Decizia nr. 658/2012

Articolul 26

alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 , care formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, are următorul conținut: "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."
În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 - "Dreptul internațional și dreptul intern", art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor, art. 21 alin. (2) și (3) referitoare la neîngrădirea accesului liber la justiție și la dreptul părților la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și art. 126 alin. (3) privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de interpretare și aplicare unitară a legii. Totodată, autorul excepției invocă și dispozițiile art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor criticate pentru neconstituționalitate, hotărârea tribunalului pronunțată în cauzele civile având ca obiect contestarea deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Autorul excepției arată că, prin eliminarea căii de atac a apelului, în această materie, se îngrădește accesul liber la justiție și se încalcă dreptul la un proces echitabil, fiind, totodată, discriminați justițiabilii ale căror cauze întemeiate pe prevederile
Legii nr. 10/2001
nu au fost soluționate încă, în raport cu cei care au obținut hotărâri judecătorești irevocabile la data intrării în vigoare a modificărilor aduse textului de lege criticat.
Curtea reține că accesul liber la justiție este consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 21 din Constituție, cât și prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, prin art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetățenii pentru a accede la justiție, Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată și căile ordinare și extraordinare de atac formulate împotriva hotărârilor judecătorești. Acest mod de reglementare a dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
În ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate de Convenție la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art. 6 paragraful 1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace. Ca atare, dispozițiile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanțelor judecătorești sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătorești - judecători, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestație în anulare, revizuire.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art. 282^1 din Codul de procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătorești care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunțate, sunt exceptate de la aceastăcale de atac.
Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În acest sens sunt, spre exemplu,
Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,
Decizia nr. 175 din 4 noiembrie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 11 din 13 ianuarie 2000,
Decizia nr. 113 din 13 iunie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 21 august 2000,
Decizia nr. 99 din 23 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000,
Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000,
Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001,
Decizia nr. 68 din 27 februarie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001,
Decizia nr. 100 din 10 aprilie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 8 iunie 2001,
Decizia nr. 92 din 21 martie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002,
Decizia nr. 175 din 18 iunie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 24 iulie 2002,
Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003,
Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003,
Decizia nr. 440 din 15 septembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 octombrie 2005,
Decizia nr. 251 din 10 mai 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005,
Decizia nr. 237 din 9 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2010,
Decizia nr. 590 din 4 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010,
Decizia nr. 755 din 1 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 6 iulie 2010,
Decizia nr. 1.417 din 2 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2011. Considerentele acestor decizii sunt pe deplin valabile și în speța de față.
De altfel, suprimarea căii de atac a apelului, în această materie, are ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate.
De asemenea, nici reglementările internaționale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție, iar art. 21 din Constituție nu precizează că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și a recursului.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la instanțe trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Marii Britanii, paragraful 36, și Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230).
Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituție, părțile au dreptul la un proces echitabil, acesta constituindu-se într-o veritabilă garanție a principiului egalității. Această dispoziție constituțională trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea, cu toate consecințele ce decurg din ele. Astfel, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigența ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate pentru a-și susține poziția asupra problemelor de drept și de fapt și ca niciuna din părți să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Totodată, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa, cu titlu general, că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Marii Britanii, paragraful 36, și Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunțată în Cauza ─Dokic împotriva Serbiei, paragraful 35).
Statele nu sunt obligate însă să stabilească un anumit număr al căilor de atac, cu excepția celui de-al doilea grad de jurisdicție în materie penală, cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, însă nu există obligativitatea extinderii acestui din urmă principiu și în materie civilă. Dacă, totuși, o fac, statele au obligația, în temeiul art. 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. În concluzie, art. 6 paragraful 1 nu garantează dreptul la apel, însă dacă este reglementat în legislația națională, statul are obligația de a asigura accesul părților la acest grad de jurisdicție. În acest sens este jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Marii Britanii, paragraful 59, și Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunțată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25). Dreptul de acces la o instanță și asigurarea unui proces echitabil acoperă, așadar, și dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.
Totodată, prin
Decizia nr. 16 din 21 ianuarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 20 februarie 2003, și
Decizia nr. 347 din 10 decembrie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 25 februarie 2003, reiterând cele statuate în
Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, Curtea a hotărât că, în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "proces echitabil" nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a mai multor căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești și nici exercitarea acestor căi de atac de toate părțile din proces.
Cu privire la acest aspect, neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții, considerentele acestor decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat în mod constant (de pildă, prin
Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003 ), că nu este contrar principiului egalității instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. De altfel, textele de lege criticate sunt norme de procedură care nu instituie privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare, așa încât nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1).
Cât privește competența constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele inferioare, aceasta se realizează pe calea recursului în interesul legii, iar nu prin decizii de speță.
Așa fiind, Curtea nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (2) și (3), art. 124 alin. (2) și art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, și nici ale art. 11 și art. 20 din Constituție raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor
art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Demele Magda Elena în Dosarul nr. 1.836/99/2011 al Curții de Apel Iași - Secția civilă.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 19 iunie 2012.