Decizia nr. 234/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, excepție ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23 noiembrie 1999 și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 7 decembrie 1999 și apoi pentru data de 20 decembrie 1999.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 18 decembrie 1998 Curtea de Apel Alba Iulia - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, excepție ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara într-o cauza civilă având ca obiect soluționarea contestației în anulare formulate de Societatea Comercială "Casa Maghiara" - S.A. din Timișoara.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca reglementările cuprinse în

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

contravin atât normelor constituționale, cat și principiilor fundamentale ale statului de drept, deoarece se încalcă dispozițiile art. 114 alin. (4), ale art. 41 alin. (1) și (2) și ale art. 135 alin. (6) din Constituție, precum și cele care reglementează "Autoritatea judecătorească", cuprinse în titlul III capitolul VI secțiunea 1 din Constituție. Astfel, se arata ca, deși, conform art. 114 alin. (4) din Constituție, ordonanțele de urgenta pot fi adoptate de Guvern numai în cazuri excepționale, la data de 7 iulie 1998, când

Ordonanța de urgenta nr. 13/1998

a fost emisă, "nu a existat o situație obiectivă excepționala care să justifice intervenția Guvernului în sfera de competența a legislativului" și nici "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situația excepționala", condiții care, în opinia autorului excepției, trebuie îndeplinite cumulativ.

În legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (2), precum și ale art. 135 alin. (6) din Constituție, care prevăd garantarea dreptului de proprietate, ocrotirea și inviolabilitatea proprietății, autorul excepției susține ca imobilul situat în Bd Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, prevăzut la pct. 11 din anexa la ordonanța de urgență, cuprinzând imobilele care vor fi restituite, constituie obiect al dreptului de proprietate privată a Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara, societate comercială cu capital mixt, de stat și privat, având ca acționari Administrația presei locale, precum și un număr de 61 de persoane fizice. În aceste condiții se considera ca numai prin încălcarea dispozițiilor constituționale s-a dispus, prin ordonanța de urgență criticata, restituirea către Casa Maghiara din Timișoara a imobilului care aparține în mod legal Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara, fiind inclus în capitalul social al acesteia cu titlu de aport în natura, conform actelor constitutive ale societății. În același timp se susține ca

art. 1 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , care prevede că imobilele prevăzute în anexa se restituie titularilor sau succesorilor acestora, anulează efectele unei hotărâri judecătorești - Decizia civilă nr. 480/1998 a Curții de Apel Alba Iulia - care a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societății Comerciale "Casa Maghiara" - S.A., societate comercială constituită prin Sentinta civilă nr. 1.568/1994 a Judecătoriei Timișoara, față de fosta Societate anonima "Casa Maghiara". Astfel, în opinia autorului excepției, este evident ca Guvernul nu mai putea sa dispună, prin

Ordonanța de urgenta nr. 13/1998 , restituirea imobilului situat în Bd. Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara.

Instanța de judecată, exprimandu-și opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara, a apreciat ca aceasta este intemeiata, deoarece prevederile

Ordonanței de urgenta nr. 13/1998

încalcă dispozițiile art. 114 alin. (4) din Constituție, întrucât, pe de o parte, nu s-a invocat existenta unui caz excepțional, care să justifice adoptarea ordonanței de urgenta, iar pe de altă parte, nu s-a îndeplinit condiția, prevăzută de Constituție, de a se convoca Parlamentul care se afla în vacanta. Totodată instanța judecătorească a reținut și încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție, care prevăd ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate privată indiferent de titular, precum și ale art. 135 alin. (6), conform cărora proprietatea este, în condițiile legii, inviolabilă, având în vedere ca la data adoptării ordonanței imobilul în litigiu "era deja în proprietatea Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A. în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile".

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate ridicată nu este intemeiata, deoarece

