sa, generată de dispozițiile constituționale și de cadrul legal coerent, care a existat până la data intrării în vigoare a actualului Cod penal.
9. Președintele acordă cuvântul domnului Ioan Bohâlțeanu, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.
10. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se susține că, în prezenta cauză, nu este relevantă
Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 , întrucât premisele incriminării infracțiunii de delapidare în mediul privat sunt diferite de cele avute în vedere la analiza incriminării infracțiunii de conflict de interese în mediul privat. În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, se susține că nu există nicio modificare de substanță față de reglementarea din Codul penal din 1969, deosebirea fiind doar una de exprimare, întrucât art. 215^1 din Codul penal din 1969 folosea noțiunea de "funcționar", însă aceasta din urmă era definită în art. 147 alin. (2) din același cod ca subsumând și salariații persoanelor juridice din mediul privat. Se conchide că cele două norme de incriminare au un conținut identic. Se arată că singura diferență constă în relocarea infracțiunii de delapidare din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului în cel al infracțiunilor de serviciu. Se conchide că intenția legiuitorului a fost aceea de a proteja atât relațiile sociale referitoare la activitățile de serviciu ale funcționarilor publici, cât și cele referitoare la patrimoniu. Se arată că, de altfel, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să incrimineze săvârșirea faptelor de delapidare în mediul privat și că însușirea, folosirea, traficarea de către una dintre persoanele enumerate la art. 308 din Codul penal, în interes propriu sau pentru altul, a unor bunuri sau valori pe care le gestionează sau administrează prezintă un grad de pericol social ridicat atât în mediul public, cât și în cel privat și că aceeași rigoare în privința activităților financiare trebuie cerută atât celor care își desfășoară activitatea în mediul public, cât și celor care își desfășoară activitatea în mediul privat. Referitor la trimiterile făcute de către autorii excepției la prevederile
art. 271 din Legea nr. 31/1990 , se susține că acestea nu au relevanță în ceea ce privește incriminarea infracțiunii de delapidare, întrucât norma de la
art. 271 din Legea nr. 31/1990
constituie o incriminare cu caracter subsidiar, al cărei subiect activ este calificat.
11. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că aceasta este neîntemeiată, întrucât dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituție, nu se confundă cu dreptul de a beneficia de apărare, din oficiu. Acesta din urmă reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, în mod limitativ, în cazurile reglementate prin lege.
12. Președinte acordă cuvântul domnului Marian Nistoroiu, care pune concluzii de admitere și a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 din Codul de procedură penală. Se susține că cetățenii români nu au obligația de a cunoaște întreaga legislație, așa încât să fie capabili să își asigure dreptul la apărare. Se susține că art. 24 din Constituție nu asigură doar dreptul la apărare, ci și mijloacele prin care acest drept este asigurat și că această normă constituțională prevalează întregii legislații interne, neputând fi cenzurate prin prevederile art. 90 din Codul de procedură penală. Mai mult, se susține că prevederile art. 90 Codul de procedură penală coroborate cu cele ale art. 274 din același cod, care prevăd că cheltuielile cu angajarea din oficiu a apărătorilor rămân în sarcina statului, creează un avantaj persoanelor care beneficiază de apărare din oficiu, în raport cu cele care își angajează singure un apărător. Se solicită Curții Constituționale constatarea neconstituționalității textului criticat.
13. Având cuvântul în replică, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, domnul Marian Nistoroiu arată că, în privința sancțiunii interdicției de a ocupa o funcție în cadrul unei persoane juridice de drept privat, ce poate fi aplicată potrivit textelor criticate, sunt incidente considerentele
Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 , întrucât prin aplicarea acestei sancțiuni se creează un prejudiciu părții civile.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:
14. Prin încheierile din 20 noiembrie 2015, 4 decembrie 2015 și 6 noiembrie 2015, pronunțate în dosarele nr. 2.959/3/2014*, nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) și nr. 83.825/299/2015, Tribunalul București - Secția I penală, Curtea de Apel București - Secția I penală și Judecătoria Sectorului 1 București au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală și ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Ioan Bohâlțeanu, Rino-Graziano Raicovich și Marian Nistoroiu, în cauze având ca obiect stabilirea vinovăției autorilor excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare, prevăzută la art. 215^1 din Codul penal din 1969 și, respectiv, la art. 308 din Codul penal.
