Decizia nr. 701/2017

Articolul 3

:

„Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,

cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la

art. 5 alin. (3)

părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“;

–

Articolul 7

:

„(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispozițiile

art. 5,

creditorul poate contesta îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege. (2) Cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul.

(3) Apelul împotriva hotărârii pronunțate în conformitate cu dispozițiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare și se judecă cu celeritate.

(4) Până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor se menține suspendarea oricărei plăți către acesta, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(5) În situația în care se admite contestația formulată de creditor, părțile vor fi puse în situația anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.

(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestației, creditorul are obligația să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispozițiile

art. 5 alin. (4)

sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informațiilor și a înscrisurilor, cât și în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.“;

–

Articolul 8

alin. (5) : „Dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.“;

–

Articolul 10

:

„(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive, potrivit prevederilor

art. 8

sau, după caz, ale

art. 9,

va fi stinsă orice datorie a debitorului față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare. (2) De dispozițiile prezentului articol beneficiază și codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligația debitorului principal.“;

–

Articolul 11

: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată.“

15.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind obligativitatea respectării

Constituției,

a supremației sale și a legilor,

art. 15 alin. (2)

privind principiul neretroactivității legii civile,

art. 44 alin. (1)-(3)

privind dreptul de proprietate,

art. 47

referitor la nivelul de trai,

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 135

referitor la economie și ale

art. 136 alin. (5)

privind inviolabilitatea proprietății private.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea, având în vedere unele chestiuni prealabile, observă că asupra dispozițiilor criticate s-a mai pronunțat, sens în care este, spre exemplu,

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017. De asemenea, cu privire la situația de fapt a cauzei, este de relevat faptul că notificarea este formulată în temeiul

Legii nr. 77/2016,

iar contractul de credit a fost încheiat la data de 22 iunie 2012, în scopul unor investiții imobiliare, fiind garantat cu ipotecă asupra unui imobil/apartament, așadar sub imperiul prevederilor

noului Cod civil.

17.

În jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a reținut ca element comun situației de fapt din cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, care au sesizat Curtea în dosarele respective, excepții soluționate prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , că toate contractele de credit au fost încheiate înaintea intrării în vigoare a

noului Cod civil,

respectiv 1 octombrie 2011. În plus, Curtea a reținut că autoarele excepției au invocat neconstituționalitatea

art. 3 din Legea nr. 77/2016 , fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea

noului Cod civil

[„Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,

cu modificările ulterioare“] și ipoteza care vizează aplicabilitatea

vechiului Cod civil.

În aceste condiții, instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi,

precum și excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016.

18.

Față de această împrejurare, în prezenta cauză, „elementul comun“ este diferit față de cel avut în vedere de Curtea Constituțională în jurisprudența sa anterioară prezentei decizii, respectiv faptul că autoarea a invocat neconstituționalitatea

art. 3 din Legea nr. 77/2016 , fără să se raporteze în mod distinct la cele două ipoteze ale acestuia, astfel cum au fost precizate mai sus, dar acest contract de credit este încheiat sub imperiul

noului Cod civil .

19.

Potrivit

art. 3 din Legea nr. 77/2016 , „Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,

cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la

art. 5 alin. (3)

părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord“. Din conținutul reglementării

Legii nr. 77/2016

se deduce că

art. 3

este indisolubil legat, în primul rând, de

art. 11 d in această lege. În timp ce

art. 3 s e referă la „derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil “,

art. 11

statuează că „prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată“.

20.

Ca atare, evaluând segmentele temporale la care face referire

Legea nr. 77/2016,

Curtea observă că aceasta dispune asupra aplicabilității sale, astfel: un moment înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 77/2016 -

care, la rândul său, cuprinde două situații, respectiv: a) contracte încheiate sub imperiul

Legii nr. 190/1999

privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare și al

Codului civil din 1864

și b) contracte încheiate începând cu 1 octombrie 2011 sub imperiul

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

și un moment după intrarea în vigoare a

Legii nr. 77/2016.

21.