Ordonanța de urgenta nr. 13/1998

"a fost emisă la data de 7 iulie 1998, când Parlamentul se afla în sesiune extraordinară, iar promovarea acestei ordonanțe de urgență a fost motivată în nota de fundamentare, în care au fost prezentate circumstanțele ce au impus adoptarea soluției imediate pentru rezolvarea unor situații ce aduceau unele atingeri interesului public". Se precizează totodată ca prin Decizia nr. 65/1995 Curtea Constituțională a statuat ca "motivele care legitimează constituțional adoptarea ordonanței de urgenta se prezintă explicit în nota de fundamentare a proiectului și nu în textul actului normativ adoptat". Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (2), precum și ale art. 135 alin. (6) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate privată și asigura ocrotirea egala a proprietății, indiferent de titular, Guvernul apreciază ca prin ordonanța de urgență s-a dispus restituirea imobilelor prevăzute în anexa "numai în măsura în care comisia instituită la nivel guvernamental va stabili succesorii din cadrul comunităților care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexa, pe bază de acte doveditoare". De asemenea, se arata ca "din redactarea anexei care se referă la imobilele ce vor fi restituite, se poate constata ca, pentru imobilul ce figurează la poziția 11, nu este prevăzută Societatea Comercială «Casa Maghiara» - S.A. Timișoara". De altfel, se precizează de către Guvern, referitor la imobilul în discuție, "comisia constituită în temeiul art. 2 din ordonanța, având în vedere lipsa documentelor care să ateste ca pentru Societatea anonima «Casa Maghiara» exista succesoare legală, nu a luat nici o decizie". Pe de altă parte, se susține ca, potrivit ordonanței de urgenta criticate, comisia instituită în temeiul acesteia "nu este investită cu sarcini ce privesc reconstituirea titlurilor de proprietate", ea neavând nici posibilitatea de a lua decizii cu privire la imobilele pentru care nu exista titlu de proprietate ori dacă acest titlu este contestat, "întrucât aceasta comisie nu se poate substitui instanței de judecată".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părții prezente și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției îl constituie dispozițiile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Potrivit art. 1 din ordonanța de urgență, "Clădirile, împreună cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență, care au aparținut comunităților (organizații, culte religioase) cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naționalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora". Între cele 17 imobile prevăzute în anexa la ordonanța de urgență se afla, la poziția 11, imobilul situat în Bd. Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, cu indicarea următoarelor mențiuni: titular al dreptului de proprietate - Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara; destinație inițială - Casa Maghiara din Timișoara; folosință actuala - sediul redactiei "Renasterea Banateana"; temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului -

Decretul nr. 218/1960 ,

Decretul nr. 712/1966

și

Legea nr. 15/1990 ; solicitant al restituirii - comunitatea maghiara din România.

În susținerea excepției ridicate autorul acesteia a invocat trei motive de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , după cum urmează:

- Guvernul a recurs la procedeul de a emite ordonanța de urgență, deși nu a existat o situație obiectivă excepționala care să justifice intervenția sa în sfera de competența a legislativului și "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situația excepționala". În opinia autorului excepției au fost incalcate astfel dispozițiile art. 114 alin. (4) din Constituție, conform cărora: "În cazuri excepționale, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."

- Un al doilea motiv de neconstituționalitate a ordonanței de urgenta criticate se referă la încălcarea dreptului de proprietate privată al Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara, societate comercială cu capital mixt, de stat și privat, asupra imobilului a cărui restituire s-a dispus, contrar prevederilor art. 41 alin. (1) și (2), precum și ale art. 135 alin. (6) din Constituție. Textele art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție au următorul conținut: "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular [...]." În ceea ce privește textul art. 135 alin. (6) din Constituție, acesta prevede: "Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă."

- Cel de al treilea motiv invocat în susținerea excepției de neconstituționalitate consta în încălcarea, prin prevederile ordonanței de urgenta criticate, a dispozițiilor cuprinse în titlul III capitolul VI secțiunea 1 din Constituție, referitoare la "Autoritatea judecătorească", întrucât Guvernul nu a ținut seama ca, prin Decizia civilă nr. 480/1998, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 680/1998, s-a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societății Comerciale "Casa Maghiara" - S.A. și a fostei Societăți anonime "Casa Maghiara".

Examinând prevederile ordonanței de urgenta a carei neconstituționalitate se invoca, prin raportarea lor la dispozițiile constituționale menționate, Curtea Constituțională retine următoarele:

1. Critica de neconstituționalitate care se întemeiază pe încălcarea dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Constituție nu este fondată.

Astfel cum rezultă din nota de fundamentare care însoțește

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998 , existenta "cazului excepțional", de care textul constituțional condiționeaza posibilitatea Guvernului de a recurge la aceasta modalitate de delegare legislativă, este justificată prin nenumaratele demersuri ale unor persoane, făcute după căderea regimului comunist, în vederea restituirii bunurilor imobile confiscate sau naționalizate după anul 1940 de regimurile totalitare, precum și prin "obligațiile asumate de România, între care se numara și restituirea bunurilor comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale", stipulate și în "rapoartele organismelor internaționale". În nota de fundamentare se mai arata: "Totodată, până la reglementarea generală a situației prin lege, asa cum acest lucru a fost afirmat și în cadrul lucrărilor sesiunii de primavara a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul și-a propus sa restituie câteva clădiri cu valoare simbolica, asa cum s-a procedat și cu unele imobile aparținând comunității evreiesti, prin

Legea nr. 140/1997

privind aprobarea

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 21/1997 ."

Curtea Constituțională constata ca elementele cuprinse în nota de fundamentare a ordonanței, coroborate cu faptul notoriu al întârzierii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de regimul dictaturii comuniste, sunt de natura să justifice emiterea acestei ordonanțe de urgență, în condițiile prevăzute la art. 114 alin. (4) teza întâi din Constituție.

Referitor la intrarea în vigoare a ordonanței de urgenta, Curtea Constituțională retine ca din comunicările trimise de Camera Deputaților și de Senat rezultă ca ordonanța de urgență a fost depusa de Guvern la cele două Camere ale Parlamentului la 7 și, respectiv, la 8 iulie 1998. În același timp, din cuprinsul documentului care consemnează punctul de vedere al Guvernului asupra excepției de neconstituționalitate rezultă ca în acea perioada Parlamentul se afla în sesiune extraordinară. În consecința, nu se confirma încălcarea prevederilor art. 114 alin. (4) teza finala din Constituție.