15. În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că lipsa obligativității asigurării asistenței juridice obligatorii în faza urmăririi penale, în situația reținerii în sarcina inculpatului a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, este de natură a încălca dispozițiile constituționale mai sus enumerate. Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal se susține că acestea restrâng, în mod nejustificat, dreptul la muncă și libertatea economică a persoanelor care exercită, în mod permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Se arată că o astfel de incriminare a faptelor de delapidare, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită o constituie asigurarea corectitudinii și integrității exercitării atribuțiilor de către funcționarul public, așa cum acesta este definit la art. 175 din Codul penal. Se mai susține că incriminarea infracțiunii de delapidare la
art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea societăților nr. 31/1990
ca infracțiune ce are ca subiect activ o persoană având calitatea de fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți acoperă nevoia de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat. Se susține, totodată, că dispozițiile art. 308 raportate la cele ale art. 295 alin. (1) din Codul penal încalcă, în mod nejustificat, libertatea economică a persoanelor care exercită, în mod permanent sau temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Se arată că o astfel de incriminare a faptelor de delapidare, în mediul privat, nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită o constituie asigurarea corectitudinii și integrității exercitării atribuțiilor de către funcționarul public, așa cum acesta este definit la art. 175 din Codul penal.
16. Tribunalul București - Secția I penală și Curtea de Apel București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, prevăzut la art. 41 din Constituție, este un drept relativ, și nu absolut, condiții în care acesta poate fi limitat de legiuitor, prin impunerea unor condiții sau ale unor limite legale, cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 53. Se susține, de asemenea, că prevederile art. 45 din Legea fundamentală garantează libertatea economică, în condițiile legii, așa încât această libertate poate fi supusă unor limitări legale, în condițiile aceluiași art. 53 din Constituție. Se conchide, astfel, că textul criticat constituie o astfel de limitare legală, reglementată cu respectarea prevederilor art. 53 anterior referit, motiv pentru care acesta nu încalcă dispozițiile art. 41 și 45 din Constituție.
17. Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2) și art. 24, întrucât, chiar dacă textul criticat nu prevede obligația asigurării asistenței juridice obligatorii, în etapa urmăririi penale, pentru persoanele acuzate de săvârșirea unor infracțiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, suspectul sau inculpatul are dreptul de a-și angaja, în toate etapele procesului penal, prin urmare și în cea a urmăririi penale, indiferent de infracțiunea pentru a cărei săvârșire este urmărit penal, un avocat, care să-i apere interesele procesuale. Or, aspectele anterior invocate semnifică asigurarea garanțiilor specifice dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție, care nu trebuie confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Se susține, totodată, că suspectul sau inculpatul supus procedurii urmăririi penale nu se află într-o situație juridică identică cu inculpatul aflat în etapa camerei preliminare sau a judecății și care este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care se prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, se arată că art. 45 din Constituție garantează exercitarea activităților economice, în condițiile legii, și că o acțiune ilicită, cum este cea de delapidare, chiar dacă, în aparență, îmbracă forma unei activități legale, nu poate fi tolerată, acesta fiind și motivul pentru care legiuitorul a înțeles să incrimineze astfel de fapte, indiferent de mediul public sau privat în care sunt săvârșite.
18. În conformitate cu dispozițiile
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
19. Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, se arată că este de competența exclusivă a legiuitorului stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie. Se mai susține că aceste cazuri au caracter excepțional, asistența juridică fiind, de regulă, facultativă și că, în etapa urmăririi penale, suspectul sau inculpatul beneficiază de toate garanțiile necesare asigurării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 raportate la acela ale art. 295 din Codul penal, se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, reglementarea infracțiunilor, a pedepselor și a regimului de executare a acestora este atribuția exclusivă a legiuitorului și că opțiunea acestuia de a incrimina faptele de delapidare săvârșite în mediul privat este justificată de pericolul social prezentat de faptele de însușire, folosire sau traficare, de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează. Se susține că reglementarea infracțiunii de delapidare, prin dispozițiile
art. 272 din Legea societăților nr. 31/1990 , nu acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, întrucât are doar un caracter subsidiar, aspect ce rezultă din prevederile art. 281 din aceeași lege, care stabilesc că faptele prevăzute ca infracțiuni, în titlul VIII al acestei legi, dacă, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, constituie infracțiuni mai grave, se sancționează cu pedepsele prevăzute de acestea. Se mai arată că scopul reglementării art. 308 alin. (1) din Codul penal este tocmai acela al protejării valorilor reglementate la art. 41 și art. 45 din Constituție, prin crearea unui climat de încredere în vederea unei bune desfășurări a relațiilor de muncă și activităților economice, precum și a asigurării unei forme de protecție penală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice care activează în mediul privat.
20. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că textele criticate sunt asemănătoare cu cele ale art. 171 din Codul de procedură penală din 1968, în privința cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare. Se arată că, în acest sens, Curtea a pronunțat
Decizia nr. 312 din 13 martie 2008 , prin care a reținut că dreptul la apărare nu semnifică asigurarea asistenței juridice obligatorii, aceasta constituind un beneficiu acordat de legiuitor, în acele situații în care apreciază că este necesar. Se mai arată că prevederile art. 24 din Constituție garantează dreptul la apărare și nu dreptul la asistență juridică obligatorie, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dreptului la apărare.
21. În dosarele nr. 1.751 D/2015 și nr. 33 D/2016, referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 raportate la cele ale art. 295 din Codul penal, se opinează că aceasta a devenit inadmisibilă, prin pronunțarea de către Curtea Constituțională a
Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională. În Dosarul nr. 113 D/2016, cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, se opinează că, având în vedere valorile sociale afectate prin faptele de delapidare, în mod corect, legiuitorul a înțeles să incrimineze aceste fapte chiar dacă sunt săvârșite în mediul privat, dar a prevăzut în cazul lor reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru situația săvârșirii infracțiunii de delapidare în mediul public. Se mai arată că art. 45 din Constituție garantează libertatea economică, în condițiile legii. Se conchide că textul criticat nu contravine normei constituționale anterior invocate.
22. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
23. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
24. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform încheierilor de sesizare, prevederile art. 90 din Codul de procedură penală și ale art. 308 raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține, însă, că autorii critică prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală și ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal. Acestea au următorul conținut:
- Art. 90 din Codul de procedură penală: "Asistența juridică este obligatorie:
[...] c) în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.";
- Art. 295 alin. (1) din Codul penal: "Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.";
- Art. 308 alin. (1) din Codul penal: "Dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice."
25. Prevederile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală au fost modificate prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016
pentru modificarea și completarea
Legii nr. 286/2009
privind Codul penal,
Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea
art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având, în prezent următorul cuprins:
"Asistența juridică este obligatorie:
[...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani."
26. Astfel, legiuitorul a completat norma criticată de autorii excepției, prin introducerea procedurii în cameră preliminară ca etapă procesuală în care asistența juridică este obligatorie, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Critica autorii excepției subzistă, însă, în privința etapei urmăririi penale, motiv pentru care se impune analiza excepției de neconstituționalitate, obiectul reținut fiind dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la data invocării excepției și care produce efecte în respectiva cauză.
27. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii, ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 41 alin. (1) referitor la muncă și la protecția socială a muncii și ale art. 45 privind libertatea economică, precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
28. Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea au mai fost suspuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare. În acest sens, instanța de contencios constituțional a pronunțat
Decizia nr. 328 din 24 mai 2016 *), nepublicată până la data pronunțării prezentei decizii, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată. Prin decizia anterior menționată, Curtea a reținut că dispozițiile art. 90 lit. b) și c) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri de asistență juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, și anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul procedurii în cameră preliminară sau al judecății. Art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligația de a asigura prezența unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligații este garantată prin art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.
a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016.
──────────
29. Astfel, Curtea a constatat că dispozițiile art. 90 lit. b) și c) și ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituție, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabilește și situațiile în care consideră că este necesar. Așadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, așa cum a statuat Curtea Constituțională printr-o bogată jurisprudență cu privire la dispozițiile art. 171 alin. 2, 3 și 4 din Codul de procedură penală din 1968, care au un conținut similar cu cele ale art. 90 lit. b) și c) și ale art. 91 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (de exemplu,
Decizia nr. 80 din 2 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 21 februarie 2006,
Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006,
Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008,
Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008,
Decizia nr. 312 din 13 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008,
Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008,
Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010,
Decizia nr. 313 din 3 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, și
Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011).
30. Prin urmare, Curtea a reținut că nu se poate susține că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale numai pentru că nu prevăd că asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție, se referă la asistența juridică facultativă, iar excepțiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege.
31. Totodată, Curtea a constatat că norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistența juridică este obligatorie în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a reținut că prevederile art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt mai favorabile decât norma de la art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și dreptul acestuia de a fi asistat, în mod gratuit, de un avocat din oficiu, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, iar interesele justiției o cer.
32. De asemenea, Curtea a constatat că nu poate fi reținută nici critica adusă dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, câtă vreme dispozițiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Așa fiind, Curtea a reținut că incidența dispozițiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistență juridică din oficiu dacă nu are avocat ales și se află într-una dintre situațiile reglementate de art. 90 lit. b) și c) din Codul de procedură penală, având în vedere că principiul egalității presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică.
