Decizia nr. 27/1996

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Popescu Elena împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 107 din 1 noiembrie 1995 .

Dezbaterile au avut lor în ședința publică din 5 martie 1996, în lipsa recurentului și a intimaților, cu care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în încheierea cu aceeași dată. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 12 martie 1996, când a adoptat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977

privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, invocată de Popescu Elena în Dosarul nr. 1.036/1994 al Curții de Apel București, Secția contencios administrativ.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea a reținut, în esenta, ca:

- principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție implica, pentru situații diferite, și dreptul la un tratament juridic diferit, cum de altfel Curtea Constituțională a statuat și prin deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 și nr. 85/1995. Asa fiind, existenta unei virste de pensionare diferite pentru femei și bărbați nu poate fi considerată o discriminare;

- pensionarea la o vârsta mai mica a femeilor nu afectează dreptul lor la munca, prevăzut de art. 38 alin. (1) din Constituție, din moment ce, după pensionare, potrivit Legii nr. 2/1994, se poate cumula pensia cu salariul;

- nu sunt incalcate nici prevederile art. 43 din Constituție, privind dreptul la un nivel de trai decent, cît timp pensia se stabilește, în principal, în funcție de salariu și vechimea în munca, iar pensionarul are posibilitatea de a cumula pensia cu salariul. Pe de altă parte, în condițiile economiei de piața, nivelul de trai decent nu poate fi decît rezultatul efortului propriu;

- drepturile fundamentale consacrate de Constituție nu pot fi privite izolat, ci într-o corelatie fireasca, logica. Asa fiind, trebuie observate și prevederile art. 43 alin. (2) și ale art. 45 din legea fundamentală;

- prevederile

art. 8 din Legea nr. 3/1977

nu pot fi interpretate ca având un caracter dispozitiv, deoarece aceasta ar avea semnificatia unei modificări legislative, ceea ce nu intră în competența Curții Constituționale.

Împotriva sus-menționatei decizii, Popescu Elena a declarat recurs, invocind următoarele motive:

- instanța a încălcat formele de procedura, a căror violare se sancționează cu nulitatea (art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă). Aceasta, întrucît la termenele de judecată în prima instanța, nu a fost respectata regula publicității ședințelor de judecată, consacrată de art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 121 din Codul de procedură civilă, art. 21 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și art. 6 din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aceasta excepție a fost invocată și în fața instanței de fond, dar ea a fost respinsă, fără să se fi discutat mai întâi admisibilitatea problemelor propuse;

- instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct 1 din Codul de procedură civilă), întrucît reprezentantul Ministerului Public, care a intrat în compunerea instanței, a fost o persoană de peste 70 de ani, incalcindu-se astfel prevederile art. 69 din Legea nr. 92/1992;

- instanța s-a pronunțat și asupra a altceva decît ceea ce s-a cerut (art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă), în sensul că, deși s-a cerut declararea ca neconstitutional a

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 , cît privește formularea imperativa a textului, instanța a considerat ca i s-a solicitat sa interpreteze într-o anumită maniera prevederile amintite, fapt apreciat de instanța ca având semnificatia unei modificări legislative, care nu aparține competentei sale;

- hotărârea a fost data cu aplicarea gresita a prevederilor Constituției (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă). Curtea este favorabilă ideii de discriminare pozitiva - idee impartasita și de recurenta -, dar tocmai aceasta protecție specială a femeii nu este asigurata de textul considerat ca neconstitutional, din moment ce el are un caracter imperativ, interzicind femeii care a împlinit 57 de ani sa mai continue raporturile de muncă. Chiar dacă, după pensionare, se poate cumula pensia cu salariul, discriminarea continua sa existe. Pe de altă parte, la pensionare raportul de muncă încetează în mod obligatoriu, deci este împiedicat exercițiul dreptului la munca;

- instanța a considerat că nu este încălcat dreptul la nivel de trai decent (art. 43 din Constituție), ignorindu-se astfel tocmai obligațiile statului în acest sens.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, prevederile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977

privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Cu privire la unele dintre motivele de recurs, o constatare de principiu poate fi facuta de la început. Astfel cum rezultă din modul în care unele dintre aceste motive au fost formulate - cele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 6 și pct. 9 din Codul de procedură civilă - în opinia recurentei motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă sunt pur și simplu aplicabile și în materia contenciosului constituțional. Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicțională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, iar compatibilitatea se hotărăște exclusiv de către Curte.

Primul motiv de recurs, prin care se susține ca s-a încălcat regula publicității ședințelor de judecată, nu este întemeiat.

Neîndoielnic, principiul publicității dezbaterilor este un principiu fundamental al oricărui proces, acest principiu dobândind valoare constituțională prin consacrarea lui în art. 126 al legii fundamentale. La acest principiu se referă expres și art. 6 al Convenției pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, considerindu-l, totodată, ca element esențial al unui proces echitabil. În consecința, dacă instanța, în condițiile prevăzute de lege, nu a declarat ședința de judecată secreta, nerespectarea principiului publicității dezbaterilor atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. Cerința respectării principiului publicității dezbaterilor și în fața instanței de contencios constituțional rezultă și din cuprinsul art. 16 al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și al art. 14 alin. (1) din aceeași lege, în sensul căruia: "Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, președintele Curții sau completului de judecată hotărăște ședința secreta".