2. În legătură cu critica de neconstituționalitate fondată pe încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție, care consacra garantarea dreptului de proprietate și ocrotirea în mod egal de lege a proprietății private, indiferent de titular, precum și pe încălcarea dispozițiilor art. 135 alin. (6) din Constituție, care prevăd inviolabilitatea proprietății private, Curtea Constituțională constata ca aceasta critica este intemeiata, pentru următoarele considerente:

Prin

Ordonanța de urgenta nr. 13/1998

Guvernul a dispus restituirea către foștii proprietari - diferite comunități ale cetățenilor aparținând minorităților naționale din România - a imobilelor prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordonanța. Cele mai multe dintre imobilele prevăzute la cele 17 poziții din anexa la ordonanța aparțineau, conform precizărilor pe care aceasta le cuprinde, statului sau unor autorități publice centrale sau locale. Dintre cele 6 imobile restituite comunității maghiare din România, imobilul prevăzut la poziția 11 din anexa la ordonanța, situat în Bd Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, are ca titular actual al dreptului de proprietate Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. Potrivit consemnarilor cuprinse în coloana 6 din anexa la ordonanța, la poziția 11 sunt indicate ca "acte în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului"

decretele nr. 218/1960

și nr. 712/1966, precum și

Legea nr. 15/1990 .

Astfel cum este cunoscut, prin efectul

Decretului nr. 218/1960

pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctiva și al

Decretului nr. 712/1966

cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile

art. III din Decretul nr. 218/1960 , s-a intentionat să se creeze o aparenta de legalitate pentru abuzurile comise în dăuna proprietății private, stabilindu-se ca au devenit proprietatea statului bunurile intrate în posesia acestuia înainte de publicarea

Decretului nr. 218/1960 , fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de

Decretul nr. 111/1951

privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare.

În ceea ce privește

Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, lege menționată, de asemenea, în anexa la ordonanța de urgență, ca temei al proprietății statului, Curtea Constituțională observa ca această lege nu reprezintă, în realitate, prin prevederile sale, actul juridic în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ci constituie actul normativ în baza căruia societățile comerciale, care au luat fiinta prin transformarea fostelor unități economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. 2 din lege. Potrivit acestui text "Bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". De altfel acest text legal a fost supus controlului de constituționalitate în mai multe randuri, Curtea stabilind că nu contravine prevederilor Constituției. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, prin care s-a stabilit ca "bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deține la societățile comerciale majoritatea capitalului social", Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, și Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997. De asemenea, prin Decizia nr. 18 din 14 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituțională a stabilit ca "Bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, deoarece, potrivit art. 5 și

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 , titularul dreptului de proprietate este regia autonomă sau societatea comercială. Statul este un simplu acționar care deține o cota-parte din capitalul social ce nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice [...]".

Prin urmare, împrejurarea ca Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara are ca acționari, alături de persoane fizice, și statul nu atrage nici o consecința în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate și forma de proprietate asupra imobilului respectiv. În aceste condiții rezultă ca imobilul situat în Bd. Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, făcând parte din patrimoniul Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A., constituie proprietatea privată a acestei societăți comerciale și beneficiază de protecția proprietății private, instituită prin art. 41 alin. (1) și (2), precum și prin art. 135 alin. (6) din Constituție.

De aceea Guvernul nu poate să dispună prin ordonanța de urgență de acest bun care nu se mai afla în proprietatea statului.

Curtea Constituțională retine totodată ca, în conformitate cu regimul constituțional al dreptului de proprietate, naționalizarea este inadmisibila. Trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condițiile prevăzute la art. 41 alin. (3) și (5) din Constituție, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, în condițiile prevăzute la alin. (8) al aceluiași articol. Aceste dispoziții constituționale constituie garanții ale dreptului de proprietate privată, care nu pot fi eludate prin procedeul utilizării ordonanței de urgenta, chiar dacă, asa cum este evident, nu se poate pune în discuție dreptul comunității maghiare din România la repararea nedreptatii care i s-a făcut prin trecerea abuzivă în proprietatea statului, în timpul regimului comunist, a imobilului în litigiu.

Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituție, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravina dispozițiilor constituționale și obligațiilor ce decurg din tratatele și documentele internaționale pe care statul român și le-a asumat și a căror respectare este obligatorie, conform dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție. În acest sens Curtea constata incidența prevederilor art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care, după ce proclama ca "Orice persoană are dreptul la proprietate atât singura, cat și în asociație cu alții", prevede că "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea, Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat de România prin

Legea nr. 30/1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, prevede la art. 1 alin. 1 ca "Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Constatând concordanta dintre, pe de o parte, dispozițiile art. 41 alin. (1) și (2) și ale art. 135 alin. (6) din Constituție și, pe de altă parte, prevederile actelor internaționale menționate, Curtea retine ca

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

este neconstitutionala în ceea ce privește restituirea către comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, imobil având ca titular al dreptului de proprietate Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara și care este prevăzut la poziția 11 din anexa la aceasta ordonanța.