33. În fine, Curtea a constatat că nu se poate susține că legiuitorul lasă la aprecierea discreționară a procurorului existența în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanțele de natură a-l împiedica pe suspect sau inculpat să-și facă singur apărarea pot să fie dovedite în fața judecătorului de cameră preliminară și să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport de aceste circumstanțe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Altfel spus, modul de interpretare și aplicare de către organul judiciar a dispozițiilor art. 90 lit. b) și c) și ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, fiind de competența instanțelor judecătorești.
34. Referitor la criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la art. 308 alin. (1) raportat la
art. 295 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal și a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională. În cuprinsul deciziei anterior arătate Curtea a reținut că protecția penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor. Curtea a constatat că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reținut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate, astfel cum s-a arătat, cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Prin urmare, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție.
35. Analizând soluția și considerentele reținute de instanța de contencios constituțional prin decizia anterior citată, Curtea reține că situația este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispozițiile art. 295 din același cod. În acest sens, Curtea constată că infracțiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părții speciale a Codului penal, intitulat "Infracțiuni de corupție și de serviciu", în capitolul II - "Infracțiuni de serviciu". Aceste infracțiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcționar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiași art. 175, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, și persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
36. De asemenea, Curtea reține că infracțiunea de delapidare are ca obiect juridic special relațiile sociale de serviciu ale căror formare și desfășurare implică o corectă gestionare și administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri. Fiind vorba despre o infracțiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcționar public în sensul legii penale, Curtea reține că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituție publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietatea publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însușire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin "însușire" se înțelege scoaterea unui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice dintre cele mai sus menționate și trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, așa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. "Folosirea", ca modalitate normativă de realizarea a obiectului material al infracțiunii analizate, constă în scoaterea inițială a unui bun din posesia unei persoane juridice și în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. "Traficarea", în sensul aceleiași norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice și în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obținerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracțiunii din sfera patrimonială în care se găsea inițial și folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârșirii faptei, respectiv obținerea unui folos sau al satisfacerii unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanță pentru consumarea infracțiunii de delapidare, însă existența acestuia denotă săvârșirea cu intenție directă a infracțiunii.
37. Curtea constată că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relațiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea de delapidare atunci când ea este săvârșită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.
38. Având în vedere conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare și pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relațiile sociale de natură patrimonială a oricărei persoane juridice, precum și pentru activitățile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea reține că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate și păstrează un just raport de proporționalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relațiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, și cel individual, circumscris libertății persoanei de a exercita activități economice. Dimpotrivă, Curtea constată că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârșirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecție a valorilor și relațiilor sociale anterior menționate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, și severitatea pedepsei penale aplicabile. De asemenea, Curtea reține că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârșesc fapte cauzatoare de prejudicii, poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea constată, de asemenea, că pentru persoanele juridice din mediul privat, desfășurarea în mod corect a relațiilor sociale de natură patrimonială și a activităților cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăși existenței lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanța valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea conchide că utilizarea de către legiuitor a forței de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârșirii faptelor de delapidare în condițiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporțională cu scopul urmărit, chiar și în condițiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracțiune poate fi angajată și o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate.
39. În ceea ce privește susținerea autorilor excepției, conform căreia dispozițiile
art. 272 din Legea societăților nr. 31/1990
acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, Curtea constată că norma penală la care se face referire are un obiect juridic special restrâns, subsumat celui al infracțiunii reglementate la art. 308 alin. (1) din Codul penal, constând în relațiile sociale din domeniul de activitate al societăților, precum și faptul că subiectul activ al infracțiunii prevăzute la
art. 272 din Legea nr. 31/1990
are calitatea de fondator, administrator, director general, director, membru al consiliului de supraveghere sau director ori reprezentant legal al societății, neputând fi orice persoană care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Prin urmare, nu poate fi reținută suprapunerea obiectului de reglementare al
art. 272 din Legea nr. 31/1990
cu cel al art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal.
40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată de Ioan Bohâlțeanu în Dosarul nr. 2.959/3/2014* al Tribunalului București - Secția I penală, Rino-Graziano Raicovich în Dosarul nr. 36.176/3/2012 (1.222/2015) al Curții de Apel București - Secția I penală și Marian Nistoroiu în Dosarul nr. 83.825/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București și constată că dispozițiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală și ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală, Curții de Apel București - Secția I penală și Judecătoriei Sectorului 1 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința din data de 28 iunie 2016.

──────────
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 328 din 24 mai 2016