Asadar, regula fundamentală este publicitatea dezbaterilor, iar judecata în ședința secreta constituie excepția.

Publicitatea dezbaterilor implica doua componente, în principiu, cumulative: accesul părților la dezbateri, ca o condiție inerenta a exercitării drepturilor procesuale, între care și, mai ales, dreptul la apărare și dreptul de a participa la dezbaterea contradictorie a tuturor elementelor de fapt și de drept pe are le implica litigiul; accesul la dezbateri al oricăror alte persoane. Astfel cum s-a spus în chiar cuprinsul motivelor de recurs, sub primul aspect, condiția publicității a fost realizată, reprezentantul recurentei fiind prezent la dezbaterile în fond. Sub cel de-al doilea aspect, este de reținut ca au fost, de asemenea, prezente în sala și alte persoane, străine de procesul recurentei, asa cum de altfel s-a arătat în chiar cuprinsul recursului. Stabilirea unor măsuri administrative, pentru accesul în clădirea în care își au sediul și alte instituții decît Curtea Constituțională, nu poate și interpretată ca o ingradire a principiului publicității dezbaterilor, din moment ce acele condiții administrative, o dată îndeplinite, fac posibila participarea oricăror persoane la dezbateri, iar prin respectivele măsuri nu se urmărește altceva decît asigurarea securității instituțiilor care își au sediul în aceeași clădire în care se afla și Curtea Constituțională. Situația invocată de recurenta este comparabila cu cea prevăzută de art. 122 din Codul de procedură civilă, când, pentru a se asigura poliția ședinței, președintele completului poate dispune îndepărtarea tuturor persoanelor din sala, fără ca altfel să se poată pune în discuție nerespectarea principiului publicității dezbaterilor.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia instanța nu a fost alcătuită în conformitate cu dispozițiile legale, nu este întemeiat.

În legătură cu aceasta critica, este de observat ca, într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorii de la Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiție pot fi mentinuti în funcție până la împlinirea virstei de 70 de ani, cu avizul conducătorului Parchetului. Se considera de către recurenta, prin reprezentantul ei, ca, față de prevederile amintite, procurorul de ședința "nu avea legal calitatea de procuror, astfel încât constituirea instanței s-a făcut cu grava violare a legii". Calitatea de procuror a fost însă conferita reprezentantului Ministerului Public prin Decretul nr. 18 din 16 februarie 1994, poziția nr. 88, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 februarie 1994. Asa fiind, procurorul de ședința avea calitatea legală pentru a reprezenta Ministerul Public. Dacă și în ce măsura decretul de numire în funcția de procuror la Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiție contravine sau nu prevederilor art. 69 din Legea nr. 92/1992 nu aparține competentei de decizie a Curții Constituționale. În acest sens, sunt de observat următoarele: nici o dispoziție a Constituției nu poate fi invocată în legătură cu acest incident procedural; competența Curții Constituționale este prevăzută expres și limitativ de art. 144 din Constituție, iar între ipotezele de control al constituționalității nu se afla și decretele individuale ale Președintelui României. Este neîntemeiat și cel de-al treilea motiv de recurs, care se sprijină pe prevederile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă - "instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, a acordat mai mult decît s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut" - , adică, la situația dedusă judecații în contenciosul constituțional, faptul ca instanța de fond a rezolvat o cerere de interpretare a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 3/1977 , deși, în realitate, s-a cerut declararea ca neconstitutional a art. 8 alin. (1) din legea amintita, "cît privește formularea imperativa a textului". Cu privire la aceasta sustinere sunt de menționat următoarele:

- deși în considerentele deciziei atacate se face referire la "interpretarea solicitată", sensul real al acesteia este acela de a decide asupra naturii normei interpretate, calificând-o nu ca norma imperativa, și ca norma dispozitiva. Acest sens poate fi dedus din precizarea facuta pe aceleași considerente ca o astfel de interpretare "are semnificatia unei modificări, ceea ce nu intră în competența Curții Constituționale";

- modificarea naturii unei norme, prin transformarea acesteia din norma imperativa în norma dispozitiva, semnifica indubitabil "legiferare", altele fiind consecințele juridice ce decurg dintr-o norma imperativa decît cele ce ar decurge dintr-o norma dispozitiva. Este un truism și, în consecința, nu este cazul să se stăruie. Sub acest aspect, considerentele deciziei atacate sunt întemeiate și, de altfel, consonante practicii constante și constituționale a Curții, în sensul că aceasta nu-și poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridică, or, cum tradițional s-a spus, prin reluarea expresiei originare, ea nu poate îndeplini rolul de "legislator pozitiv".

De asemenea, este neîntemeiată și critica adusă prin cel de-al patrulea motiv de recurs, în sensul că decizia a fost data cu aplicarea gresita a Constituției.

Problema care, în esenta, constituie fondul litigiului este aceea de a stabili dacă regula imperativa cuprinsă în

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 , cu privire la pensionarea femeilor la o limita de vârsta inferioară aceleia prevăzute pentru bărbați, este sau nu compatibila cu prevederile art. 16, art. 38 și art. 43 din Constituție.