Faptul ca în art. 3 al ordonanței (numerotat eronat ca fiind art. 2) se prevede că "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deținători ai imobilelor și succesorii stabiliți, menționând concret drepturile actualilor deținători", ceea ce ar putea sugera și o eventuala despăgubire, nu este de natura sa modifice concluzia referitoare la neconstituționalitatea ordonanței de urgenta cu privire la restituirea imobilului în cauza, întrucât, astfel cum prevede art. 41 alin. (3) din Constituție, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire". Aceste cerințe constituționale nu au fost realizate în cauza, întrucât, pe de o parte, nu erau îndeplinite condițiile și procedura prevăzute de

Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, iar pe de altă parte, despăgubirile, presupunand ca ar fi fost în intenția emitentului ordonanței de urgenta de a le plati și ca ar fi fost acceptate de proprietarul actual al bunului, nu au fost acordate în prealabil conform art. 41 alin. (3) din Constituție.

Este însă evident ca în circumstanțele existente Guvernul are posibilitatea de a identifica o soluție constituțională pentru ca dreptul de proprietate al societății comerciale, care este actuala proprietara a imobilului, să fie transferat statului, după care să dispună, în calitate de proprietar, restituirea imobilului către fostul proprietar, căruia bunul respectiv i-a fost luat în mod abuziv de statul comunist.

3. În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de neconstituționalitate invocat de autorul excepției, în sensul că ordonanța de urgență criticata "a încălcat autoritatea judecătorească consacrată în capitolul VI secțiunea 1 din Constituție", prin aceea ca "Guvernul a anulat efectele unei hotărâri judecătorești", care stabilește în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi între Societatea Comercială "Casa Maghiara" - S.A. din Timișoara și fosta Societate anonima "Casa Maghiara", Curtea constata ca aceasta critica este în mod vadit lipsită de temei. Din examinarea

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , inclusiv a anexei, nu rezultă ca imobilul în discuție ar urma să fie restituit Societății Comerciale "Casa Maghiara" - S.A. din Timișoara. Asa cum s-a arătat anterior, la poziția 11 din anexa la ordonanța, în coloana care indica solicitantul imobilului este menționată "comunitatea maghiara din România", iar nu Societatea Comercială "Casa Maghiara" - S.A., persoana juridică având calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 480/1998 a Curții de Apel Alba Iulia.

În aceste condiții invocarea expresă a apariției

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

de către Societatea Comercială "Casa Maghiara" - S.A. din Timișoara în motivarea contestației în anulare a Deciziei civile nr. 480/1998 a Curții de Apel Alba Iulia nu este de natura sa confirme existenta unei ingerințe a puterii executive în activitatea puterii judecătorești.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 41 alin. (1) și (2), al art. 135 alin. (6), al art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite, în parte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, excepție ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția civilă.

Constata ca dispozițiile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

sunt neconstituționale în ceea ce privește restituirea către comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluției 1989 nr. 8 din Timișoara, imobil aflat în proprietatea Societății Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timișoara și care este prevăzut la poziția 11 din anexa care face parte din ordonanța.

Definitivă și obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 decembrie 1999.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta

OPINIE SEPARATĂ

Prin Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999 s-a hotărât, cu majoritate de voturi, respingerea excepției de neconstituționalitate cat privește emiterea ordonanței de urgenta prin încălcarea condițiilor stabilite de art. 114 alin. (4) din Constituție, cu privire specială la "cazuri excepționale".

Fața de acest punct al deciziei, formulam opinie separată pentru următoarele considerente:

1. Este în afară oricărei îndoieli ca azi se impun măsuri eficiente de restituiri și reparații pentru îndreptarea abuzurilor săvârșite în România în perioada anilor 1940-1989 (decembrie). Aceste măsuri trebuie să fie realizate însă prin procedeele și tehnicile constituționale, astfel cum rezultă acestea din Constituția în vigoare.

2. Emiterea unei ordonanțe de urgență, care este de fapt o excepție la o alta excepție, trebuie realizată cu stricta respectare a dispozițiilor art. 107 și 114 din Constituție.

3. Una din condițiile constituționale, de esenta, care justifica emiterea ordonanței de urgenta, este existenta unor "cazuri excepționale". De altfel tocmai aceste cazuri explica și competența Guvernului și urgenta măsurii.

4. Categoria "cazuri excepționale" nefiind definită prin art. 114 alin. (4) din Constituție, a revenit Curții Constituționale obligația ca, interpretând Constituția, sa realizeze o asemenea explicație. Este o obligație fireasca, știut fiind ca rolul normelor constituționale este de a reglementa și nu de a defini sau clasifica.

Asemenea operațiuni revin legilor, doctrinei și desigur jurisprudenței, iar cu prioritate, celei constituționale. Prin acest procedeu constituțional este pus în valoare rolul Curții de garant al supremației Constituției. Iar interpretarile date de către aceasta Constituției, prin decizii, sunt obligatorii în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituție.