Față de această situație legislativă și având în vedere faptul că toate contractele de împrumut vizate de dispozițiile

Legii nr. 77/2016 , supuse controlului de constituționalitate, analizate și concretizate prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , erau încheiate înainte de intrarea în vigoare

a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , Curtea a distins între teza întâi și teza a doua ale

art. 3,

prin coroborare cu

art. 11

(a se vedea paragraful 104 din

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 ).

22.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016

[„Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,

cu modificările ulterioare“], Curtea, având în vedere

art. 220 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare

a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil , a statuat că acestea nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a

noului Cod civil .

23.

Mai mult, Curtea a reținut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv

Codului civil din 1864,

care, deși nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile

art. 969

și

art. 970

din acest cod.

24.

În acest context, prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , paragrafele 115-116, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de

Legea nr. 77/2016,

luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, îndepărtânduse de condițiile stricte ale aplicării impreviziunii. Însă, o astfel de instituție a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate nu poate fi recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

privind statul de drept,

art. 1 alin. (5)

în componenta sa privind calitatea legii, cele ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale

art. 124

privind înfăptuirea justiției.

25.

În ceea ce privește sintagma „Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“,

cu referire la contractele încheiate sub imperiul

noului Cod civil , situația este diferită. Dacă, în virtutea

Codului civil din 1864,

se permitea aplicarea teoriei impreviziunii - în temeiul

art. 969

și

art. 970 , în

noul Cod civil

impreviziunea este legiferată în mod expres.

26.

Cu privire la contracte,

art. 1.270 din noul Cod civil,

cu denumirea marginală - Forța obligatorie -, statuează în sensul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și se poate modifica sau poate înceta numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.

Noul Cod civil

reglementează însă și o situație/ipoteză nouă în ceea ce privește modificarea efectelor contractelor/convențiilor legal încheiate, respectiv

art. 1.271

cu denumirea marginală - Impreviziunea, care la alin. (1) prevede că „Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației“. Deși

alin. (1) al art. 1.271 din Codul civil

întărește efectul obligatoriu al contractelor, chiar și în situația în care executarea lor a devenit mai oneroasă, prin alin. (2) al aceluiași articol, legiuitorul a statuat în sensul că „Dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.“ Prin urmare, legiuitorul instituie, în realitate, un temei nou de încetare a contractului, altul decât „prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege“.

27.

Prevederile

art. 1.271 alin. (2) din noul Cod civil

nu obligă creditorul să primească în plată bunul, dar, în condițiile în care debitorul nu se poate achita de obligațiile rezultate din contract, instanța de judecată, la cererea debitorului, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, însă „la momentul și în condițiile pe care le stabilește“ ea însăși.

28.

Analizând și coroborând prevederile

Legii nr. 77/2016

cu cele ale

noului Cod civil , Curtea observă că, în realitate, prin sintagma „Prin derogare de la dispozițiile

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“,

practic,

Legea nr. 77/2016

a instituit o situație particulară pentru contractele încheiate între consumatori și instituțiile de credit, în sensul că, pentru acestea, instanța de judecată, verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 4

din lege și constatând aplicabilă instituția impreviziunii, dispune darea în plată a imobilului ipotecat, cu consecința ștergerii tuturor datoriilor consumatorului, însă numai în condițiile

art. 3 din Legea nr. 77/2016 , astfel cum au fost conturate prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 .

29.

Darea în plată la care se face referire în

art. 3 din Legea nr. 77/2016

este o dare în plată forțată, fiind condiționată doar de îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 4

din lege și de constatarea de către instanță a situației extraordinare care justifică aplicarea impreviziunii, desigur, în interpretarea obligatorie dată prevederilor sale prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 .

30.

Curtea mai observă că

art. 1.492 cu denumirea marginală - Darea în plată - din noul Cod civil

nu are relevanță în cauză, acesta aplicându-se oricărui tip de contract reglementat ca atare de dreptul comun.

Legea nr. 77/2016

fiind însă o lege specială, care reglementează strict raporturile dintre instituțiile de credit și consumatori, persoane fizice, derogă, în mod evident, de la prevederile

noului Cod civil , pe de o parte, de la

art. 1.271 alin. (2) lit. b) teza a doua,

în ceea ce privește dreptul și competența exclusivă a instanței de a dispune încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește și, pe de altă parte, instituția prevăzută la

art. 1.492

nu are nicio incidență cu dispozițiile

Legii nr. 77/2016.

31.

Posibilitatea instanței de a verifica și constata condițiile impreviziunii, în situația în care prevederile

Legii nr. 77/2016

nu îi acordă o asemenea competență, este consecința

Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 , prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile din

art. 11 teza întâi

raportate la

art. 3 teza a doua,

art. 4,

7

și

8 din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

32.

În luarea acestei decizii, Curtea a reținut că prin aplicarea ope legis a condițiilor impreviziunii s-ar încălca

art. 124 din Constituție , legiuitorul intrând în sfera de competență a instanțelor judecătorești. Ca atare, Curtea a restabilit echilibrul între puterile statului, în speță legislativă și judecătorească, această statuare fiind valabilă indiferent de momentul încheierii contractelor de credit ce cad sub incidența

Legii nr. 77/2016 .

33.

Astfel, deși în prezenta cauză excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016

urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu înseamnă că se vor înlătura rolul și competența instanței de judecată de a verifica condițiile referitoare la existența impreviziunii, întrucât dispozițiile

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 , se coroborează cu

art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 .

34.

În acest context, Curtea reiterează cele statuate prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , paragraful 119, respectiv faptul că singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.

35.

Pentru toate aceste argumente, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 , urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

36.

În continuare, față de jurisprudența instanței de contencios constituțional în materie, Curtea constată că, în prezenta cauză, în ceea ce privește o parte dintre dispozițiile criticate cuprinse în

Legea nr. 77/2016,

nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, a căror existență rezultă din dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]“, precum și din dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“.

37.

Astfel, referitor la situația de fapt din cauza aflată pe rolul instanței judecătorești a quo care a sesizat instanța de contencios constituțional, Curtea reține că, în această cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, contractul de credit a fost încheiat la data de 22 iunie 2012, așadar, după intrarea în vigoare a

noului Cod civil , respectiv 1 octombrie 2011, dar înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 77/2016.

Aceste aspecte sunt relevante în examinarea admisibilității excepției având ca obiect neconstituționalitatea tezei a doua a

art. 11 din Legea nr. 77/2016 . Curtea reține că, potrivit primei teze a acestuia, dispozițiile

Legii nr. 77/2016

se aplică și contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de- a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016

se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Așa fiind, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016

urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 77/2016 , ipoteză inaplicabilă în cauza de față.

38.

De asemenea, prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , paragraful 120, Curtea a constatat că prevederile

art. 11 teza întâi

raportate la cele ale

art. 3 teza a doua,

art. 4,

art. 7

și

art. 8 din Legea nr. 77/2016

sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de

Legea nr. 77/2016,

precum și îndeplinirea criteriilor prevăzute de

art. 4

din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul

art. 7

din lege, respectiv

art. 8

ori în cadrul

art. 9

din aceeași lege. Curtea a precizat, astfel, că instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de

Legea nr. 77/2016

(predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii).

39.

La paragraful 122 al

Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 , Curtea a constatat că sintagma „precum și din devalorizarea bunurilor imobile“ din

art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016

este neconstituțională. Astfel, analizând problema constituționalității acestei sintagme din cuprinsul

art. 11 al Legii nr. 77/2016,

Curtea a constatat că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, și nu bunuri imobile. În condițiile în care

art. 11 teza întâi

prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanției aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituției de credit), drept prevăzut de

art. 44 din Constituție . Curtea a constatat că un astfel de criteriu, care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit și, deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanța judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul

Codului civil din 1864 . Faptul că garanția adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echității ca parte a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată sub regimul

Codului civil din 1864 . Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil.

40.

Totodată, în dinamica jurisprudențială în materie, prin

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat că „prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , decizie interpretativă, Curtea nu a constatat neconstituționalitatea pură și simplă a prevederilor

art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016

și a

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 , ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremației

Constituției

( art. 142 din Legea fundamentală ), condițiile în care dispozițiile legale antereferite se subsumează exigențelor

Constituției . Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituționalitate deduse din motivarea autoarei excepției de neconstituționalitate nu vizează înțelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituțional, Curtea reține că, în analiza acestora, nu este incident

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

(a se vedea

Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009,

Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau

Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când critica de neconstituționalitate a unei normei juridice privește un înțeles sau înțelesuri ale acesteia care se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate și care nu au fost excluse din cadrul constituțional prin decizia interpretativă, este evident că instanța constituțională este competentă să analizeze fondul excepției de neconstituționalitate“ [a se vedea și

Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017 , paragraful 48].

41.

De altfel, cu privire la

art. 11 teza întâi

raportat la

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 , Curtea, prin

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , paragrafele 44-49, a arătat că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării

art. 8 alin. (5)

din lege are în vedere, ca și în cazul

art. 8 alin. (1)

din aceeași lege, două etape cu o semnificație deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părți și privește procedura notificării reglementate de

art. 5 alin. (1)

din lege, părțile putând ele însele să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică și trebuie parcursă indiferent dacă bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuționale la data intrării în vigoare a legii. Cea dea doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenția instanțelor judecătorești la cererea debitorilor, în vederea aplicării

Legii nr. 77/2016,

respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligațiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul și al evitării, pe cât posibil, a intervenției în cadrul raporturilor contractuale a instanței judecătorești. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voință al părților, fără intervenția instanțelor judecătorești, apelarea la forța de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părțile nu ajung la un consens.

42.

Prin urmare, a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acțiuni promovate în temeiul

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 , instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acțiunea debitorului. Acesta a fost și este sensul

Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, pe motiv că însăși acțiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011,

Decizia nr. 203 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012,

Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014,

Decizia nr. 254 din 5 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18,

Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau

Decizia nr. 101 din 7 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 , a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării.

43.

Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 77/2016 , debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării și de abia după aceea să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea stingerii datoriei.

44.

În privința bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce a format obiectul dosarului instanței judecătorești a quo, în acea cauză, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficțiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficțiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de față, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, și este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părți în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor și creditor riscul supraadăugat.

45.

Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă

art. 44 din Constituție , în măsura în care acesta este aplicat în condițiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruinarea debitorului și îmbogățirea fără justă cauză a creditorului, temeiul acestei îmbogățiri nemaiputându-l constitui contractul de credit anterior încheiat, ci situația imprevizibilă intervenită pe parcursul derulării contractului, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeași situație de impreviziune, au reușit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial și arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcție de echilibrul contractual dintre părți, fiind, așadar, o chestiune ce ține de dezechilibrarea prestațiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Așadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiție impusă de legiuitor fiind ca executarea bunului principal și a accesoriilor să fie în curs la data depunerii notificării. Așa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condițiile legii criticate, executarea/executarea silită a debitorului încetează.

46.

Astfel cum a statuat Curtea prin

Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, paragraful 25, instanța judecătorească, care este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea instituției impreviziunii în temeiul

Legii nr. 77/2016,

în configurarea determinată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , respectiv în temeiul prevederilor

art. 969

și

art. 970 din Cod civil din 1864 , chiar și în cauzele în care este începută executarea silită, indiferent de stadiul executării silite a bunului ipotecat, respectiv în spețele unde este pusă în discuție o asemenea chestiune, cu consecința stingerii datoriilor rezultate din contractele de credit.

47.

Distinct de cele prezentate mai sus, Curtea a reținut că revine instanțelor de judecată competența de a stabili cadrul procesual în care se soluționează litigiul dedus judecății, în funcție de stadiul derulării contractului de credit. Totodată, Curtea a reiterat faptul că este rolul instanțelor de judecată să interpreteze normele legale și să facă aplicarea acestora în funcție de conținutul normativ, respectiv dacă sunt norme de drept substanțial sau de drept procesual și dacă sunt de imediată aplicare, precum și cu privire la prioritatea acestora, în funcție de caracterul de normă specială sau de drept comun (a se vedea

Decizia nr. 357 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, paragrafele 40 și 42).

48.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluția legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitație publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de

art. 44 din Constituție .

49.

De asemenea, prin

Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017 , paragrafele 50-60, Curtea a reținut că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin

art. 5 alin. (3)

și

art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 , a pus la îndemâna debitorului obligației un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăților pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăților aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăților, celelalte obligații ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.

50.

În acest context, Curtea a reținut că suspendarea antemenționată se aplică atât în situația în care creditorul obligației de plată nu formulează contestație împotriva notificării transmise, cât și în situația în care acesta din urmă formulează o asemenea contestație. Astfel, în lipsa formulării contestației prevăzute de

art. 7 alin. (1)

din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părți acceptă faptul că aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate, în condițiile intervenirii impreviziunii, părțile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de

art. 5 alin. (3)

din lege. De abia după expirarea termenului menționat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum și termenul de negociere, executarea plăților derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziția economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condițiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una preprocesuală, de negociere între părți, în care sunt cercetate posibilitățile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiții socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestație, notificarea este afectată de o condiție rezolutorie, aceea a admiterii contestației de către instanța judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiție se împlinește, pe toată perioada în care curge de termenul de formulare a contestației și a judecății, până la soluționarea definitivă a contestației, notificarea are drept efect și suspendarea plăților rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie și conexă acesteia.

51.

De asemenea, Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăților este o măsură imediată, menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condițiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestația creditorului, debitorul obligației va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.

52.

Curtea, având în vedere conținutul normativ al

art. 5 alin. (3)

și

art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 , a constatat că acestea reglementează o intervenție etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituțional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condițiilor impuse prin

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016

referitoare la buna-credință și echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenții, privită din perspectiva exigențelor Constituției, trebuie evaluată prin prisma testului de proporționalitate dezvoltat de Curtea Constituțională în jurisprudența sa, în condițiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea

art. 53 din Constituție , cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluția și confruntarea acestora în timp, cât și din perspectiva titularilor lor (în acest sens, cu privire la testul de proporționalitate, a se vedea

Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015,

Decizia nr. 270 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau

Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013); (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituționale, a se vedea

Decizia nr. 498 din 10 mai 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, și

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015).

53.

În acest context, prin

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , paragrafele 38-42, instanța de contencios constituțional a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele individuale. Astfel s-a reținut că, în mod abstract, suspendarea executării plăților este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanța acesteia și finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată și finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvență logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competență constituțională, în temeiul

art. 15 alin. (1) ,

art. 44 alin. (1)

și

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală , de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetățenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de față - intervine un aspect care ține de impreviziune. Din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână a apelat la suspendarea temporară a plăților rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât și din posibilitatea creditorului de a-și vedea executată creanța întru totul, în măsura în care instanța judecătorească admite contestația formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opțiune a legiuitorului nu este cea mai puțin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanței judecătorești competența de a decide ea însăși, eventual, prin procedura ordonanței președințiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plății sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuși, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ținut seama de realitățile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum și de particularitățile și specificul circumstanțelor referitoare la iminența începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relația profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situație de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părți există o neînțelegere apărută cu privire la existența impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive în cauză, care tranșează problema litigioasă dintre părți.

54.

În continuare, Curtea a reținut că măsura criticată configurează un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele particulare, în sensul că pune în balanță, pe de o parte, protecția imediată și nemijlocită a consumatorilor, așadar, a unui largi sfere de persoane care, deși situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniștii, totuși, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relație de inferioritate, și, pe de altă parte, interesul profesioniștilor de a-și vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile

art. 61 alin. (1) din Constituție,

a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) și în condiții restrictive (condiții de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat și provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituțională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăși noțiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credință al obligației să fie ținut să plătească în continuare sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuție impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a

art. 57 din Constituție . În aceste condiții nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate și bună-credință care guvernează materia contractelor civile.

55.

De asemenea, Curtea a reținut că, în condițiile în care instanța judecătorească admite contestația formulată de profesionist, prestațiile bănești datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligației, în acest caz, având dreptul și la repararea prejudiciului, în măsura în care instanța judecătorească a constatat reaua-credință a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de

art. 5 din Legea nr. 77/2016 .

56.

În consecință, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuție în niciun fel condițiile de drept substanțial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabilește un echilibru procedural corect între părțile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporționalității ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietății private (pentru cele de mai sus expuse, a se vedea

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , paragrafele 38-42).

57.

Având în vedere cele expuse, precum și faptul că, în prezenta cauză, consumatorul, care este parte la contractul de credit, nu a fost supus executării silite a imobilului ipotecat, precum și dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [...]“, Curtea reține că dispozițiile

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016

nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și, prin urmare, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a acestora. Totodată, Curtea reține că, potrivit

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Ca atare, ținând cont de faptul că

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , mai sus menționată, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza a doua,

art. 4,

art. 7 alin. (1)-(3)

și

alin. (5)-(6)

și ale

art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 , precum și a sintagmei „precum și din devalorizarea bunurilor imobile“ din

art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

58.

În ceea ce privește celelalte aspecte relevate în motivarea excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici și prevederi constituționale similare, iar Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 teza întâi

raportate la celelalte prevederi din

Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în ansamblul său. În acest sens pot fi enumerate, spre exemplu,

Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017,

Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017,

Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017,

Decizia nr. 695 din 24 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 15 martie 2017,

Decizia nr. 696 din 24 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017,

Decizia nr. 15 din 17 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 7 aprilie 2017,

Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 10 mai 2017,

Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017,

Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017,

Decizia nr. 94 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 4 august 2017,

Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017,

Decizia nr. 238 din 6 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 11 august 2017,

Decizia nr. 240 din 6 aprilie 2017,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 29 mai 2017,

Decizia nr. 357 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017,

Decizia nr. 358 din 11 mai 2017,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 3 octombrie 2017,

Decizia nr. 359 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 1 noiembrie 2017,

Decizia nr. 367 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 17 iulie 2017,

Decizia nr. 391 din 6 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 31 octombrie 2017, și Decizia nr. 565 din 19 septembrie 2017,

Decizia nr. 566 din 19 septembrie 2017 , Decizia nr. 567 din 19 septembrie 2017,

Decizia nr. 568* din 19 septembrie 2017 ,

Decizia nr. 569 din 19 septembrie 2017 ,

Decizia nr. 570 din 19 septembrie 2017 ,

Decizia nr. 571** din 19 septembrie 2017 ,

Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2017 , Decizia nr. 617 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 619 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2017, nepublicate la data pronunțării prezentei decizii.

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 28 noiembrie 2017.

**

Decizia Curții Constituționale nr. 571 din 19 septembrie 2017

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017.

59.

Față de această împrejurare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în cauza de față, astfel că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi

raportate la celelalte prevederi din

Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în ansamblul său, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

60.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în privința excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 5 alin. (3)

și

art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 , și cu unanimitate de voturi în privința

art. 11 teza a doua,

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza a doua,

art. 4,

art. 7 alin. (1)-(3)

și

alin. (5)-(6)

și ale

art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 , a sintagmei „precum și din devalorizarea bunurilor imobile“ din

art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 ,

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi,

precum și

art. 11 teza întâi,

raportate la celelalte dispoziții din

Legea nr. 77/2016,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza a doua

și ale

art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Banca Comercială Intesa Sanpaolo România - S.A. în Dosarul nr. 17.859/212/2016/a1 al Judecătoriei Constanța - Secția civilă.

2.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza a doua,

art. 4,

art. 7 alin. (1)-(3)

și

alin. (5)-(6)

și ale

art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr. 77/2016 , precum și a sintagmei „precum și din devalorizarea bunurilor imobile“ din

art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 , excepție ridicată de aceeași autoare, în același dosar, al aceleiași instanțe.

3.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autoare, în același dosar, al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 11 teza întâi,

raportate la dispozițiile

art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 teza întâi,

raportate la celelalte dispoziții din

Legea nr. 77/2016,

precum și a legii, în ansamblu, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanța - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 noiembrie 2017.