5. Plenul Curții Constituționale, printr-o decizie (nr. 65 din 20 iunie 1995), pornind de la constatarea ca dispozițiile constituționale nu precizează conținutul notiunii de "cazuri excepționale", a arătat ca rămâne ca aceasta să fie interpretată sistematic, atât în logica instituției delegării legislative, consacrată în art. 114, cat și a edificiului constituțional în ansamblul sau.

Într-o asemenea viziune, Curtea a stabilit ca, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituție: prin cazuri excepționale se înțeleg acele situații care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege; interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale justifica intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgenta; o astfel de măsura se poate fundamenta numai pe necesitatea și urgenta reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Aceste clarificări ale Curții Constituționale au fost reluate și în Decizia nr. 34/1998.

Prin Decizia nr. 83/1998 Curtea Constituțională, referindu-se la cazul excepțional a adăugat ca el are un caracter obiectiv, în sensul că existenta sa nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns sa reactioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgenta.

6. Interpretandu-se prevederile constituționale, practica emiterii de ordonanțe, precum și jurisprudenta constituțională, doctrina juridică a formulat și ea unele exigente privind ordonanțele de urgenta: evaluarea cazurilor excepționale aparține Guvernului, care nu poate abuza de aceasta prerogativa constituțională; ea nu poate izvori din culpa Guvernului și ca atare întârzierile Guvernului în relația cu Parlamentul, pe linia prezentării unor proiecte de lege, nu pot constitui motive pentru delegarea constituțională a competentelor legislative ale Parlamentului; aprecierea oportunității ordonanțelor de urgenta ale Guvernului tine de condițiile concrete în care el acționează, de situația politica interna și internationala; acesta nu poate fi un act arbitrar, care să ducă la ruperea echilibrului între puterile statului sau sa confere Guvernului o suprematie asupra Parlamentului, prin minimalizarea rolului sau în procesul legislativ.

7. Examinând conținutul

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, este lesne de observat că nu suntem în prezenta exigențelor constituționale mai sus menționate. Mai mult, s-au ocolit, fără o justificare solida, celelalte proceduri constituționale puse la dispoziție guvernarii, precum: adoptarea legii cu procedura de urgenta [art. 74 alin. (3) din Constituție]; angajarea răspunderii Guvernului (art. 113 din Constituție); solicitarea abilitarii Guvernului, printr-o lege specială, pentru a emite ordonanțe [art. 114 alin. (1) din Constituție]. Erau procedee constituționale care s-au folosit deja la restituirea locuințelor, terenurilor și pădurilor.

8. La dosarul cauzei exista o nota de fundamentare a ordonanței de urgenta ce provine de la Guvernul României.

În mod justificat și corect, în aceasta nota se arata ca ordonanța urmărește realizarea unor măsuri reparatorii de restituire a unei părți din proprietățile confiscate și ca statul român se va degreva de obligația suportării cheltuielilor de întreținere și de renovare a clădirilor în cauza.

9. Nota de fundamentare justifica, este drept, utilitatea și moralitatea măsurii, dar nu justifica existenta cazului excepțional. Ca atare ea trebuie apreciată ca o expunere de motive și nu ca o justificare pentru ordonanța de urgență, mai ales că nu motiveaza de ce Guvernul nu a utilizat procedeele constituționale menționate de către noi la pct. 7.

Ea nu motiveaza ca reglementările propuse au menirea să facă fața unei situații excepționale, obiective, care a constrâns Guvernul sa reactioneze prompt.

Asa cum a stabilit Curtea Constituțională prin Decizia nr. 83/1998, ordonanța de urgență nu constituie o alternativa aflată la discretia Guvernului, prin care acesta și-ar putea încalcă obligația sa constituțională de a asigura, în vederea îndeplinirii programului sau de guvernare, reglementarea prin lege, de către Parlament, a relațiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.

10. Unele precizări sunt, de asemenea, pertinente, și anume: într-o interpretare riguroasă a dispozițiilor constituționale aprecierea cazurilor excepționale revine, în primul rând, Guvernului, apoi Parlamentului când își îndeplinește atributia de aprobare a ordonanței [art. 114 alin. (4) și (5) din Constituție]; dar, și acest lucru tine de intervenția Curții, dreptul și mai ales obligația aprecierii justificarilor revine și acesteia; verificarea îndeplinirii condițiilor constituționale este o dimensiune obligatorie a controlului constituționalității ordonanțelor guvernamentale. Ca atare Curtea este indreptatita de Constituție sa aprecieze chiar ea existenta sau, dimpotriva, lipsa cazurilor excepționale.

11. Iata de ce, în interpretarea pe care o dăm noi dispozițiilor art. 114 din Constituție, apar ca întemeiate susținerile autorului excepției în sensul că "nu a existat o situație obiectivă excepționala care să justifice intervenția Guvernului în sfera de competența a legislativului" și nici "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenta care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situația excepționala".

12. Într-o asemenea interpretare și viziune științifică, apreciem ca

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

este neconstitutionala, nefiind întrunite condițiile ce caracterizează cazul excepțional, de care depinde legitimitatea constituțională a ordonanței de urgenta.

JUDECĂTOR,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

OPINIE SEPARATĂ

Potrivit art. 2 din Constituția României, suveranitatea naționala aparține poporului român. El o exercită fie direct, prin referendum, fie indirect, prin organele sale reprezentative, între care, prin rolul și funcțiile sale, Parlamentul ocupa un loc fundamental.

Ca o expresie a acestei poziții cardinale în sistemul autorităților publice ale statului român, Parlamentul este - potrivit art. 58 din Constituție - unica autoritate legiuitoare a tarii.

El exercita funcția de legiferare, ca un corolar al delegării puterii suverane a poporului către alesii săi, prin instituția reprezentativitatii, în urma desfășurării unor alegeri libere și concurentiale, în condiții de pluralism politic, garantat constituțional.

Este, de principiu, ca o putere delegată nu se poate, la rândul sau, delega, pentru ca cel care deleagă înțelege sa limiteze exercițiul dreptului delegat numai titularului desemnat de el pentru a exercita acest drept. O subdelegare este contrară delegării inițiale, prin definiție limitată doar de deținătorul dreptului însuși. Dacă nu ar fi asa, fiecare subiect al delegării de putere ar putea, succesiv, sa o transmită altui titular, fapt care ar dezorganiza întregul sistem de competente al unor autorități publice ce alcătuiesc un sistem constituțional democratic și coerent.

Din acest motiv delegarea de legiferare de către Parlament constituie o excepție intemeiata pe condiții speciale derivând din existenta unor necesitați insurmontabile de reglementare având caracter previzibil, dar pe care Parlamentul nu le poate satisface, nefiind, într-o anumită perioada, întrunit în sesiune și apreciind el însuși ca, datorită naturii lor tehnice sau faptului ca aceste reglementări au ca obiect probleme de detaliu, plenitudinea de reglementare legislativă a Parlamentului nu este afectată. În aceste condiții unica autoritate legislativă a tarii poate recurge la abilitarea Guvernului, prin lege, de a emite ordonanțe, în temeiul art. 107 alin. (1) și al art. 114 alin. (1)-(3) din Constituție, stabilind în mod obligatoriu domeniul lor - cu excluderea celui al legilor organice - și data până la care ele se pot emite, rezervandu-și, practic întotdeauna, prin aceeași lege de abilitare, și dreptul de a le aproba, potrivit procedurii legislative.

Spre deosebire de acest gen de ordonanțe, care au caracter subsecvent derivat, rezultat al unei delegari instituite și limitate atât de Parlament - prin lege -, cat și de Constituție - în privinta legilor organice -, prevederile art. 114 alin. (4) din Constituție reglementează o alta modalitate de exercitare a funcției legislative de către Guvern - ordonanța de urgență - având de această dată caracter primar și în virtutea căreia Executivul este îndrituit sa adopte măsuri imediate și adecvate pentru a face fața unui caz excepțional. Urgenta situației impune urgenta măsurii: caracterul stringent al necesității de reglementare survenite impune adoptarea neîntârziată a unor dispoziții obligatorii, în lipsa cărora un interes politic major ar putea fi în pericol. Datorită acestor circumstanțe cu totul deosebite, Guvernul, în temeiul și al art. 101 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora el exercita conducerea generală a administrației publice, este îndreptățit, chiar fără o abilitare prealabilă din partea Parlamentului, sa ia măsuri, dacă este cazul, chiar de domeniul legii organice, pentru a putea face fața situației excepționale intervenite.

Acesta este considerentul pentru care același art. 114 alin. (4) din Constituție prevede că ordonanțele de urgenta se bucura de un regim cu totul special de intrare în vigoare, și anume îndată după depunerea lor la Parlament, cerința căreia trebuie să i se adauge, în mod firesc, publicarea lor în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu art. 107 alin. (4) din Constituție.

Caracterul de extrema celeritate, coroborat cu controlul pe care Parlamentul și-l păstrează totuși, fie și postfactum, asupra ordonanțelor de urgenta, se exprima în teza finala a art. 114 alin. (4) din Constituție, conform căreia, dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu, se înțelege, cu scopul de a examina și de a aproba sau a respinge neîntârziat ordonanțele emise de Guvern în asemenea situații. În acest fel dreptul de reglementare primara al Guvernului nu este de natura sa eludeze prerogativele unicei autorități legislative a tarii, chiar dacă efectele ordonanțelor respective, prin forta lucrurilor, s-au produs.

Sensul conceptului de "caz excepțional" s-a regasit în mai multe randuri în practica jurisdicțională a Curții Constituționale, reținându-se astfel ca adoptarea de ordonanțe de urgență este justificată de apărarea sau salvgardarea unui interes public, căruia altminteri i s-ar aduce grave atingeri (Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). Acest interes a fost identificat ca fiind "...preîntâmpinarea relansarii inflației, care, prin consecințele sale, lezeaza esențial dezvoltarea generală a societății, îndeosebi sub aspectul economic și al nivelului de trai al cetățenilor celor mai defavorizati în procesul tranzitiei".

Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, s-a reținut, de asemenea, ca "procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter național" și de a cărui realizare depinde înfăptuirea principiului constituțional al art. 134 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Economia României este economie de piața" și ca "reforma cadrului juridic al privatizării, în condițiile intarzierilor produse (...), justifica urgenta măsurilor adoptate". S-a mai reținut prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, ca de esenta cazului excepțional este faptul ca "...el are un caracter obiectiv, în sensul că existenta sa nu depinde de voința Guvernului, care în asemenea împrejurări este constrâns sa reactioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgenta", iar prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 27 februarie 1998, Curtea a reținut existenta unui alt caz excepțional care justifica adoptarea unei ordonanțe de urgență în scopul diminuării blocajului financiar și al evitării pierderilor din economie rezultate în urma apariției lui.

Cele de mai sus demonstreaza ca, în exercițiul atribuțiilor sale privitoare la conducerea generală a administrației publice, Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra măsurilor pe care trebuie să le ia, fiind îndreptățit, atunci când este confruntat cu o situație excepționala, sa recurgă la adoptarea unei sau unor ordonanțe de urgență, atunci când un interes public major este periclitat și nu este în măsura să facă fața situației prin celelalte mijloace pe care Constituția le prevede pentru situații obișnuite.

Dar aceasta putere de apreciere nu poate avea caracter discretionar, arbitrar chiar, iar abuzul de ordonanțe de urgență poate produce chiar un efect devastator asupra întregului sistem de izvoare ale dreptului pozitiv, perturband buna funcționare a ansamblului autorităților publice instituite de Constituție. Astfel, nu numai ca autoritatea legislativă unica a tarii - Parlamentul - și-ar vedea rolul serios diminuat, dar chiar exercițiul funcției prezidențiale ar fi incontestabil afectat, Președintele României nefiind în măsura sa influenteze, pe căile pe care Constituția i le pune la dispoziție [spre exemplu, în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) sau ale art. 144 lit. a) din Constituție], intrarea în vigoare, pe lungi perioade, a unor dispoziții normative cu caracter primar, neadoptate de Parlament, dar având caracter de lege, și care ar fi sustrase sistemului de garanții constituționale prevăzute de Legea fundamentală, cum este controlul anterior de constituționalitate.

Este adevărat ca, sub aspectul conformitatii cu Constituția, o modalitate de control exista totuși - și anume cel ulterior intrării în vigoare a ordonanței de urgenta, reglementată de art. 144 lit. c) din Constituție -, numai ca acesta are dezavantajul ca el intervine după ce actul normativ începe sa producă efecte, iar sesizarea instanței de contencios constituțional este condiționată de apariția unui litigiu dedus judecații și aflat înaintea unei instanțe făcând parte din sistemul puterii judecătorești, ceea ce presupune importante întârzieri și grave prejudicii ce pot fi aduse atât bunei funcționari a sistemului autorităților publice, cat și drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

În aceste condiții, aprecierea asupra caracterului excepțional al situației intervenite, ce revine Guvernului, nu poate scapa controlului de constituționalitate, deoarece preexistenta unei împrejurări de fapt comportand necesitate și urgenta, în măsura sa determine, în mod obligatoriu, recursul la ordonanța de urgență, trebuie să constituie o condiție de validitate a normei, sub raport constituțional, aflată astfel în competența Curții Constituționale.

Este, pe de altă parte, incontestabil ca, prin definiție, urgenta presupune aplicabilitatea integrală și imediata a normei pentru a se putea salvgarda de îndată pericolul public intervenit, sub rezerva confirmării ulterioare de către Parlament a măsurilor luate de Guvern, prin convertirea acestora în lege.

Ca atare, cazul excepțional trebuie să prezinte o însemnătate deosebită, manifestată prin existenta incontestabila a unui interes public major, care să fie pus în pericol; el trebuie să fie deci cert și, desigur, iminent, în sensul că este pe cale să se producă, situație în care Executivul nu este în măsura sa îi facă fața pe alte cai instituite de Constituție (cum ar fi procedura de urgenta sau inițierea unei legi de abilitare), decât prin ordonanța de urgență.

Or, în opinia noastră, aceste condiții nu sunt întrunite în cauza de fața.

Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de Guvern, precum și notei de fundamentare ce sta la baza

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , emiterea acesteia din urma a fost intemeiata pe faptul ca "...printre obligațiile asumate de România se numara și restituirea bunurilor comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale", dar ca "...până la reglementarea generală a situației prin lege (...) Guvernul și-a propus sa restituie câteva clădiri cu valoare simbolica", fapt pentru care prin ordonanța respectiva s-a luat măsura restituirii unei părți din proprietățile confiscate.

În consecința, însuși Guvernul considera ca problema acestor restituiri este de domeniul legii și nu reprezintă nicidecum un caz excepțional, fapt remarcat, de altfel, și de Consiliul Legislativ prin Avizul nr. 503 din 6 iulie 1998, elaborat, de altminteri, chiar în preziua adoptării ordonanței de urgenta (7 iulie 1998).

Dar, mai mult decât atât, restituirile nu se realizează cu urgenta proprie unei situații excepționale. Astfel, în vederea aplicării ordonanței de urgenta se instituie o comisie specială, formată din reprezentanți ai Guvernului și ai comunităților prevăzute în anexa, care are obligația de a examina situația imobilelor menționate în cuprinsul ei (în număr de 17) și de a întocmi documentația pentru fiecare imobil, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze ulterior pe baza unor proceduri speciale.

Fața de cele de mai sus apreciez ca, în cauza, nu se poate susține, cu deplin temei, existenta unui interes public major care să fi fost afectat în mod direct dacă nu s-ar fi emis

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , împrejurarea invocată de Guvern neavând acest caracter și fiind de presupus ca nici o obligație asumată de statul român nu poate fi adusă la îndeplinire cu încălcarea prevederilor Legii fundamentale a tarii [și anume art. 114 alin. (4)], acest fapt aducând atingere în mod direct conceptului de stat de drept, care constituie una dintre valorile supreme garantate de Constituție, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3). Este în afară de orice indoiala ca un interes public nu poate fi decât legitim, respectiv conform normelor legale în vigoare în țara noastră și, în primul rând, dispozițiilor cuprinse în Constituția României.

Consider, de asemenea, ca împrejurarea invocată nu prezenta un incontestabil caracter de urgenta, pentru a necesita o intervenție imediata, cu efecte deopotrivă imediate, pentru a se putea aprecia ca, în adevăr, a existat o situație de excepție pe care Guvernul nu a putut-o stăpâni decât prin emiterea

Ordonanței de urgenta nr. 13/1998 .

În adevăr, din cuprinsul acesteia reiese ca rezolvarea problemei nu s-a realizat o dată cu intrarea în vigoare a ordonanței de urgenta, ci ca, dimpotriva, aplicarea prevederilor ei comporta în mod necesar o serie de operațiuni care, firesc, presupun un timp (organizarea unei comisii, efectuarea unor analize de către membrii acesteia, elaborarea unor documentații, întocmirea unor protocoale), fapt care contravine, prin natura lui, ideii de iminenta sau, cel puțin, de urgenta pentru a se putea accepta existenta reală a unui caz excepțional.

Ca atare, existau motive întemeiate pentru ca restituirea imobilelor respective să se realizeze pe cai normale, pe care Constituția le reglementează, cum ar fi, bunaoara, inițiativa legislativă combinata, eventual, cu procedura de urgenta, lucru care reiese, potrivit celor de mai sus, chiar din nota de fundamentare a ordonanței de urgenta, în care se precizează ca de fapt măsura luată este de domeniul legii, restituirea efectuată având doar o valoare simbolica, iar problema, în ansamblul ei, urmând să fie soluționată doar prin inițierea unei legi. O asemenea soluție era cu atât mai potrivita cu cat în cauza era supus unei reglementări derogatorii un drept fundamental al deținătorilor imobilelor, și anume dreptul de proprietate, în mod special garantat de Constituție prin prevederile art. 41.

În concluzia celor de mai sus consider ca adoptarea unei ordonanțe de urgență în acest caz este consecința unei erori manifeste de apreciere din partea Guvernului, cu privire la conținutul și la caracterul situației concrete intervenite în legătură cu modificarea statutului juridic al imobilelor respective, eroare care a avut consecințe directe asupra îndeplinirii atribuțiilor constituționale ce reveneau Executivului în situația data.

Neexistand deci întrunite condițiile pe care le presupune existenta unui caz excepțional real, opinez ca prevederile art. 114 alin. (4) din Constituție au fost incalcate și, ca urmare,

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 13/1998

este neconstitutionala pe acest temei.

JUDECĂTOR,

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

OPINIE SEPARATĂ

Consider ca soluția ce se impunea în cauza era respingerea excepției de neconstituționalitate, în primul rând, ca fiind inadmisibila, dar, în același timp, și neîntemeiată. Astfel:

1. Potrivit dispozițiilor

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei". Neîndeplinirea cumulativa a condițiilor prevăzute de acest text de lege determina inadmisibilitatea excepției ridicate, situație în care, conform dispozițiilor cuprinse în alin. (6) al aceluiași articol "instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională". Întrucât instanța nu s-a conformat acestor dispoziții legale și a sesizat Curtea Constituțională, urma ca respingerea pentru inadmisibilitate să fie pronunțată de Curte.

Litigiul aflat pe rolul instanței de judecată, în cadrul căruia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , are ca obiect soluționarea contestației în anulare introduse împotriva Deciziei civile nr. 480/1998 a Curții de Apel Alba Iulia. Potrivit dispozițiilor art. 317 din Codul de procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare doar pentru doua motive, strict determinate prin acest text de lege, și anume: 1. "când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; sau 2. când hotărârea a fost data de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența".