Decizia nr. 481/2025

Debitorul persoană juridică trebuie să prezinte un contract de fideiusiune încheiat în formă autentică cu beneficiarul/beneficiarii real/i definit/definiți potrivit

art. 4 din Legea nr. 129/2019 , cu modificările și completările ulterioare, astfel:

a)

în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul trebuie să achite obligații fiscale administrate de organul fiscal, care nu fac obiectul eșalonării la plată, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. c) și d);

b)

în termen de cel mult 5 zile de la data comunicării certificatului de atestare fiscală în cazul în care debitorul nu deține în proprietate bunuri în vederea constituirii de garanții ori acestea sunt insuficiente;

c)

în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul persoană juridică a fost înființat cu mai puțin de 12 luni anterior depunerii cererii de eșalonare la plată;

d)

până la împlinirea scadenței prevăzute de lege inclusiv, în cazul obligațiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. a);

e)

până la împlinirea termenului de plată prevăzut de lege în cazul obligațiilor prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. b);

f)

până la împlinirea termenului de plată din graficul de eșalonare în cazul prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. d);

g)

în termen de 10 zile de la data comunicării acordului de principiu în cazul în care debitorul a solicitat modificarea deciziei de eșalonare la plată;

h)

până la data depunerii cererii de menținere a valabilității eșalonării la plată.

Prin excepție de la prevederile alin. (1) debitorii prevăzuți la art. 193 alin. (3), precum și debitorii persoane juridice la care statul sau o unitate/subdiviziune administrativ-teritorială este acționar majoritar nu trebuie să prezinte un contract de fideiusiune.

Fideiusorul se obligă să stingă:

a)

valoarea obligațiilor fiscale administrate de organul fiscal care nu fac obiectul eșalonării la plată inclusiv accesoriile aferente, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 184 alin. (6) lit. c) și d), în situația prevăzută la alin. (1) lit. a);

b)

valoarea sumelor eșalonate la plată, precum și a dobânzilor datorate pe perioada eșalonării la plată inclusiv accesoriile aferente, pentru care nu au fost constituite garanții potrivit art. 193, în situația prevăzută la alin. (1) lit. b), c) și g);

c)

valoarea obligațiilor care constituie condiție de menținere a eșalonării la plată inclusiv accesoriile aferente în situația prevăzută la alin. (1) lit. d)-f);

d)

valoarea obligațiilor care trebuie achitate pentru menținerea valabilității eșalonării potrivit art. 200 alin. (2) lit. a)c) inclusiv accesoriile aferente în situația prevăzută la alin. (1) lit. h).

Contractul de fideiusiune constituie titlu executoriu.

După împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a), b), d), e), s) sau art. 200 alin. (2), după caz, în situația în care debitorul nu a îndeplinit obligația respectivă, organul fiscal competent se îndestulează din bunurile fideiusorului, de îndată. Dispozițiile prezentului cod privind executarea silită se aplică în mod corespunzător.

Contractul de fideiusiune încetează la data stingerii obligației pe care o garantează.

Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și debitorilor persoane fizice care trebuie să prezinte un contract de fideiusiune, în formă autentică, încheiat cu o persoană capabilă de a se obliga, în condițiile prevăzute la art. 2285 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

10.

La articolul 194 alineatul (1), literele e) și f) se modifică și vor avea următorul cuprins:

e)

să se achite obligațiile fiscale administrate de organul fiscal, nestinse la data comunicării deciziei de eșalonare la plată și care nu fac obiectul eșalonării la plată, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării acestei decizii sau până la finalizarea eșalonării la plată, cu excepția situației în care debitorul a solicitat eșalonarea la plată potrivit art. 195;

f)

să se achite creanțele stabilite de alte organe decât organele fiscale și transmise spre recuperare organelor fiscale, precum și amenzile de orice fel, pentru care au fost comunicate somații după data comunicării deciziei de eșalonare la plată, în cel mult 60 de zile de la data comunicării somației sau până la finalizarea eșalonării la plată în situația în care termenul de 60 de zile se împlinește după data stingerii în totalitate a obligațiilor fiscale eșalonate la plată, cu excepția situației în care contribuabilul a solicitat eșalonarea potrivit art. 195;

11.

La articolul 194 alineatul (1), după litera s) se introduce o nouă literă, lit. ș), cu următorul cuprins:

ș)

să prezinte contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.

12.

La articolul 195, alineatele (3) și (8^1) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(3)

Cererea se depune până la împlinirea termenului prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. a)-c), e)-j) sau n), după caz, ori până la împlinirea termenului prevăzut la art. 200 alin. (2) lit. a) și se soluționează de organul fiscal competent prin decizie de modificare a deciziei de eșalonare la plată sau decizie de respingere, după caz. Pentru acordarea modificării eșalonării la plată organul fiscal analizează îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 186 alin. (1) sau art. 192 alin. (3), după caz. Perioada de eșalonare la plată se stabilește de organul fiscal competent în funcție de cuantumul obligațiilor fiscale rămase de plată din eșalonarea la plată aflată în derulare, precum și al celor care fac obiectul modificării acesteia și de capacitatea financiară de plată a debitorului, dar nu poate fi mai mare decât perioada rămasă din eșalonarea la plată deja aprobată.

(8^1)

În situația debitorilor care dețin bunuri în proprietate, insuficiente pentru a constitui garanțiile în cuantumul prevăzut în prezentul capitol, organul fiscal central poate aproba cererea de modificare a deciziei de eșalonare la plată dacă sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute la art. 186 alin. (1). În acest caz:

a)

penalitățile de întârziere nu se amână la plată, ci se includ în eșalonare, iar decizia de amânare la plată a penalităților de întârziere și a penalităților de nedeclarare se anulează;

b)

debitorul prezintă contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.

13.

Articolul 200 se modifică și va avea următorul cuprins:

Menținerea eșalonării la plată

Debitorul poate solicita organului fiscal competent menținerea unei eșalonări a cărei valabilitate a fost pierdută din cauza nerespectării condițiilor prevăzute la alin. (2) și la art. 194 alin. (1), cu excepția cazului în care eșalonarea a fost pierdută ca urmare a nerespectării condiției prevăzute la art. 194 alin. (1) lit. k) și p)-s), precum și în situația în care debitorul datorează sume reprezentând ajutoare de stat sau de minimis stabilite prin decizii de recuperare sau alte titluri de creanță/titluri executorii primite de către organul fiscal până la data emiterii deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată, după caz, o singură dată într-un an calendaristic sau fracție de an calendaristic, dacă depune o cerere în acest scop înainte de executarea garanției de către organul fiscal competent sau înainte de stingerea tuturor obligațiilor fiscale care au făcut obiectul eșalonării la plată, după caz. Cererea se soluționează prin emiterea unei decizii de menținere a valabilității eșalonării sau a unei decizii de respingere, după caz. Pentru acordarea menținerii eșalonării la plată organul fiscal analizează îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 186 alin. (1) și (4) sau art. 192 alin. (3), după caz. Perioada de eșalonare la plată se stabilește de organul fiscal competent în funcție de cuantumul obligațiilor fiscale rămase din eșalonarea la plată a cărei valabilitate a fost pierdută și de capacitatea financiară de plată a debitorului, dar nu poate fi mai mare decât perioada rămasă din eșalonarea la plată a cărei valabilitate a fost pierdută.

Pentru menținerea valabilității eșalonării, debitorul are obligația să achite:

a)

obligațiile fiscale exigibile de la data comunicării deciziei de pierdere a valabilității eșalonării până la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării, cu excepția celor care au făcut obiectul eșalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 194 alin. (2) și (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;

b)

obligațiile fiscale reprezentând accize exigibile la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 194 alin. (2) și (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;

c)

obligațiile fiscale restante care au fost condiție de menținere a valabilității eșalonării la plată potrivit art. 194 alin. (1), cu excepția celor prevăzute la lit. d) a aceluiași articol, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării. Prevederile art. 194 alin. (2) și (3) sunt aplicabile în mod corespunzător;

d)

obligațiile fiscale/bugetare care reprezintă ajutor de stat și/sau de minimis de recuperat acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, până la data emiterii deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată;

e)

obligațiile fiscale restante reprezentând accize care au fost condiție de menținere a valabilității eșalonării la plată, până la data emiterii deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată.

Pentru menținerea valabilității eșalonării, debitorul are obligația să prezinte contractul de fideiusiune potrivit art. 193^1.

14.

La articolul 209^1, după alineatul (6) se introduce un nou alineat, alin. (6^1), cu următorul cuprins:

(6^1)

Pentru a beneficia de eșalonarea la plată prevăzută la alin. (1) debitorul trebuie să stingă până la depunerea cererii de eșalonare la plată obligațiile prevăzute la alin. (6) lit. a) și f).

15.

La articolul 209^1, alineatul (7) se modifică și va avea următorul cuprins:

(7)

Eșalonarea la plată se acordă pentru:

a)

obligațiile fiscale principale și accesorii ale persoanelor fizice în sumă totală cuprinse între 500-100.000 lei;

b)

obligațiile fiscale principale și accesorii ale asocierilor fără personalitate juridică în sumă totală cuprinse între 2.000-100.000 lei;

c)

obligațiile fiscale principale și accesorii ale persoanelor juridice în sumă totală cuprinse între 5.000-400.000 lei.

16.

La articolul 209^1, după alineatul (7) se introduce un nou alineat, alin. (7^1), cu următorul cuprins:

(7^1)

Prin excepție de la alin. (7), în cazul în care debitorul înregistrează obligații fiscale restante peste plafonul prevăzut la alin. (7) și are de încasat sume certe și lichide de la autorități sau instituții publice se acordă eșalonare la plată în condițiile prezentului capitol, în limita acestor sume, în baza unui document eliberat de autoritatea sau instituția publică respectivă prin care certifică aceste sume. Prevederile prezentului alineat nu se aplică sumelor aflate în litigiu.

17.

La articolul 209^1 alineatul (8), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. f), cu următorul cuprins:

f)

în cazul persoanelor juridice, să fi fost înființate cu minimum 12 luni anterior depunerii cererii.

18.

La articolul 209^4 alineatul (1), literele e) și f) se modifică și vor avea următorul cuprins:

e)

să se achite obligațiile fiscale administrate de organul fiscal nestinse la data comunicării deciziei de eșalonare la plată și care nu fac obiectul eșalonării la plată, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării acestei decizii;

f)

să se achite obligațiile stabilite de alte organe decât organele fiscale și transmise spre recuperare organelor fiscale, precum și amenzile de orice fel pentru care au fost comunicate somații după data comunicării deciziei de eșalonare la plată, în cel mult 60 de zile de la data comunicării somației, cu excepția situației în care debitorul a solicitat eșalonarea potrivit art. 209^5 alin. (2);

19.

La articolul 209^5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:

a)

obligațiile fiscale de a căror plată depinde menținerea valabilității eșalonării la plată, prevăzute la art. 209^4 alin. (1) lit. a)-c), f)-i) și l);

20.

La articolul 209^10, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Pentru menținerea valabilității eșalonării, debitorul are obligația să achite obligațiile fiscale exigibile la data comunicării deciziei de menținere a valabilității eșalonării, cu excepția celor care au făcut obiectul eșalonării a cărei valabilitate a fost pierdută, în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. Prevederile art. 209^4 sunt aplicabile în mod corespunzător.

21.

După articolul 250 se introduce un nou articol, art. 250^1, cu următorul cuprins:

Vânzarea la licitație, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate

Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitație prin mijloace electronice, se efectuează publicitatea vânzării cu cel puțin 10 zile înainte de data fixată pentru desfășurarea licitației.

Publicitatea vânzării bunurilor se realizează prin mijloace electronice, denumite în continuare platformă de licitații electronice, caz în care se afișează:

a)

denumirea organului de executare care a sechestrat bunul, precum și date de contact pentru furnizarea de informații suplimentare;

b)

informații privind bunurile pentru care se realizează procedura de publicitate, descrierea lor sumară, precum și fișiere media relevante pentru vizualizarea acestora;

c)

prețul de evaluare ori prețul de pornire a licitației, după caz, pentru fiecare bun;

d)

indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale și a privilegiilor care grevează bunurile;

e)

timpul rămas până la începerea licitației;

f)

invitația, pentru toți cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înștiințeze despre aceasta organul de executare silită înainte de începerea licitației, în cazul bunurilor sechestrate;

g)

obligații ce revin cumpărătorului potrivit prevederilor legale speciale, cum ar fi obligațiile de mediu, obligațiile de conservare a patrimoniului național sau altele asemenea;

h)

mențiunea cu privire la faptul că pentru participarea la licitație, ofertanții trebuie să plătească o taxă de participare la licitație reprezentând 10% din prețul de pornire a licitației;

i)

alte informații de interes pentru cumpărător, dacă sunt cunoscute de organul fiscal.

În perioada de publicitate, orice persoană interesată are posibilitatea optării pentru vizionarea bunurilor la o dată și întrun interval orar stabilit pe platforma de licitații electronice.

Despre data și ora începerii licitației organul de executare silită înștiințează debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum și titularii drepturilor reale și ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.

Perioada de organizare a licitației prin platforma de licitații electronice este cuprinsă între 5 și 30 de zile.

Pentru participarea la licitație ofertanții trebuie să se autentifice în platforma de licitații electronice, să aibă confirmată plata taxei de participare la licitație și să înregistreze ofertele în termenul prevăzut la alin. (5). În situația în care la licitație participă o persoană împuternicită de către ofertant, aceasta declară pe propria răspundere, pe platforma de licitații electronice, că în cazul în care ofertantul pe care îl reprezintă este declarat adjudecatar, aceasta depune împuternicirea, în original sau în formă autentică, la organul de executare, la momentul semnării procesului-verbal de adjudecare, prevederile art. 18 aplicându-se în mod corespunzător.

Pentru confirmarea plății taxei de participare la licitație, platforma de licitații electronice verifică automat, după caz:

a)

creditarea contului indicat pe platformă pentru virarea acesteia, în cazul care plata taxei de participare la licitație se realizează prin modalitățile de plată prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. d);

b)

autorizarea plății, în cazul în care plata taxei de participare la licitație se realizează prin modalitățile de plată prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. e);

c)

blocarea sumelor aferente taxei de participare la licitație în contul bancar al ofertantului, prin intermediul cardului bancar.

Prețul de pornire a licitației este prețul de evaluare pentru prima licitație, urmând ca acesta să fie diminuat pentru următoarele licitații în funcție de procentul stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F.

Adjudecarea se face în favoarea participantului care a oferit cel mai mare preț, dar nu mai puțin decât prețul de pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitație, acesta se declară adjudecatar dacă oferă cel puțin prețul de pornire a licitației.

Taxa de participare la licitație, prețul integral sau, după caz, avansul prevăzut la art. 253 alin. (1), se plătește în lei în contul indicat pe platforma de licitații electronice, prin modalitățile prevăzute la art. 163 alin. (11) lit. d) și e).

La finalizarea licitației se întocmește un proces-verbal privind desfășurarea și rezultatul licitației, care se semnează cu semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanțelor, bazată pe un certificat calificat, care se comunică participanților la licitație în contul special creat de către aceștia pe platforma de licitații electronice.

În termen de cel mult 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de licitație, se restituie taxa de participare sau se deblochează suma indisponibilizată în contul bancar participanților care au depus oferte de cumpărare și care nu au fost declarați adjudecatari, iar în cazul adjudecării taxa se reține în contul prețului. Taxa de participare nu se restituie ofertantului care a refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum și adjudecatarului care nu a plătit prețul. Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu excepția cazului în care executarea silită este organizată de organul fiscal local, caz în care taxa de participare se face venit la bugetul local.

Valorificarea bunurilor prin platforma de licitații electronice se realizează pentru bunuri mobile de valoare semnificativă și bunuri imobile. Bunurile mobile de valoare semnificativă se stabilesc în funcție de valoarea de evaluare a acestora.

Pasul de licitare al prețului este cuprins între 5-15% din prețul de pornire a licitației.

Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:

a)

prin ordin al președintelui A.N.A.F., în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central;

b)

prin ordin al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și administrației, cu avizul Ministerului Finanțelor, în cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal local.

Prevederile prezentului articol se aplică și pentru valorificarea bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

22.

La articolul 251, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(1)

Vânzarea la licitație potrivit art. 250 a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un președinte.

23.

La articolul 336 alineatul (2), litera t) se modifică și va avea următorul cuprins:

t)

cu amendă de la 2.000 lei la 10.000 lei în cazul săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. z^1);

24.

La articolul 336 alineatul (2), după litera t) se introduce o nouă literă, lit. t^1), cu următorul cuprins:

t^1)

cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei în cazul săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1) lit. z^2);

25.

La articolul 336, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:

(2^1)

În cazul nerespectării, de către autoritățile administrației publice locale, în calitatea acestora de organ fiscal local, a prevederilor art. 60 alin. (4), art. 68 alin. (2) și art. 69 alin. (1^1), după constatarea contravenției prevăzute la art. 336 alin. (1) lit. z^1) Ministerul Finanțelor, prin structura de specialitate, solicită în scris direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială se află unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale respective, sistarea alimentării atât cu cote defalcate din impozitul pe venit, cât și cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare, cu excepția plăților pentru achitarea drepturilor salariale și a contribuțiilor aferente, inclusiv a drepturilor cuvenite asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav, precum și a indemnizațiilor lunare ale persoanelor cu handicap grav și a plăților privind finanțarea sistemului de protecție socială, după caz, atunci când nu pot fi asigurate din venituri proprii. Alocarea și utilizarea cotelor defalcate din impozitul pe venit și a sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, care au fost sistate în condițiile altor acte normative, se mențin. Alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe venit și sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, se reia la data respectării obligațiilor ce le revin autorităților administrației publice locale.

Operațiunile de încasări și plăți efectuate de persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, liber profesioniști, persoane fizice care desfășoară activități în mod independent, asocieri și alte entități cu sau fără personalitate juridică de la/către oricare dintre aceste categorii de persoane se vor realiza și prin mijloace moderne de plată.

2.

La articolul 1, alineatul (1^1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(1^1)

Beneficiarii de plăți de natură salarială plătite de angajator, pensii, indemnizații și alocații de asistență socială plătite de la bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale sau de la bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București, județelor și municipiului București au dreptul să primească sumele cuvenite în numerar sau prin mijloace moderne de plată.

3.

La articolul 1, după alineatul (1^1) se introduc trei noi alineate, alin. (1^2)-(1^4), cu următorul cuprins:

(1^2)

În vederea aplicării prevederilor alin. (1), persoanele juridice au obligația să dețină un cont de plăți în România sau la o unitate a Trezoreriei Statului. Pentru persoanele juridice nou-înființate, deschiderea contului se realizează într-un termen de maximum 60 de zile lucrătoare de la data înființării.

(1^3)

Persoanele prevăzute la alin. (1^2) au obligația de a deține cel puțin un cont de plăți pe toată perioada desfășurării activității.

(1^4)

Prestatorii de servicii de plată definiți la

art. 2 lit. a) ,

b) ,

d) din Legea nr. 209/2019

privind serviciile de plată și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, care furnizează servicii de plată pe teritoriul României, nu pot refuza o cerere privind deschiderea contului prevăzut la alin. (1^2) și nici o cerere care vizează deschiderea unui cont de către persoanele fizice, cu excepția cazurilor în care deschiderea unui astfel de cont ar avea drept rezultat o încălcare a dispozițiilor

Legii nr. 129/2019

pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 202/2008

privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 217/2009 , cu modificările și completările ulterioare.

4.

La articolul 2, după litera e) se introduc două noi litere, lit. f) și g), cu următorul cuprins:

f)

mijloc modern de plată - are înțelesul menționat la art. 1 pct. 41 din

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu modificările și completările ulterioare;

g)

cont de plăți - are înțelesul menționat la

art. 5 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 209/2019

privind serviciile de plată și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare.

5.

La articolul 12, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins:

(4)

Nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (1^2) și (1^3) constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei la 10.000 lei.

Operatorii economici furnizori de servicii de utilitate publică, precum și instituțiile și autoritățile publice definite de

Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și de

Legea nr. 273/2006

privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de modul de finanțare și subordonare, care încasează impozite, taxe, contribuții, amenzi, dobânzi, penalități de întârziere, penalități, tarife, alte obligații de plată și sume pentru serviciile prestate sau intermediate, au obligația să accepte plăți efectuate și prin intermediul mijloacelor moderne de plată.

..............

(1^2)

Persoanele fizice sau juridice prevăzute la

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 265/2022

privind registrul comerțului și pentru modificarea și completarea altor acte normative cu incidență asupra înregistrării în registrul comerțului, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să accepte plăți efectuate și prin intermediul mijloacelor moderne de plată.

2.

La articolul 1, după alineatul (1^2) se introduce un nou alineat, alin. (1^3), cu următorul cuprins:

(1^3)

Prin excepție de la dispozițiile alin. (1^2), entitățile care efectuează toate operațiunile de plată și încasare exclusiv prin conturi deschise la instituții de credit nu au obligația să accepte plăți efectuate și prin intermediul mijloacelor moderne de plată.

3.

La articolul 1, alineatele (3), (3^1) și (3^2) se abrogă.

4.

La articolul 1, alineatele (5), (9) și (10) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(5)

Entitățile prevăzute la alin. (1) și (1^2) pot oferi serviciul de avans în numerar la terminalele de plată în baza contractelor încheiate cu instituțiile acceptante și pot acorda avansuri în numerar, potrivit prezentei ordonanțe de urgență. Acestea afișează la loc vizibil semnul privind acordarea acestui serviciu, precum și informații privind costurile serviciului.

..............

(9)

Sunt exceptate de la obligația menționată la alin. (1) și (1^2) entitățile care au punctele de încasare amplasate în zone nedeservite de rețele de comunicații electronice.

(10)

Entitățile menționate la alin. (9) au obligația de a se conforma cerințelor menționate la alin. (1) și (1^2) în termen de 12 luni de la data la care zona în care sunt amplasate este deservită de rețele de comunicații electronice.

5.

La articolul 1^1, literele a), b) și d) se modifică și vor avea următorul cuprins:

a)

instituție acceptantă - prestator de servicii de plată care oferă servicii de acceptare la plată așa cum sunt acestea definite la

art. 5 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 209/2019

privind serviciile de plată și pentru modificarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare;

b)

instituție emitentă - prestator de servicii de plată care oferă servicii de emitere de instrumente de plată așa cum sunt acestea definite la

art. 5 alin. (1) pct. 21 din Legea nr. 209/2019 , cu modificările și completările ulterioare, care emite și pune la dispoziția plătitorului mijloace moderne de plată;

d)

comision interbancar - comisionul plătit în mod direct sau indirect, pentru fiecare operațiune, între prestatorul de servicii de plată al plătitorului și cel al beneficiarului care participă la operațiunea de plată;

6.

La articolul 1^1, literele c), e) și g) se abrogă.

7.

La articolul 1^1, după litera g) se introduce o nouă literă, lit. h), cu următorul cuprins:

h)

mijloc modern de plată - are înțelesul menționat la art. 1 pct. 41 din

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu modificările și completările ulterioare.

8.

Articolul 2 se modifică și va avea următorul cuprins:

Instituțiile acceptante au obligația de a instala terminale de plată și de a pune la dispoziție infrastructura necesară acceptării operațiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării. Instalarea terminalelor de plată și punerea la dispoziție a infrastructurii se fac la solicitarea operatorilor economici, instituțiilor publice, persoanelor juridice prevăzute la art. 1 alin. (1) și (1^1), precum și a persoanelor fizice sau juridice, după caz, prevăzute la art. 1 alin. (1^2), în baza contractelor încheiate în acest scop, în toate locurile indicate de aceștia.

Operatorii economici, instituțiile publice și persoanele juridice prevăzute la art. 1 vor întreprinde măsurile necesare pentru a instala terminale de plată și pentru a permite asigurarea infrastructurii necesare acceptării operațiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, având posibilitatea de a-și alege instituția acceptantă.

Cheltuielile cu achiziționarea, instalarea terminalelor de plată și conectarea la infrastructura necesară acceptării operațiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată vor fi suportate de către instituțiile acceptante.

Cheltuielile cu administrarea și operarea terminalelor de plată se vor stabili prin contractele încheiate între instituțiile acceptante și entitățile desemnate potrivit alin. (2).

Instituțiile acceptante, prevăzute la alin. (1), vor întreprinde măsurile corespunzătoare pentru asigurarea infrastructurii și a dotărilor proprii, în vederea ordonării plăților prin intermediul mijloacelor moderne de plată și a realizării transferului între contul de plăți al plătitorului și contul beneficiarilor sumelor plătite, până la datele prevăzute la art. 1.

Instituțiile publice prevăd în bugetele proprii creditele bugetare aferente cheltuielilor cu administrarea și operarea terminalelor de plată, programelor informatice și aplicațiilor de gestionare a sistemelor electronice aferente mijloacelor moderne de plată la distanță.

9.

Articolele 2^1-2^3 se abrogă.

10.

La articolul 3 alineatul (1), literele c)-e) și h) se modifică și vor avea următorul cuprins:

c)

distrugerea, deteriorarea sau modificarea tehnică a terminalelor de plată sau a infrastructurii necesare acceptării operațiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată, care pot provoca înregistrări eronate sau pot genera fraude;

d)

nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), (1^2) și (8);

e)

refuzul entităților prevăzute la art. 1 alin. (1^2) de a accepta mijloace moderne de plată;

h)

refuzul instituțiilor acceptante de a instala terminale de plată sau de a asigura infrastructura necesară acceptării operațiunilor de plată efectuate prin intermediul mijloacelor moderne de plată în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1);

Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2026, organul fiscal respinge cererile de modificare/menținere a deciziei de înlesnire la plată depuse de debitori potrivit

Ordonanței Guvernului nr. 6/2019

privind instituirea unor facilități fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 5 august 2019, aprobată prin

Legea nr. 216/2021 , cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În situația în care cererea de modificare/menținere a deciziei de înlesnire la plată este nesoluționată la data intrării în vigoare a prezentei legi, debitorul are obligația să plătească sumele pentru care a solicitat modificarea/menținerea în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Cesiunea părților sociale ale asociatului unei societăți cu răspundere limitată care deține controlul societății, în sensul

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu modificările și completările ulterioare, este opozabilă organului fiscal central în următoarele condiții:

a)

în termen de 15 zile de la data cesiunii, cedentul, cesionarul sau societatea notifică organului fiscal central actul de transmitere a părților sociale și actul constitutiv actualizat cu datele de identificare a noilor asociați;

b)

dacă societatea înregistrează obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, aceasta sau cesionarul constituie garanții potrivit

art. 211 lit. a)

și/sau

b) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, care să acopere valoarea obligațiilor restante cuprinse în certificatul de atestare fiscală emis potrivit alin. (2);

c)

la înregistrarea cesiunii în registrul comerțului dacă societatea înregistrează obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, se prezintă dovada acordului organului fiscal cu privire la constituirea de garanții.

Prin derogare de la prevederile

art. 158 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, certificatul de atestare fiscală poate fi solicitat și de cedent sau, după caz, de cesionar.

Condițiile prevăzute la alin. (1) se verifică la înregistrarea în registrul comerțului a cesiunii care conduce la întrunirea acestui procent. Pentru verificarea condiției prevăzute la alin. (1) lit. c), Oficiul Național al Registrului Comerțului solicită certificatul de atestare fiscală de la Agenția Națională de Administrare Fiscală în condițiile

art. 70^1 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare.

Garanțiile constituite potrivit alin. (1) se eliberează de organul fiscal central la data stingerii obligațiilor de plată înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat potrivit alin. (1). În cazul în care obligațiile de plată înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat potrivit alin. (1) nu se sting în termen de 60 de zile

de la data înregistrării cesiunii în registrul comerțului garanțiile constituite potrivit alin. (1) se execută de către organul fiscal central.

Procedura de aplicare a prezentului articol, precum și modalitatea de colaborare între Agenția Națională de Administrare Fiscală și Oficiul Național al Registrului Comerțului se aprobă prin ordin comun al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală și al ministrului justiției.

De la data intrării în vigoare a prezentei legi, valoarea minimă a capitalului social al societăților cu răspundere limitată se stabilește în funcție de nivelul cifrei de afaceri nete raportate prin situațiile financiare anuale aferente exercițiului financiar precedent, respectiv în cazul societăților care au înregistrat o cifră de afaceri netă peste 400.000 lei, valoarea minimă a capitalului social este de 5.000 lei.

În cazul societăților cu răspundere limitată nou-înființate, valoarea minimă a capitalului social este de 500 lei.

Valoarea minimă a capitalului social se majorează până la finalul exercițiului financiar următor celui în care se constată creșterea cifrei de afaceri nete raportată prin situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar precedent.

Valoarea capitalului social stabilită potrivit alin. (1) rămâne nemodificată, în cazul diminuării cifrei de afaceri nete raportată prin situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar precedent.

Cu excepția cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă, capitalul social al societăților cu răspundere limitată prevăzute la alin. (1) nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este menținută la un nivel cel puțin egal cu minimul legal prevăzut la alin. (1) prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în același timp cu hotărârea de reducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziții, orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a cere dizolvarea societății.

Societățile cu răspundere limitată înregistrate în registrul comerțului își vor majora capitalul social stabilit în condițiile alin. (1) prin modificarea actului constitutiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În cazul societăților cu răspundere limitată care își majorează capitalul social până la data de 31 decembrie 2026, conform prevederilor alin. (1), tariful de publicare a actului în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, prin care se prevede această majorare se reduce cu 50% față de valoarea în vigoare la momentul publicării. Reducerea se aplică numai în cazul în care modificarea vizează exclusiv majorarea capitalului social pentru implementarea prevederilor alin. (1).

În cazul în care societatea cu răspundere limitată nu și-a completat capitalul social în termenul prevăzut la alin. (6), la cererea oricărei persoane interesate, precum și a Oficiului Național al Registrului Comerțului, tribunalul va pronunța dizolvarea societății.

Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de prezenta lege. Prevederile

art. 237 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

Declararea în inactivitate a contribuabililor/ plătitorilor persoane juridice pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 92 alin. (1^2) din

Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se realizează începând cu data de 1 ianuarie 2026.

Prevederile art. I pct. 4 referitoare la completarea

art. 92 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru contribuabilii/plătitorii declarați inactivi după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Contribuabilii/Plătitorii declarați inactivi potrivit

art. 92 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, cu o inactivitate mai mare de 3 ani la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării și nu sunt subiecții unor sesizări penale, se dizolvă dacă nu se reactivează în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În acest caz, organul fiscal formulează cerere de dizolvare potrivit actului normativ de înființare, cu excepția societăților reglementate de

Legea societăților nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII din prezenta lege.

Contribuabilii/Plătitorii declarați inactivi potrivit

art. 92 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, cu o inactivitate între 1-3 ani la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării și nu sunt subiecții unor sesizări penale, se dizolvă dacă nu se reactivează în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. În acest caz, organul fiscal formulează cerere de dizolvare potrivit actului normativ de înființare, cu excepția societăților reglementate de

Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII din prezenta lege.

Prin excepție de la alin. (4), în cazul contribuabilului/ plătitorului care are inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerțului formularea cererii de dizolvare se realizează după expirarea termenului de inactivitate temporară, în situația în care nu și-a reluat activitatea.

Pentru contribuabilii/plătitorii declarați inactivi potrivit

art. 92 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, anterior intrării în vigoare a prezentei legi, organul fiscal are obligația de a formula cerere de dizolvare, potrivit actului normativ prin care aceștia au fost înființați, cu excepția societăților reglementate de

Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, care se dizolvă potrivit art. VIII, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă nu se reactivează, în situația în care:

a)

figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării;

b)

nu au fost formulate sesizări penale.

În termenul prevăzut la alin. (6) organul fiscal, din oficiu, are obligația de a obține și utiliza toate informațiile și documentele necesare pentru stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului/plătitorului și de a întreprinde măsuri de recuperare a obligațiilor fiscale/bugetare, potrivit legii.

Dacă o societate reglementată de

Legea societăților nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, declarată inactivă potrivit

art. 92 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, rămâne în inactivitate pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută de lege, societatea se dizolvă, potrivit prevederilor prezentului articol. Dispozițiile

art. 237^2 alin. (1) ,

(4 )-( 7)

și

(9) din Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

Lista societăților pentru care Oficiul Național al Registrului Comerțului urmează să constate, din oficiu, întrunirea condițiilor pentru dizolvare, potrivit alin. (1) se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului cu cel puțin 5 zile calendaristice înainte de data sesizării registratorului. Acestea se afișează și pe paginile de internet ale Oficiului Național al Registrului Comerțului și Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, în secțiuni dedicate, cu respectarea aceluiași termen. La expirarea acestui termen, registratorul constată, prin încheiere, întrunirea condițiilor pentru dizolvarea societății. Încheierea nu are caracter executoriu. Aceasta se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului și se afișează pe paginile de internet ale Oficiului Național al Registrului Comerțului și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în secțiuni dedicate, se menționează în registrul comerțului și se comunică societăților dizolvate.

În cazul societăților care nu figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, dacă în termen de 20 de zile de la data înscrierii mențiunii de dizolvare în registrul comerțului, nicio persoană interesată nu a formulat cerere de numire a lichidatorului, Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin registrator, radiază, din oficiu, societatea din registrul comerțului. Prevederile

art. 260 alin. (6^1) ,

(6^2)

și

(11) din Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

Lista societăților pentru care Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin registrator, urmează să dispună radierea, potrivit alin. (3), se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului, cu cel puțin 5 zile calendaristice înainte. Lista se afișează și pe paginile de internet ale Oficiului Național al Registrului Comerțului și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în secțiuni dedicate, cu respectarea aceluiași termen.

Încheierea de radiere, pronunțată potrivit alin. (3) nu este executorie. Aceasta se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului și se afișează pe paginile de internet ale Oficiului Național al Registrului Comerțului și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în secțiuni dedicate.

Împotriva încheierii prevăzute la alin. (3), societatea sau orice persoană interesată poate formula plângere în termen de 15 zile de la data publicării încheierii în Buletinul electronic al registrului comerțului. Plângerea se depune la oficiul registrului comerțului și se face mențiune despre aceasta în registrul comerțului. În termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii, oficiul registrului comerțului o înaintează instanței competente.

Hotărârea pronunțată de instanță în soluționarea plângerii poate fi atacată numai cu apel, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Apelantul va depune o copie a apelului la oficiul registrului comerțului, pentru menționare în registrul comerțului.

În cazul societăților care nu figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, dacă o persoană interesată formulează cerere de numire a lichidatorului, alin. (9)-(14) se aplică în mod corespunzător.

În cazul societăților care figurează cu obligații fiscale restante, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal central în vederea recuperării, după înscrierea mențiunii de dizolvare în registrul comerțului. Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin registrator, numește, din oficiu, prin încheiere, un lichidator înscris în Tabloul practicienilor în insolvență. Remunerarea lichidatorului se face din averea societății dizolvate sau, în lipsă, din fondul de lichidare, constituit potrivit legii. Remunerația este în cuantum fix de 1.000 lei, care se va achita după depunerea raportului privind situația economică a societății și a cererii de deschidere a procedurii insolvenței sau, după caz, la terminarea lichidării, după depunerea cererii de radiere din registrul comerțului. Decontul final al cheltuielilor efectuate de lichidator în legătură cu lichidarea societății se face, pentru situația în care nu există bunuri în averea societății dizolvate, de către Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, la solicitarea lichidatorului. În cazul în care lichidatorul identifică și valorifică bunuri din averea societății aflate în lichidare, cuantumului fix de 1.000 lei i se adaugă un procent de 10% din valoarea sumelor recuperate cu condiția ca acestea să depășească 2.000 lei.

În termen de 30 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerțului, pentru menționare în registrul comerțului, un raport privind situația economică a societății. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplinește condițiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență, lichidatorul are obligația de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 5 zile de la data depunerii raportului.

În cazul în care, potrivit raportului prevăzut la alin. (10), nu sunt întrunite condițiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență, lichidatorul continuă lichidarea, care nu poate dura mai mult de 3 luni de la data depunerii raportului.

În termen de 5 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii depun la registrul comerțului cererea de radiere a societății din registrul comerțului, pe baza raportului final de lichidare și a situațiilor financiare de lichidare prin care se prezintă situația patrimoniului, a creanțelor și repartizarea activelor rămase, după caz, inclusiv, dacă este cazul, dovada îndeplinirii obligației de calculare, reținere și plată a impozitului pe venit din lichidarea societății, prevăzută la

art. 97 alin. (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , cu modificările și completările ulterioare, respectiv a impozitului pe veniturile realizate de nerezidenți din lichidarea unui rezident, prevăzut la

art. 223 alin. (1) lit. o)

coroborat cu

art. 224 din Legea nr. 227/2015 , cu modificările și completările ulterioare, sub sancțiunea unei amenzi de 20 lei pe zi de întârziere, care va fi aplicată, din oficiu sau la sesizarea oricărei părți interesate, de către registratorul de registrul comerțului. Încheierea prin care se constată încheiată lichidarea și se dispune radierea societății din registrul comerțului se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului.

Dacă, în termen de 5 zile de la expirarea termenului menționat la alin. (11), oficiul registrului comerțului nu a fost sesizat cu nicio cerere de radiere, registratorul, din oficiu, constată că a expirat termenul legal în care putea fi realizată lichidarea și dispune radierea societății din registrul comerțului. Lista societăților pentru care Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin registrator, urmează să dispună radierea se publică în Buletinul electronic al registrului comerțului cu 5 zile calendaristice înainte, se transmite Agenției Naționale de Administrare Fiscală și se afișează pe paginile de internet ale Oficiului Național al Registrului Comerțului și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în secțiuni dedicate.

Prevederile

art. 260 alin. (2) ,

(5) ,

(6^1) ,

(6^2) ,

(8) ,

(9) ,

(9^1)

și

(11) din Legea nr. 31/1990 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.

În scopul aplicării prevederilor prezentului articol, precum și ale

art. 92 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, Agenția Națională de Administrare Fiscală comunică, periodic, pe cale electronică Oficiului Național al Registrului Comerțului lista contribuabililor/plătitorilor care pot face obiectul dizolvării. Periodicitatea, structura și conținutul listei, condițiile de comunicare a listei, precum și orice alte elemente tehnice necesare schimbului de date se stabilesc prin protocol încheiat între Agenția Națională de Administrare Fiscală și Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Pentru cererile de acordare a eșalonării la plată/de modificare a deciziei de eșalonare la plată/de menținere a valabilității eșalonării la plată depuse de debitori potrivit titlului VII - Colectarea creanțelor fiscale, capitolul IV - Înlesniri la plată din

Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în vederea aprobării acestora, debitorul are obligația prezentării contractului de fideiusiune potrivit art. 193^1 din același act normativ, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prevederile art. I pct. 10 referitoare la

art. 194 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de eșalonare la plată aprobate după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prevederile art. I pct. 10 referitoare la

art. 194 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru somațiile comunicate după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prevederile art. I pct. 13 referitoare la

art. 200 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de menținere a eșalonării la plată aprobate după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prevederile art. I pct. 14 referitoare la art. 209^1 alin. (6^1) din

Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eșalonării la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Prevederile art. I pct. 15 referitoare la

art. 209^1 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eșalonării la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Prevederile art. I pct. 18 referitoare la

art. 209^4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de acordare a eșalonării la plată, în formă simplificată aprobate după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Prevederile art. I pct. 18 referitoare la

art. 209^4 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru somațiile comunicate după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.-

Prevederile art. I pct. 19 referitoare la

art. 209^5 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de modificare a deciziei de eșalonare la plată, în formă simplificată depuse de debitori după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Prevederile art. I pct. 20 referitoare la

art. 209^10 din Legea nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, se aplică pentru cererile de menținere a valabilității eșalonării la plată, în formă simplificată aprobate după data intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Contribuabilii, alții decât cei prevăzuți la art. 15 și cei care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri, astfel cum este definită potrivit dispozițiilor art. 18^1, de peste 50.000.000 euro, care înregistrează cheltuieli aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuieli de management, consultanță, în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, astfel cum sunt prezentate în contul de profit și pierdere/situația veniturilor si cheltuielilor/date informative din raportările contabile oficiale întocmite pentru exercițiul financiar 2024/exercițiul financiar diferit de anul calendaristic care începe în anul 2024, a căror pondere în totalul cheltuielilor înregistrate în aceleași raportări este de peste 1%, consideră deductibile cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanță, în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, înregistrate în anul fiscal de calcul, în limita de 1% din totalul cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile în anul fiscal de calcul. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro al cifrei de afaceri este cel valabil la închiderea exercițiului financiar în care s-au înregistrat veniturile.

Nu intră sub incidența prevederilor alin. (1) cheltuielile reprezentând drepturi de proprietate intelectuală, management, consultanță, ca urmare a unor tranzacții cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, efectuate pentru obținerea mărcilor, desenelor și modelelor industriale, drepturilor de autor și altele asemenea, înregistrate în România.

Nu intră sub incidența dispozițiilor prezentului articol cheltuielile prevăzute la alin. (1) care se capitalizează în valoarea imobilizărilor corporale și necorporale, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Cheltuielile excluse potrivit dispozițiilor prezentului articol nu se iau în calcul la determinarea ponderii prevăzute la alin. (1).

În situația în care cheltuielile menționate la alin. (1) nu sunt prezentate detaliat potrivit formatului contului de profit și pierdere/situației veniturilor și cheltuielilor/datelor informative din raportările contabile oficiale, ponderea prevăzută la alin. (1) se determină luând în considerare cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanță, înregistrate cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, astfel cum sunt înregistrate în evidența contabilă a anului 2024.

Începând cu anul fiscal 2027/anul fiscal modificat care începe în anul 2027, ponderea de 1% prevăzută la alin. (1), precum și cheltuielile în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, care intră sub incidența prezentului articol, se determină de către contribuabili în relația cu persoanele afiliate, astfel cum sunt definite la art. 7 pct. 26, pe baza cheltuielilor prezentate în declarația fiscală, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor, la propunerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, astfel cum sunt înregistrate în anul fiscal de calcul. Cheltuielile prezentate în declarația fiscală efectuate pentru obținerea mărcilor, desenelor și modelelor industriale, drepturilor de autor și altele asemenea, înregistrate în România, nu intră sub incidența prevederilor prezentului alineat.

Contribuabilii înființați în cursul unui an fiscal, pentru anul fiscal al înființării, aplică prevederile alin. (1) la sfârșitul anului fiscal de calcul, luând în considerare cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanță, înregistrate cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, în total cheltuieli, astfel cum sunt înregistrate în evidența contabilă. Prevederile prezentului alineat se aplică și contribuabililor înființați în cursul anului 2025/anului fiscal modificat care începe în anul 2025, pentru determinarea rezultatului fiscal al anului fiscal 2026/anului fiscal modificat care începe în anul 2026.

În cazul grupului fiscal, prevederile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător de către membri, în funcție de situația individuală.

În sensul prezentului articol, pentru calculul ponderii prevăzute la alin. (1) pentru anul 2026/anul fiscal modificat care începe în anul 2026 entitățile afiliate sunt cele definite potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Contribuabilii care în anul fiscal de calcul consideră deductibil limitat cheltuielile potrivit alin. (1) și (6) nu aplică prevederile art. 25 pentru aceste cheltuieli în relația cu entitățile afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România.

Nu intră sub incidența prezentului articol, contribuabilii care dețin un acord de preț în avans sau începând cu anul fiscal 2027/anul fiscal modificat care începe în anul 2027, solicită Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în condițiile stipulate la

art. 52 potrivit dispozițiilor Legii nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, emiterea unui acord de preț în avans ce are ca obiect tranzacții derulate cu persoane afiliate nerezidente care generează înregistrarea de cheltuieli prezentate în declarațiile fiscale, cu perioadă de valabilitate începând cu acest an. În situația respingerii acordului de preț în avans pentru sumele respective se recalculează impozitul pe profit și, după caz, se percep creanțe fiscale accesorii potrivit dispozițiilor

Legii nr. 207/2015 , cu modificările și completările ulterioare, de la trimestrul/anul deducerii acestora.

Prezentul articol nu se aplică instituțiilor de credit - persoane juridice române, sucursalelor din România ale instituțiilor de credit - persoane juridice străine.

2.

La articolul 45, după alineatul (23) se introduce un nou alineat, alin. (24), cu următorul cuprins:

(24)

Contribuabilii care au scăzut valoarea imobilizărilor în curs de execuție/activelor potrivit indicatorilor I și A din cadrul art. 46^2 alin. (2), în vigoare până la data 31 decembrie 2025/ultima zi a anului fiscal modificat care se încheie în anul 2026, au obligația de a păstra în patrimoniu activele respective cel puțin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică, stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani. În cazul nerespectării acestei condiții, pentru sumele respective se recalculează impozitul minim pe cifra de afaceri și, după caz, se percep creanțe fiscale accesorii potrivit Codului de procedură fiscală, de la trimestrul/anul scăderii acestora, potrivit art. 46^2 alin. (2), în vigoare până la data 31 decembrie 2025/ultima zi a anului fiscal modificat care se încheie în anul 2026. În acest caz, contribuabilul are obligația depunerii declarației fiscale rectificative. Nu intră sub incidența acestor prevederi activele care se înscriu în oricare dintre următoarele situații:

a)

sunt transferate în cadrul operațiunilor de reorganizare, efectuate potrivit legii;

b)

sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii;

c)

sunt distruse, pierdute, furate sau defecte și înlocuite, în condițiile în care aceste situații sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător de contribuabil. În cazul activelor furate, contribuabilul demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare;

d)

sunt scoase din patrimoniu ca urmare a îndeplinirii unor obligații prevăzute de lege.

3.

La articolul 67, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

(1^1)

In categoria veniturilor din activități independente se cuprind și cele realizate de contribuabilii care obțin venituri din prestarea de servicii de cazare, precum și veniturile din închirierea pe termen scurt a unui număr de peste 7 camere situate în locuințe proprietate personală, iar pentru stabilirea impozitului sunt aplicabile prevederile art. 68^3.

4.

La articolul 68, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(1)

Venitul net anual din activități independente se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, ca diferență între venitul brut și cheltuielile deductibile efectuate în scopul realizării de venituri, cu excepția situațiilor în care sunt aplicabile prevederile art. 68^1, 68^3 și 69.

5.

După articolul 68^2 se introduce un nou articol, art. 68^3, cu următorul cuprins:

Stabilirea impozitului pentru veniturile realizate din prestarea de servicii de cazare

Sunt considerate venituri din prestarea de servicii de cazare veniturile obținute de operatorii economici definiți potrivit legislației specifice domeniului turismului - contribuabili potrivit prezentului titlu, prin punerea la dispoziție a unui spațiu amenajat în scopul înnoptării pentru o perioadă determinată, măsurată în zile.

Venitul net anual din prestarea de servicii de cazare se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei forfetare de 30% asupra venitului brut. Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură, încasate în cursul anului fiscal. La determinarea venitului brut sunt avute în vedere prevederile art. 68 alin. (2) lit. a), b), d) și e) și alin. (3).

Nu se cuprinde în venitul brut comisionul reținut de către entitățile care facilitează închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, inclusiv interfețele electronice, cum ar fi o piață online, o platformă, un portal sau alte mijloace similare.

În situația în care sumele sunt încasate în valută, echivalentul în lei al acestora se determină prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României în ultima zi bancară anterioară încasării.

Veniturile din prestarea de servicii de cazare, realizate într-o fracțiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă fracțiuni ale aceluiași an, se consideră venit anual.

Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, determinat potrivit alin. (2), impozitul fiind final.

Pentru determinarea venitului net din prestarea de servicii de cazare, contribuabilii completează numai partea referitoare la venituri din Registrul de evidență fiscală și nu au obligații privind evidența contabilă.

Contribuabilii au obligația să completeze și să păstreze fișa de ocupare a capacității de cazare prevăzută la art. 85 alin. (8).

Impozitul anual datorat se stabilește de contribuabil prin depunerea Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, până la termenul legal de depunere prevăzut la art. 122 alin. (3).

Plata impozitului anual datorat pentru venitul net anual se efectuează la bugetul de stat, până la termenul legal de depunere a Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzut la art. 122 alin. (3).

În cazul în care, în cursul aceluiași an fiscal, contribuabilul desfășoară activități independente de prestare de servicii de cazare, precum și activități independente pentru care venitul net anual se determină pe baza normelor anuale de venit sau în sistem real, pe baza datelor din contabilitate în partidă simplă, pentru aceste venituri rămân aplicabile prevederile art. 68 și 69, după caz.

Prevederile prezentului articol se aplică și în situația prevăzută la art. 83 alin. (4).

6.

La articolul 69, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

(3)

Norma de venit pentru fiecare activitate desfășurată de contribuabil nu poate fi mai mică decât nivelul a 12 salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, în vigoare la data de 1 ianuarie a anului de realizare a venitului. Prevederile prezentului alineat se aplică și în cazul în care activitatea se desfășoară în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, norma de venit fiind stabilită pentru fiecare membru asociat.

7.

Articolul 83 se modifică și va avea următorul cuprins:

Definirea veniturilor impozabile din cedarea folosinței bunurilor din patrimoniul personal

Veniturile din cedarea folosinței bunurilor din patrimoniul personal sunt veniturile, în bani și/sau în natură, provenind din cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile, obținute de către proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal, altele decât veniturile din activități independente.

Sunt considerate venituri din cedarea folosinței bunurilor și veniturile obținute de către proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal din închirierea pe termen scurt a unui număr cuprins între 1 și 7 camere inclusiv, situate în locuințe proprietate personală, indiferent de numărul de locuințe în care sunt situate acestea, în cursul unui an fiscal.

Închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală reprezintă închirierea neîntreruptă a unei camere aceleiași persoane, pentru perioade de maximum 30 de zile, într-un an calendaristic. În situația în care închirierea se realizează pentru o fracție de zi, se consideră închiriere pentru o zi.

Începând cu anul fiscal în care numărul camerelor închiriate pe termen scurt, situate în locuințe proprietate personală, este de peste 7 camere, veniturile realizate reprezintă venituri din activități independente și se supun impunerii potrivit prevederilor art. 68^3.

Contribuabilii care obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor din patrimoniul personal, altele decât veniturile din arendare și cele din închirierea pe termen scurt de către proprietari a camerelor situate în locuințe proprietate personală, au obligația înregistrării contractului încheiat între părți, precum și a modificărilor survenite ulterior, în termen de cel mult 30 de zile de la încheierea/producerea modificării acestuia, la organul fiscal competent. În situația în care bunul este deținut în comun, prin contractul de închiriere sau, după caz, prin actul de modificare a acestuia, se desemnează proprietarul, uzufructuarul sau alt deținător legal care îndeplinește obligația înregistrării contractului încheiat între părți.

Procedura de aplicare a prevederilor alin. (5) se stabilește prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

8.

La articolul 84, alineatele (1) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(1)

Venitul brut din cedarea folosinței bunurilor din patrimoniul personal, altele decât veniturile plătite de persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă, din arendarea bunurilor agricole, precum și din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părți, pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării acestora. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deținător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.

..............

(3)

Venitul net anual din cedarea folosinței bunurilor, altul decât cel plătit de persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă, din arendarea bunurilor agricole, precum și din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 20% asupra venitului brut.

9.

La articolul 84^1, titlul articolului și alineatele (1) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Reguli privind stabilirea impozitului pentru veniturile din cedarea folosinței bunurilor, altele decât cele din arendarea bunurilor agricole și din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală, plătite de persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă

În cazul veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, altele decât cele din arendarea bunurilor agricole și din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală, plătite de persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă, venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părți. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deținător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.

..............

(3)

Venitul net din cedarea folosinței bunurilor, altul decât venitul din arendarea bunurilor agricole și din închirierea pe termen scurt de către proprietari, uzufructuari sau alți deținători legali a camerelor situate în locuințe proprietate personală, se stabilește la fiecare plată, de către plătitorii de venit, persoane juridice sau alte entități care au obligația de a conduce evidență contabilă, prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 20% asupra acestuia.

10.

Articolul 85 se modifică și va avea următorul cuprins:

Reguli de stabilire a impozitului pentru veniturile realizate din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală

Contribuabilii care realizează venituri din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, între 1 și 7 camere inclusiv, indiferent de numărul de locuințe în care sunt situate acestea, alții decât cei care realizează venituri din activități independente pentru care sunt aplicabile prevederile art. 68^3, datorează impozit pe venit.

Venitul net anual din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei forfetare de 30% asupra venitului brut. Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură încasate în cursul anului fiscal.

Nu se cuprinde în venitul brut comisionul reținut de către entitățile care facilitează închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, inclusiv interfețele electronice, cum ar fi o piață online, o platformă, un portal sau alte mijloace similare.

În situația în care sumele sunt încasate în valută, echivalentul în lei al acestora se determină prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României în ultima zi bancară anterioară încasării.

Veniturile din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, realizate într-o fracțiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă fracțiuni ale aceluiași an, se consideră venit anual.

Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, determinat potrivit alin. (2), impozitul fiind final.

Pentru determinarea venitului net din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, contribuabilii completează numai partea referitoare la venituri din Registrul de evidență fiscală și nu au obligații privind evidența contabilă.

Contribuabilii au obligația să completeze și să păstreze fișa de ocupare a capacității de cazare, astfel încât să rezulte perioada de ocupare a camerei, precum și datele de identificare a persoanei/persoanelor care a/au ocupat-o.

Modelul, conținutul, precum și modalitatea de gestionare a formularului tipizat „Fișa de ocupare a capacității de cazare“ se aprobă prin ordin al președintelui A.N.A.F.

Impozitul anual datorat se stabilește de contribuabil prin depunerea Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, până la termenul legal de depunere prevăzut la art. 122 alin. (3).

Impozitul anual datorat se plătește integral la bugetul de stat.

11.

Articolul 87 se abrogă.

12.

La articolul 97, alineatul (8^1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(8^1)

Veniturile sub forma câștigurilor din transferul titlurilor de valoare și din operațiuni cu instrumente financiare derivate, determinate conform art. 94 și 95, pentru transferuri/operațiuni efectuate prin entitățile prevăzute la art. 96^1 alin. (1), se impun prin reținere la sursă astfel:

a)

în cazul titlurilor de valoare:

(i)

prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câștig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite și înstrăinate într-o perioadă mai mare de 365 de zile inclusiv de la data dobândirii;

(ii)

prin aplicarea unei cote de 6% asupra fiecărui câștig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite și înstrăinate într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii;

b)

în cazul operațiunilor cu instrumente financiare derivate:

(i)

prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câștig din efectuarea de operațiuni cu instrumente financiare derivate deținute o perioadă mai mare de 365 de zile inclusiv de la data dobândirii;

(ii)

prin aplicarea unei cote de 6% asupra fiecărui câștig din efectuarea de operațiuni cu instrumente financiare derivate deținute o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii.

Pentru determinarea perioadei în care au fost deținute se consideră că titlurile de valoare și instrumentele financiare sunt înstrăinate/răscumpărate în aceeași ordine în care au fost dobândite, respectiv primul intrat - primul ieșit, pe fiecare simbol.

13.

La articolul 116 alineatul (2), litera c) se abrogă.

14.

La articolul 116, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:

(2^1)

În cazul veniturilor din transferul de monedă virtuală prevăzute la art. 114 alin. (2) lit. m), impozitul pe venit datorat se calculează de către contribuabil, pe baza Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice prin aplicarea cotei de 16% asupra câștigului din transferul de monedă virtuală, determinat ca diferență pozitivă între prețul de vânzare și prețul de achiziție, inclusiv costurile directe aferente tranzacției. Câștigul sub nivelul a 200 lei/tranzacție nu se impozitează cu condiția ca totalul câștigurilor într-un an fiscal să nu depășească nivelul de 600 lei.

16.

La articolul 123, alineatele (1^2) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(1^2)

Impozitul anual datorat se stabilește de contribuabili în Declarația unică privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, pentru veniturile realizate în anul fiscal anterior, prin aplicarea cotei de 16% asupra câștigului net anual impozabil determinat potrivit prevederilor art. 119.

(2)

Impozitul anual datorat de contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor, altele decât cele pentru care este prevăzută reținerea la sursă potrivit art. 84 și 84^1, sau din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, precum și de cei care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală pentru care determinarea venitului net anual se efectuează potrivit prevederilor art. 72^1 se stabilește prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual.

17.

La articolul 133, după alineatul (33) se introduc două noi alineate, alin. (34) și (35), cu următorul cuprins:

(34)

Pentru veniturile din activități independente obținute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real sau pe baza normelor de venit, obligațiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului. Pierderea reportată, necompensată, precum și pierderea fiscală înregistrată în anul fiscal 2025 reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.

(35)

Pentru veniturile din cedarea folosinței bunurilor obținute în anul 2025, din închirierea în scop turistic de către proprietari a camerelor situate în locuințe proprietate personală, altele decât cele care constituie structuri de primire turistice, potrivit legislației specifice, pentru care determinarea venitului net a fost determinată pe baze de norme de venit, precum și în cazul în care determinarea venitului net a fost efectuată în sistem real, potrivit prevederilor titlului IV capitolul II - Venituri din activități independente, obligațiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului. Pierderea fiscală înregistrată în anul fiscal 2025 reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului.

18.

La articolul 148, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

(3)

Încadrarea în plafonul anual de cel puțin 12 salarii minime brute pe țară sau de cel puțin 24 de salarii minime brute pe țară, după caz, se efectuează prin cumularea veniturilor nete și/sau a normelor anuale de venit din activități independente determinate potrivit art. 68, 68^3 și 69, a venitului brut realizat în baza contractelor de activitate sportivă potrivit art. 68^1, precum și a veniturilor nete din drepturi de proprietate intelectuală determinate potrivit art. 72, 72^1 și 73, realizate în anul pentru care se datorează contribuția.

19.

La articolul 170, alineatul (1) și litera c) a alineatului (4) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(1)

Persoanele fizice care în anul fiscal pentru care se depune declarația prevăzută la art. 122 au realizat venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), din una sau mai multe surse, datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate la o bază anuală de calcul egală cu suma rezultată prin cumularea venitului net anual realizat/brut sau normei anuale de venit, respectiv a normei anuale de venit ajustate, după caz, stabilite potrivit art. 68, 68^1, 68^3 și 69, după caz, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe țară. La determinarea bazei anuale de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate nu se iau în considerare pierderile fiscale anuale prevăzute la art. 118.

...................

c)

venitul net pentru veniturile din cedarea folosinței bunurilor, stabilite potrivit art. 84-85;

20.

La articolul 174, alineatele (4), (5) și (11) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(4)

Prin excepție de la prevederile alin. (3), persoanele fizice care în cursul anului fiscal obțin exclusiv venituri din activități independente realizate în baza contractelor de activitate sportivă, pentru care plătitorii de venituri au obligația calculării, reținerii, plății și declarării contribuției de asigurări sociale de sănătate în situația în care baza anuală de calcul, din una sau mai multe surse de venit cumulate, este mai mică sau egală cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe țară, nu au obligația depunerii Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice, prevăzută la art. 122, în vederea stabilirii contribuției de asigurări sociale de sănătate.

(5)

În cazul veniturilor realizate în baza contractelor de activitate sportivă, plătitorii veniturilor prevăzuți la art. 68^1

alin. (2) calculează și rețin contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de către beneficiarul venitului, la momentul plății venitului, prin aplicarea cotei prevăzute la art. 156 asupra bazei de calcul egale cu venitul brut, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe țară. Plătitorul de venit depune declarația prevăzută la art. 147 alin. (1) și plătește contribuția până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținută.

...................

(11)

În situația în care, în cursul anului de realizare a veniturilor, persoanele fizice realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b) și contribuția de asigurări sociale de sănătate reținută la sursă, de către plătitorii de venituri prevăzuți la art. 68^1 alin. (2), este mai mare decât cea corespunzătoare unei baze de calcul egale cu nivelul de 72 de salarii minime brute pe țară, acestea au obligația recalculării contribuției de asigurări sociale de sănătate, prin depunerea Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice până la termenul prevăzut la art. 122 alin. (3). Pentru diferența de contribuție de asigurări sociale de sănătate rezultată în plus, în urma recalculării, persoana fizică are obligația calculării, declarării și plății impozitului pe venit.

21.

La art. 220^8, după alineatul (4) se introduc trei noi alineate, alin. (5)-(7), cu următorul cuprins:

(5)

Pentru veniturile din activități independente obținute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real sau pe baza normelor de venit, obligațiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului.

(6)

Pentru veniturile din cedarea folosinței bunurilor obținute în anul 2025, din închirierea în scop turistic de către proprietari a camerelor situate în locuințele proprietate personală, altele decât cele care constituie structuri de primire turistice, potrivit legislației specifice, pentru care determinarea venitului net a fost determinată pe baze de norme de venit, precum și în cazul în care determinarea venitului net a fost efectuată în sistem real, potrivit prevederilor titlului IV capitolul II - Venituri din activități independente, obligațiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului.

(7)

Pentru veniturile din activități independente realizate în anul fiscal 2025, obligațiile fiscale privind contribuția de asigurări sociale de sănătate sunt cele în vigoare la data realizării venitului.

22.

La articolul 455, alineatele (2) și (5^1) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(2)

Pentru clădirile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relația contractuală cu persoana de drept public.

...................

(5^1)

În cazul în care pentru o clădire aflată în domeniul public sau privat al statului ori al unității administrativ-teritoriale se datorează impozit pe clădiri, iar în cursul unui an apar situații care determină datorarea taxei pe clădiri, diferența de impozit pentru perioada pe care se datorează taxa pe clădiri se compensează sau se restituie contribuabilului în anul fiscal următor.

23.

La articolul 456, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(1)

Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru:

a)

clădirile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice sau agrement, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public;

b)

clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, instituțiilor publice cu finanțare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;

c)

clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute oficial, asociațiilor religioase și componentelor locale ale acestora, precum și casele parohiale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice;

d)

clădirile funerare din cimitire și crematorii;

e)

clădirile utilizate de unitățile și instituțiile de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice care generează alte venituri decât cele din taxele de școlarizare, servirea meselor pentru preșcolari, elevi sau studenți și cazarea acestora, precum și clădirile utilizate de către creșe;

f)

clădirile utilizate de unitățile sanitare publice, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice, precum și pentru clădirile în care funcționează cabinete de medicină de familie, potrivit legii, cu excepția încăperilor folosite pentru altă activitate decât cea de medicină de familie;

g)

clădirile din parcurile industriale, parcurile științifice și tehnologice, precum și cele utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

h)

clădirile noi realizate ca parte a unor proiecte investiționale din domeniul industriei prelucrătoare, depozitării și logisticii, pe baza procesului-verbal de recepție finală întocmit la terminarea lucrărilor, în condițiile legii, pentru o perioadă de 2 ani de la recepția acestora, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc recepția și cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat; activitățile ce intră sub incidența prevederii se stabilesc prin normele metodologice date în aplicarea prezentului cod;

i)

clădirile care sunt afectate activităților hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice, oceanografice, de îmbunătățiri funciare și de intervenții la apărarea împotriva inundațiilor, precum și clădirile din porturi și cele afectate canalelor navigabile și stațiilor de pompare aferente canalelor, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

j)

clădirile care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje și tuneluri și care sunt utilizate pentru exploatarea acestor construcții, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru alte activități economice;

k)

clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau infrastructurii metroului, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice;

l)

clădirile Academiei Române și ale fundațiilor proprii înființate de Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

m)

clădirile aferente capacităților de producție care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

n)

clădirile destinate serviciului de apostilă și supralegalizare, cele destinate depozitării și administrării arhivei, precum și clădirile afectate funcționării Centrului Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale;

o)

clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și a persoanelor fizice prevăzute la

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 , republicată, cu modificările și completările ulterioare;

p)

clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război și a văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război.

24.

La articolul 456, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/ taxei pe clădiri datorate pentru:

a)

clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca muzee ori case memoriale;

b)

clădirile utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizații neguvernamentale și întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale, primite în folosință gratuită;

c)

clădirile aflate în proprietatea organizațiilor nonprofit și clădirile utilizate de organizațiile nonprofit primite în folosință gratuită, folosite exclusiv pentru activitățile fără scop lucrativ;

d)

clădirile restituite potrivit

art. 16 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

e)

clădirile retrocedate potrivit

art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000

privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

f)

clădirile restituite potrivit

art. 1 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999

privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, cu modificările ulterioare, pentru perioada pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

g)

clădirile rezidențiale afectate de calamități naturale, pentru o perioadă de până la 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a produs evenimentul;

h)

clădirile rezidențiale la care proprietarii au executat pe cheltuială proprie lucrări de intervenție pentru creșterea performanței energetice, pe baza procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, întocmit în condițiile legii, prin care se constată realizarea măsurilor de intervenție recomandate de către auditorul energetic în certificatul de performanță energetică sau, după caz, în raportul de audit energetic, astfel cum este prevăzut în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2009

privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 158/2011 , cu modificările și completările ulterioare, precum și cele pentru care proprietarii execută pe cheltuiala proprie lucrări pentru instalarea de sisteme de producere a energiei electrice din surse fotovoltaice sau pentru sisteme ecologice certificate de colectare și tratare a apelor uzate rezultate din consumul propriu;

i)

clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localitățile prevăzute în

Hotărârea Guvernului nr. 323/1996

privind aprobarea Programului special pentru sprijinirea dezvoltării economico-sociale a unor localități din Munții Apuseni, cu modificările și completările ulterioare și în

Hotărârea Guvernului nr. 395/1996

pentru aprobarea Programului special privind unele măsuri și acțiuni pentru sprijinirea dezvoltării economico-sociale a județului Tulcea și a Rezervației Biosferei «Delta Dunării», cu modificările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;

j)

clădirile deținute de asociațiile de dezvoltare intercomunitară;

k)

clădirile folosite de proprietar pentru desfășurarea de activități sportive, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

l)

clădirile pentru care proprietarul efectuează pe cheltuială proprie intabularea în cartea funciară, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc intabularea;

m)

clădirile aflate în proprietatea fundațiilor înființate prin testament constituite, conform legii, cu scopul de a întreține, dezvolta și ajuta instituții de cultură națională, precum și de a susține acțiuni cu caracter umanitar, social și cultural;

n)

clădirile unităților sanitare private, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice care generează alte venituri decât cele din domeniul sănătății, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

o)

clădirea folosită ca domiciliu aflată în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la

art. 2 lit. c )- f)

și

j) din Legea nr. 168/2020

pentru recunoașterea meritelor personalului participant la acțiuni militare, misiuni și operații pe teritoriul sau în afara teritoriului statului român și acordarea unor drepturi acestuia, familiei acestuia și urmașilor celui decedat, cu modificările și completările ulterioare;

p)

clădirile aflate în proprietatea organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, cu statut de utilitate publică, precum și cele închiriate, concesionate sau primite în folosință de acestea de la o instituție sau o autoritate publică, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

r)

clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care nu au fațada stradală și/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor

Legii nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada realizării lucrărilor de renovare sau reabilitare, începând cu data autorizației de construcție și până la data procesului-verbal de recepție finală privind lucrările efectuate, precum și pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost finalizate lucrările de renovare sau reabilitare, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

s)

clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au fațada stradală și/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor

Legii nr. 422/2001 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care au fost finalizate lucrările.

25.

La articolul 456, alineatele (2^1), (2^2), (2^3), (3^1), (6) și (6^1) se abrogă.

26.

La articolul 456, alineatele (3), (4) și (5) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(3)

În cazul clădirilor care sunt utilizate ca sere, solare, răsadnițe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri și/sau pătule pentru depozitarea și conservarea cerealelor, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru alte activități economice, impozitul se reduce cu 50%, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat.

...................

(4)

Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe clădiri, potrivit alin. (2), se dispune și cu privire la documentele justificative pentru fiecare situație în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care dețin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București și care și-au îndeplinit obligația de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București.

(5)

În cazul scutirii prevăzute la alin. (1) lit. o) și p), aceasta se acordă pentru întreaga clădire de domiciliu deținută în comun cu soțul sau soția. În situația în care o cotă-parte din clădire aparține unor terți, scutirea nu se acordă pentru cota-parte deținută de acești terți.

27.

La articolul 457, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

(1^1)

Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul, nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.

28.

La articolul 457, tabelul de la alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

Tipul clădirii

Valoarea impozabilă

Cu instalații de apă, canalizare, electrice și încălzire

(condiții cumulative)

Fără instalații de apă, canalizare, electrice sau încălzire

A. Clădire cu cadre din beton armat sau cu pereți exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic și/sau chimic

2.677

1.606

B. Clădire cu pereții exteriori din lemn, din piatră naturală, din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic și/sau chimic

803

535

C. Clădire-anexă cu cadre din beton armat sau cu pereți exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic și/sau chimic

535

469

D. Clădire-anexă cu pereții exteriori din lemn, din piatră naturală, din cărămidă nearsă, din vălătuci sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic și/sau chimic

335

201

E. În cazul contribuabilului care deține la aceeași adresă încăperi amplasate la subsol, demisol și/sau la mansardă, utilizate ca locuință, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A-D

75% din suma care s-ar aplica clădirii

75% din suma care s-ar aplica clădirii

F. În cazul contribuabilului care deține la aceeași adresă încăperi amplasate la subsol, la demisol și/sau la mansardă, utilizate în alte scopuri decât cel de locuință, în oricare dintre tipurile de clădiri prevăzute la lit. A-D

50% din suma care s-ar aplica clădirii

50% din suma care s-ar aplica clădirii

29.

La articolul 457, alineatele (7), (8) și (9) se abrogă.

30.

La articolul 458, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Cota impozitului pe clădiri stabilă potrivit alin. (1) pentru anul 2026 nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.

31.

La articolul 458, alineatul (3) se abrogă.

32.

La articolul 460, alineatele (1) și (4) se abrogă.

33.

La articolul 460, alineatul (10) se modifică și va avea următorul cuprins:

(10)

Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul 2026 nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025.

34.

La articolul 463, alineatele (2) și (5^1) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(2)

Pentru terenurile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relația contractuală cu persoana de drept public.

.................

(5^1)

În cazul în care pentru o suprafață de teren aflată în domeniul public sau privat al statului ori al unității administrativ-teritoriale se datorează impozit pe teren, iar în cursul unui an apar situații care determină datorarea taxei pe teren, diferența de impozit pentru perioada pe care se datorează taxa pe teren se compensează sau se restituie contribuabilului în anul fiscal următor.

35.

La articolul 464, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

(1)

Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru:

a)

terenurile aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice sau agrement;

b)

terenurile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, instituțiilor publice cu finanțare de la bugetul de stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora;

c)

terenurile aparținând cultelor religioase recunoscute oficial și asociațiilor religioase, precum și componentelor locale ale acestora, cu excepția suprafețelor care sunt folosite pentru activități economice;

d)

terenurile aparținând cimitirelor și crematoriilor;

e)

terenurile utilizate de unitățile și instituțiile de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția suprafețelor care sunt folosite pentru activități economice care generează alte venituri decât cele din taxele de școlarizare, servirea meselor pentru preșcolari, elevi sau studenți și cazarea acestora, precum și terenurile utilizate de către creșe;

f)

terenurile utilizate de unitățile sanitare publice, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

g)

terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigație, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele și stațiile de pompare aferente acestora, precum și terenurile aferente lucrărilor de îmbunătățiri

funciare, pe baza avizului privind categoria de folosință a terenului, emis de oficiile de cadastru și publicitate imobiliară;

h)

terenurile folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului;

i)

terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. și Compania Națională de Investiții Rutiere - S.A., zonele de siguranță a acestora, precum și terenurile ocupate de piste și terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranță;

j)

terenurile pe care sunt amplasate elementele infrastructurii feroviare publice, precum și cele ale metroului;

k)

terenurile din parcurile industriale, parcurile științifice și tehnologice, precum și cele utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

l)

terenurile aferente capacităților de producție care sunt în sectorul pentru apărare cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat;

m)

terenurile Academiei Române și ale fundațiilor proprii înființate de Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepția terenurilor care sunt folosite pentru activități economice;

n)

terenurile destinate serviciului de apostilă și supralegalizare, cele destinate depozitării și administrării arhivei, precum și terenurile afectate funcționării Centrului Național de Administrare a Registrelor Naționale Notariale;

o)

terenurile aferente clădirilor noi realizate ca parte a unor proiecte investiționale din domeniul industriei prelucrătoare, depozitării și logisticii, pentru o perioadă de 2 ani de la recepția finală a clădirii potrivit procesului-verbal de recepție întocmit la terminarea lucrărilor, în condițiile legii, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc recepția și cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat; activitățile ce intră sub incidența prevederii se stabilesc prin normele metodologice date în aplicarea prezentului cod;

p)

terenul aferent clădirii de domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificările și completările ulterioare, și a persoanelor fizice prevăzute la

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 , republicată, cu modificările și completările ulterioare;

q)

terenul aferent clădirii folosită ca domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, a văduvelor de război și a văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război.

36.

La articolul 464, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren datorate pentru:

a)

terenul aferent clădirilor restituite potrivit

art. 16 din Legea nr. 10/2001 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

b)

terenul aferent clădirilor retrocedate potrivit

art. 1 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

c)

terenul aferent clădirilor restituite potrivit

art. 1 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 , republicată, cu modificările ulterioare, pe durata pentru care proprietarul menține afectațiunea de interes public;

d)

terenul aferent clădirii utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizații neguvernamentale și întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale, primite în folosință gratuită;

e)

terenul aferent clădirii aflate în proprietatea organizațiilor nonprofit, precum și terenul aferent clădirii utilizate de organizațiile nonprofit primite în folosință gratuită, folosite exclusiv pentru activitățile fără scop lucrativ;

f)

terenurile afectate de calamități naturale, pentru o perioadă de până la 2 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a produs evenimentul;

g)

terenurile aflate în proprietatea operatorilor economici, în condițiile elaborării unor scheme de ajutor de stat/de minimis având un obiectiv prevăzut de legislația în domeniul ajutorului de stat;

h)

terenul aferent clădirii folosite ca domiciliu aflate în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localitățile prevăzute în

Hotărârea Guvernului nr. 323/1996 , cu modificările și completările ulterioare, și în

Hotărârea Guvernului nr. 395/1996 , cu modificările și completările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;

i)

terenurile pentru care proprietarul efectuează pe cheltuială proprie intabularea în cartea funciară, pe o perioadă de 2 ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc intabularea;

j)

terenurile fundațiilor înființate prin testament, constituite conform legii, cu scopul de a întreține, dezvolta și ajuta instituții de cultură națională, precum și de a susține acțiuni cu caracter umanitar, social și cultural;

k)

terenul aferent clădirii folosite ca domiciliu aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor prevăzute la

art. 2 lit. c) ,

f)

și

j) din Legea nr. 168/2020 , cu modificările și completările ulterioare;

l)

terenurile aflate în proprietatea organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, cu statut de utilitate publică, precum și cele închiriate, concesionate sau primite în folosință de acestea de la o instituție sau o autoritate publică, cu excepția terenurilor care sunt folosite pentru activități economice;

m)

suprafețele construite ale terenurilor aferente clădirilor clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, prevăzute la art. 456 alin. (2) lit. t), indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepția terenurilor care sunt folosite pentru activități economice.

37.

La articolul 464, alineatele (2^1), (2^2), (2^3), (4), (6) și (7) se abrogă.

38.

La articolul 465, alineatele (3) și (5) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(3)

Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului/taxei pe teren, potrivit alin. (2), se dispune și cu privire la documentele justificative pentru fiecare situație în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care dețin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București și care și-au îndeplinit obligația de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București.

................

(5)

În cazul scutirii prevăzute la art. 464 alin. (1) lit. p) și q), scutirea se acordă pentru terenul aferent clădirii de domiciliu deținute în comun cu soțul sau soția. În situația în care o cotă-parte din teren aparține unor terți, scutirea nu se acordă pentru cota-parte deținută de acești terți.

39.

La articolul 465, tabelele de la alineatul (4) și (7) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(4)

(...)

Nr.

crt.

Zona

Categoria de folosință

A

B

C

D

1

Teren arabil

75

56

51

41

2

Pășune

56

51

41

36

3

Fâneață

56

51

41

36

4

Vie

122

94

75

51

5

Livadă

143

122

94

75

6

Pădure sau alt teren cu vegetație forestieră

75

56

51

41

7

Teren cu apă

41

36

22

0

8

Drumuri și căi ferate

0

0

0

0

9

Teren neproductiv, cu excepția celor de la pct. 10

0

0

0

0

10

Plaja folosită pentru activități economice

41

36

22

0

...............

(7)

(...)

Nr.

crt.

Categoria de folosință

Impozit

(lei)

1

Teren cu construcții

60-83

2

Teren arabil

112-134

3

Pășune

54-75

4

Fâneață

54-75

5

Vie

129-148

6

Livadă

129-150

7

Pădure sau alt teren cu vegetație forestieră

22-43

8

Teren cu apă

3-15

9

Drumuri și căi ferate

0-0

10

Teren neproductiv, cu excepția celor de la pct. 11

0

11

Plaja folosită pentru activități economice

3-15

40.

La articolul 469, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Scutiri

Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru:

a)

mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

b)

mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități, dacă tariful de transport este stabilit în condiții de transport public;

c)

vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare;

d)

autovehiculele second-hand înregistrate ca stoc de marfă și care nu sunt utilizate în folosul propriu al operatorului economic, comerciant auto sau societate de leasing;

e)

un mijloc de transport aflat în proprietatea persoanelor prevăzute la

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificările și completările ulterioare, și a persoanelor fizice prevăzute la

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, la alegerea contribuabilului;

f)

mijloacele de transport aflate în proprietatea veteranilor de război, văduvelor de război sau văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de război, pentru un singur mijloc de transport.

41.

La articolul 469, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea impozitului pe mijloacele de transport pentru:

a)

mijloacele de transport agricole utilizate efectiv în domeniul agricol. În cazul scutirii sau reducerii impozitului pe mijloacele de transport acordate persoanelor juridice se vor avea în vedere prevederile legale în vigoare privind acordarea ajutorului de stat;

b)

navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Balta Ialomiței, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%;

c)

mijloacele de transport ale fundațiilor înființate prin testament constituite conform legii, cu scopul de a întreține, dezvolta și ajuta instituții de cultură națională, precum și de a susține acțiuni cu caracter umanitar, social și cultural;

d)

mijloacele de transport ale organizațiilor care au ca unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unități specializate care asigură găzduire, îngrijire socială și medicală, asistență, ocrotire, activități de recuperare, reabilitare și reinserție socială pentru copil, familie, persoane cu handicap, persoane vârstnice, precum și pentru alte persoane aflate în dificultate, în condițiile legii;

e)

un mijloc de transport în cazul celor aflate în proprietatea persoanelor care locuiesc efectiv în localitățile prevăzute în

Hotărârea Guvernului nr. 323/1996 , cu modificările și completările ulterioare și în

Hotărârea Guvernului nr. 395/1996 , cu modificările ulterioare, în cazul cărora impozitul se poate reduce cu până la 50%.

Prin hotărârea prin care s-a stabilit să se acorde scutirea sau reducerea impozitului pe mijloacele de transport, potrivit alin. (2), se dispune și cu privire la documentele justificative pentru fiecare situație în parte, după caz. Scutirea sau reducerea se aplică persoanelor care dețin documente justificative ce sunt depuse la organul fiscal local în termenul stabilit prin hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București și care și-au îndeplinit obligația de plată a impozitului/taxei pentru anul fiscal anterior în termenele prevăzute de lege, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor celui în care a fost emisă hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București.

42.

La articolul 469, alineatele (4), (5), (6) și (7) se abrogă.

43.

La articolul 470 alineatul (2), partea dispozitivă și tabelul se modifică și vor avea următorul cuprins:

(2)

În cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcție de capacitatea cilindrică a acestuia și norma de poluare, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Nr.

crt.

Mijloace de transport cu tracțiune mecanică

Lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta Normă de poluare: Noneuro, E0-E3

Lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta Normă de poluare: E4

Lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta Normă de poluare: E5

Lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta Normă de poluare: E6

Lei/auto hibride cu emisii de CO_2 peste 50 g/km

I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta)

1

Motociclete, tricicluri, cvadricicluri și autoturisme cu capacitatea cilindrică de până la 1.600 cmc, inclusive

19,5

18,8

17,6

16,5

16,2

2

Motociclete, tricicluri și 9 cvadricicluri cu capacitatea cilindrică de peste 1.600 cmc

22,1

21,3

19,9

18,7

18,4

3

Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 1.601 cmc și 2.000 cmc inclusiv

29,7

28,5

26,7

25,1

24,6

4

Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.001 cmc și 2.600 cmc inclusiv

92,2

88,6

82,8

77,8

76,3

5

Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 2.601 cmc și 3.000 cmc inclusiv

182,9

172,8

154,1

151,2

149,8

6

Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste 3.001 cmc

319,0

297,3

294,4

290,0

275,5

7

Autobuze, autocare, microbuze

31,2

30,0

28,1

26,4

25,9

8

Alte vehicule cu tracțiune mecanică cu masa totală maximă autorizată de până la 12 tone, inclusiv

39,0

37,5

35,1

33,0

32,4

44.

La art. 470, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin. (2^1) și (2^2), cu următorul cuprins:

(2^1)

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii au obligația de a colabora în vederea realizării schimbului de date și informații privind norma de poluare prevăzută la alin. (2). Procedura privind schimbul de date și informații se stabilește pe bază de protocol încheiat între Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

(2^2)

În cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcție de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

Nr.

crt.

Mijloace de transport cu tracțiune mecanică

Lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta

I. Vehicule înmatriculate (lei/200 cmc sau fracțiune din aceasta)

1

Tractoare înmatriculate

18

II. Vehicule înregistrate

1

Vehicule cu capacitate cilindrică

lei/200 cmc

1.1

Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică < 4.800 cmc

2-4

1.2

Vehicule înregistrate cu capacitate cilindrică > 4.800 cmc

4-6

2

Vehicule fără capacitate cilindrică evidențiată*

50-150 lei/an

45.

La articolul 470, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

(3)

În cazul mijloacelor de transport hibride cu emisii de CO_2 mai mici sau egale cu 50 g/km, impozitul se reduce cu maximum 30%, conform hotărârii consiliului local/Consiliului General al Municipiului București, după caz.

46.

La articolul 470, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (3^1), cu următorul cuprins:

(3^1)

În cazul autovehiculelor acționate electric, impozitul pe mijloacele de transport este în valoarea de 40 lei/an.

47.

Articolul 487^1 se abrogă.

48.

La articolul 489, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Cotele adiționale stabilite conform alin. (1) pot fi de până la 100% față de nivelurile maxime stabilite în cadrul prezentului titlu.

49.

După articolul 489 se introduce un nou articol, art. 489^1, cu următorul cuprins:

Stabilirea scutirilor și/sau reducerilor de la plata impozitelor și taxelor locale la nivelul consiliilor locale/ Consiliului General al Municipiului București

Consiliile locale/Consiliul General al Municipiului București pot/poate hotărî să acorde scutirea sau reducerea de la plata impozitelor și taxelor locale pe bază de analize cost-beneficiu, pentru o perioadă determinată de timp, de cel mult 2 ani fiscali, în funcție de anumite criterii predefinite prin hotărârea adoptată cu cel puțin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exercițiului bugetar, pentru anul fiscal următor. În cadrul acestei perioade se efectuează evaluări intermediare din perspectiva atingerii scopului urmărit la momentul la care a fost luată hotărârea de acordare și în funcție de constatări se decide prin hotărâre, după caz, menținerea pentru restul perioadei rămase sau stoparea acordării pe viitor.

Criteriile prevăzute la alin. (1) se stabilesc de către autoritatea deliberativă a administrației publice locale prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului București.

Cuantumul total al scutirilor și/sau reducerilor ce se acordă prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului București este de cel mult 5% din totalul veniturilor din impozitele și taxele locale încasate până în ziua anterioară adoptării hotărârii din anul fiscal precedent celui în care se acordă scutirea.

50.

Articolul 491 se modifică și va avea următorul cuprins:

Indexarea impozitelor și taxelor locale

În anul fiscal 2026, pentru impozitele și taxele locale care constau într-o anumită sumă în lei sau care sunt stabilite pe baza unei anumite sume în lei, se aplică nivelurile prevăzute în mod distinct pentru fiecare impozit/taxă în parte, în cadrul prezentului titlu.

Prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele prevăzute în tabelele prevăzute la art. 470 alin. (5) și (6) se indexează anual în funcție de rata de schimb a monedei euro în vigoare în prima zi lucrătoare a lunii octombrie a fiecărui an și publicată în Jurnalul Uniunii Europene și de nivelurile minime prevăzute în Directiva 1999/62/CE de aplicare la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri. Cursul de schimb a monedei euro și nivelurile minime, exprimate în euro, prevăzute în Directiva 1999/62/CE de aplicare la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri se comunică pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanțelor și Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

Sumele indexate conform alin. (2) se aprobă prin hotărâre a consiliului local și se aplică în anul fiscal următor. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

Hotărârea consiliului local/Consiliului General al Municipiului București se adoptă cu cel puțin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exercițiului bugetar, pentru anul fiscal următor.

51.

La articolul 500^2, literele a) și b) se modifică și vor avea următorul cuprins:

a)

în cazul proprietăților reprezentând clădiri rezidențiale, prin aplicarea unei cote de 0,9% asupra diferenței dintre valoarea impozabilă a clădirii comunicată de către organul fiscal local și plafonul de 2.500.000 lei;

b)

în cazul proprietăților reprezentând autoturisme, prin aplicarea unei cote de 0,9% asupra diferenței dintre valoarea de achiziție și plafonul de 375.000 lei.

Se instituie Sistemul național integrat de gestionare în scop fiscal a datelor și informațiilor despre bunurile imobile din România, denumit în continuare Sistemul RO eProprietate, sistem informatic de interes strategic național.

Ministerul Finanțelor, prin Centrul Național pentru Informații Financiare, asigură dezvoltarea, funcționarea, mentenanța și orice alte activități legate de administrarea Sistemului RO e-Proprietate.

Sistemul RO e-Proprietate reprezintă ansamblul de principii, reguli și sisteme informatice, infrastructură de comunicații, elemente de interconectare și interoperabilitate cu alte sisteme informatice, platforme hardware și software pentru stocare, procesare automată, procesare manuală, preluare, afișare și transmitere de date, având drept scop automatizarea colectării de date și informații despre bunurile imobile, pentru fundamentarea politicilor publice în scop fiscal.

Autoritățile/instituțiile publice și organizațiile profesionale de interes public sau de utilitate publică care, direct sau prin intermediul structurilor subordonate ori coordonate, dețin orice fel de date sau informații cu privire la bunurile imobile, au obligația de a le pune la dispoziție/furniza Ministerului Finanțelor, cu titlu gratuit, pentru a fi integrate în cadrul Sistemului RO e-Proprietate.

Pe măsura dezvoltării sistemelor informatice Sistemul RO e-Proprietate se poate interconecta, în condițiile stabilite prin lege, cu alte sisteme informatice, în scopul furnizării către acesta a datelor și informațiilor privind proprietățile din România.

La dosarul pentru concurs, candidații înscriși pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere și de execuție, generale și specifice, din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc au obligația de a depune două avize eliberate de unități specializate atestate în condițiile legii, din care să rezulte că sunt apți din punct de vedere psihologic și comportamental pentru exercitarea funcției publice, respectiv:

a)

aviz privind evaluarea psihologică complexă;

b)

aviz psihologic de integritate.

Toți funcționarii publici din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc sunt supuși în mod obligatoriu unei testări psihologice periodice, o dată la 2 ani.

Neparticiparea fără un motiv justificat la testarea psihologică constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare. După încetarea motivului care a condus la neprezentarea la testarea psihologică, funcționarul trebuie să se prezinte în maximum 30 de zile la testare.

În situația unui rezultat nefavorabil, autoritatea poate dispune măsuri corespunzătoare, respectiv distribuirea pe o funcție compatibilă sau încetarea raportului de serviciu, cu respectarea prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 , cu modificările și completările ulterioare.

În situația în care există date și indicii privind abateri de la integritate ale personalului care ocupă funcțiile publice de conducere din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, respectiv ale personalului care ocupă funcții generale de execuție din cadrul structurilor de control, la solicitarea conducerii Oficiului, personalul poate face obiectul testării integrității, inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.

Rezultatele testării poligraf se au în vedere la declanșarea sau finalizarea cercetării disciplinare. Declanșarea cercetării disciplinare se poate dispune numai în baza constatării unor fapte sau împrejurări obiective, potrivit prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 , cu modificările și completările ulterioare.

Testarea psihologică se efectuează de către unități specializate atestate în condițiile legii.

Costurile aferente testării psihologice prevăzute la alin. (2) și (5) sunt suportate de instituție.

În aplicarea dispozițiilor art. 5^3, testarea psihologică se desfășoară în condițiile prevăzute de

anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 355/2007

privind supravegherea sănătății lucrătorilor, cu modificările și completările ulterioare și constă în două tipuri de evaluări:

a)

evaluarea psihologică complexă - care are în vedere analiza nivelului cognitiv, maturitatea socioafectivă/stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea și rezistența la stres;

b)

evaluarea psihologică a integrității - care urmărește identificarea tendințelor comportamentale ce pot afecta integritatea profesională.

Evaluarea psihologică se finalizează prin emiterea a două avize distincte: unul aferent evaluării psihologice complexe și unul privind nivelul de integritate al persoanei evaluate.

Avizele menționate la alin. (2) sunt utilizate în scopul evaluării compatibilității persoanei cu funcție publică, fiind opozabile atât candidatului sau funcționarului evaluat, cât și instituției.

În scopul realizării activităților de control și supraveghere vamală, personalul desemnat din cadrul Autorității poate să folosească înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera și să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare activități desfășurate în spații publice, fără consimțământul persoanelor vizate.

Autoritatea este autorizată să înregistreze și să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare momente operative, pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, fără consimțământul persoanelor vizate, în cazul în care există suspiciuni privind săvârșirea unor fapte de fraudă fiscală și vamală.

Autoritatea poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video obținute potrivit alin. (1) și (2) pe o perioadă de 6 luni de la data obținerii acestora, cu excepția situațiilor în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile și/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.

Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conținute de imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege și numai dacă sunt asigurate garanțiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.

Înregistrarea și fixarea de către personalul vamal menționat la alin. (1) și (2) a activităților specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum și păstrarea înregistrărilor audio și/sau video și a imaginilor fotografice astfel obținute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

Procedura privind înregistrarea și fixarea cu mijloace fotoaudio-video din dotare a activităților specifice prevăzute la alin. (1) și (2), stocarea și accesarea acestora se stabilește prin ordin al președintelui Autorității.

În situația în care există date și indicii privind abateri de la integritate ale personalului care ocupă funcțiile publice de conducere din cadrul Autorității Vamale Române, respectiv ale personalului care ocupă funcții generale de execuție din cadrul structurilor de control, la solicitarea conducerii Autorității, personalul poate face obiectul testării integrității, inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.

În situația în care testarea funcționarul public indică un comportament disimulat se declanșează cercetarea disciplinară conform

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Personalul Agenției din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală care ocupă funcții publice specifice poartă, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane, înregistratoare audio-video portabile de tip bodycam și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecție și comunicare, care se atribuie gratuit. În anumite situații, stabilite prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea atribuțiilor de serviciu, personalul care ocupă funcții publice specifice poate îmbrăca ținuta civilă. Personalul Agenției din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală în timpul acțiunilor speciale cu risc beneficiază de suportul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române sau, după caz, al Inspectoratului General al Poliției Române, la solicitarea președintelui Agenției, în condițiile stabilite prin protocolul prevăzut la art. 9.

2.

La articolul 5, după alineatul (1) se introduc șase noi alineate, alin. (1^1)-(1^6), cu următorul cuprins:

(1^1)

În scopul realizării activităților de control antifraudă, personalul desemnat din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală poate să înregistreze și să fixeze cu mijloacele foto-audio-video din dotare, activități desfășurate în spații publice, fără consimțământul persoanelor vizate.

(1^2)

Agenția, prin Direcția generală antifraudă fiscală este autorizată să înregistreze și să fixeze, cu mijloace foto-audio-video sau prin alte mijloace tehnice din dotare, momente operative, pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, fără consimțământul persoanelor vizate, în cazul în care există suspiciuni privind săvârșirea unor acte și fapte de evaziune fiscală și fraudă fiscală. Înregistrările foto-audio-video constituie mijloace de probă.

(1^3)

Agenția, prin Direcția generală antifraudă fiscală poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video obținute potrivit alin. (1^1) și (1^2) pe o perioadă de 6 luni de la data obținerii acestora, cu excepția situațiilor în care vor fi utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile și/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.

(1^4)

Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conținute de imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege și numai dacă sunt asigurate garanțiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.

(1^5)

Înregistrarea și fixarea de către personalul antifraudă menționat la alin. (1^1) și (1^2) a activităților specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum și păstrarea înregistrărilor audio și/sau video și a imaginilor fotografice astfel obținute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

(1^6)

Procedura privind înregistrarea și fixarea cu mijloace foto-audio-video din dotare a activităților specifice prevăzute la alin. (1^1) și (1^2), stocarea și accesarea acestora, se stabilește prin ordin comun al ministrului finanțelor și al președintelui Agenției în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

3.

La articolul 6 alineatul (2), după litera r) se introduce o nouă literă, lit. r^1), cu următorul cuprins:

r^1)

să utilizeze înregistratoare audio-video portabile de tip bodycam în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu în condițiile stabilite prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

4.

La articolul 8, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

(1^1)

Nerespectarea dispoziției de utilizare sau utilizarea în mod necorespunzător a bodycam reprezintă abatere disciplinară și este cercetată în conformitate cu prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Măsuri privind instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri

Se instituie o taxă logistică pentru gestionarea fluxurilor de bunuri extracomunitare, în valoare de 25 de lei pentru fiecare colet ce conține bunuri cu valoare comercială, denumit în continuare colet, care intră pe teritoriul României, cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene, a cărei valoare declarată se situează sub plafonul de 150 de Euro, denumită în continuare taxă, indiferent de locul punerii în liberă circulație în Uniunea Europeană.

Taxa se aplică coletelor care conțin bunurile livrate în cazul vânzărilor la distanță de bunuri importate din teritorii terțe sau țări terțe, definite conform dispozițiilor

art. 266 alin. (1) pct. 36 , respectiv

art. 315^2 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 , cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit prezentului act normativ, prin colet se înțelege fiecare expediere ce conține bunuri cu valoare comercială, aferente unor operațiuni de vânzare la distanță de bunuri importate din teritorii terțe sau țări terțe.

Obligația de plată a taxei revine furnizorului bunurilor, persoanei care expediază coletul sau entității care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanță de bunuri, după caz.

Coletele a căror livrare nu a fost efectuată către destinatarul final din România nu fac obiectul taxei.

În cazul coletelor care sunt returnate în baza prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2014

privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 157/2015 , cu modificările și completările ulterioare, de persoana destinatară din România, taxa nu se rambursează.

Coletul care face obiectul acestui act normativ, livrat pe teritoriul României, este însoțit de informații cu privire la declarația de origine a acestuia, așa cum a fost transmisă în vederea efectuării formalităților vamale simplificate prin declarația vamală cu set redus de date - H7, emisă de furnizorul bunurilor, persoana care expediază coletul sau entitatea care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanță de bunuri, după caz.

Obligația de colectare, declarare și virare a taxei revine furnizorilor de servicii poștale, astfel cum sunt definiți la

art. 2 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2013

privind serviciile poștale, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 187/2013 , cu modificările și completările ulterioare, care predau coletul destinatarului.

Furnizorii de servicii poștale menționați la alin. (8) au obligația să declare, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a făcut predarea către destinatarul coletului, către Agenția Națională de Administrare Fiscală numărul coletelor, după cum urmează:

a)

numărul de colete livrate cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene;

b)

numărul de colete livrate însoțite de informații din declarația de origine, cu loc de începere al livrării în afara teritoriului Uniunii Europene;

c)

numărul de colete livrate însoțite de informații din declarația de origine pentru care s-a perceput taxa.

Furnizorii de servicii poștale colectează taxa direct de la furnizorul bunurilor, persoana care expediază coletul sau entitatea care facilitează prin intermediul unei platforme digitale vânzarea la distanță de bunuri sau de la intermediarul logistic beneficiar direct al serviciilor poștale prestate de către aceștia.

Taxele colectate vor fi virate la bugetul de stat până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost predat coletul destinatarului.

Furnizorii de servicii poștale au obligația să se asigure de încasarea taxei, aceasta reprezentând o condiție pentru prestarea serviciilor.

În situația în care furnizorii de servicii poștale nu respectă obligația prevăzută la alin. (12), aceștia se subrogă de drept în obligațiile persoanelor prevăzute la alin. (4).

Furnizorii de servicii poștale au obligația să identifice, prin sistemele proprii de trasabilitate, coletele supuse taxei.

Procedura de declarare se stabilește prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, emis în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Furnizorii de servicii poștale păstrează timp de 5 ani evidențe detaliate ale expedierilor taxate pe care le pun la dispoziția autorităților fiscale și/sau vamale, după caz, la solicitarea acestora.

Furnizorii de servicii poștale au obligația declarării taxelor colectate până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost predat coletul destinatarului.

Constituie contravenții următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracțiuni:

a)

nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (9);

b)

nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (16);

c)

nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (17).

Contravenția prevăzută la alin. 18 lit. a) se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 3.500 lei.

Nerespectarea obligației prevăzute la alin. (18) lit. b) se sancționează cu amendă de la 6.000 lei la 10.000 lei.

Contravenția prevăzută la alin. (18) lit. c) se sancționează, prin derogare de la prevederile

art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, cu amendă constând în valoarea taxelor nedeclarate, dar nu mai puțin de 1.000 lei.

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către persoanele împuternicite din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Contravențiilor prevăzute la alin. (18) le sunt aplicabile dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare.

Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă colectarea taxei și neplata către bugetul general consolidat al statului, în termen de 30 zile de la declarare.

Monitorizarea implementării taxei logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri se realizează de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Antifraudă Fiscală, în conformitate cu atribuțiile legale specifice.

Atribuțiile Direcției Generale Antifraudă Fiscală în cadrul implementării proiectului privind taxa logistică pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri se stabilesc prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Societățile care la sfârșitul exercițiului financiar curent înregistrează profit pentru exercițiul financiar de raportare, dar înregistrează pierdere contabilă reportată, potrivit prevederilor

Legii contabilității nr. 82/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, pot efectua distribuiri de dividende din profitul exercițiului financiar curent numai după constituirea rezervelor legale, acoperirea pierderii contabile reportate și constituirea de rezerve în conformitate cu cerințele statutare.

Societățile care, pe baza situațiilor financiare anuale, aprobate potrivit legii, au o valoare a activului net diminuată la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris pot efectua distribuiri de dividende din profitul exercițiului financiar curent numai după reîntregirea activului net la valoarea minimă prevăzută de lege.

Societățile care, pe baza situațiilor financiare interimare, aprobate potrivit legii, au o valoare a activului net diminuată la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris nu pot efectua distribuiri de dividende interimare din profitul exercițiului financiar curent dacă nu au reîntregit activul net la valoarea minimă prevăzută de lege.

3.

La articolul 153^24, după alineatul (4) se introduc unsprezece noi alineate, alin. (4^1)-(4^11), cu următorul cuprins:

(4^1)

Nerespectarea de către societate a obligației de reconstituire a activului net până la nivelul unei valori cel puțin egale cu jumătate din capitalul social în termenul prevăzut la alin. (4) constituie contravenție și se sancționează, prin derogare de la prevederile

art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei.

(4^2)

Societățile aflate în situația prevăzută la alin. (1) care înregistrează datorii față de acționari rezultate din împrumuturi sau alte finanțări acordate de aceștia și care nu respectă obligația prevăzută la alin. (4) în termen de 2 ani de la încheierea exercițiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile au obligația de a majora capitalul social prin conversia acestor creanțe, cu respectarea drepturilor celorlalți acționari, prevăzute la art. 216.

(4^3)

Nerespectarea de către societate a obligației prevăzute la alin. (4^2) constituie contravenție și se sancționează, prin derogare de la prevederile

art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, cu amendă de la 40.000 lei la 300.000 lei.

(4^4)

Dispozițiile alin. (1)-(4), (4^1)-(4^3) și (5) se aplică în mod corespunzător și societăților cu răspundere limitată.

(4^5)

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la alin. (4^1) și (4^3) se fac de către persoanele împuternicite din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prevederile prezentului alineat se aplică începând cu anul 2027, raportat la situațiile financiare anuale aferente exercițiului financiar care începe la data de 1 ianuarie 2025 sau ulterior acestei date.

(4^6)

Prin derogare de la prevederile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, aplicarea sancțiunilor prevăzute la alin. (4^1) și (4^3) se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârșirii faptelor.

(4^7)

Pe perioada inactivității, societăților declarate inactive potrivit prevederilor prezentei legi, prevederile alin. (4^1)-(4^6) nu se aplică.

(4^8)

La societățile la care statul este acționar/asociat, în datoriile față de acționari/asociați prevăzute la alin. (4^2) nu sunt incluse datoriile față de bugetul general consolidat și împrumuturile pe care societățile le primesc, cu respectarea legislației în domeniul concurenței, din veniturile rezultate din privatizare. Prevederile prezentului alineat se aplică și societăților la care unitățile administrativ-teritoriale dețin calitatea de acționar/asociat.

(4^9)

Alineatele (4^1) și (4^2) nu se aplică acționarilor/asociaților care:

a)

au ca scop sau obiect de activitate efectuarea de investiții sau administrarea fondurilor de investiții alternative sau cu capital de risc eligibile și sunt entități care aparțin unor grupuri de tip fonduri de investiții alternative, fonduri cu capital de risc eligibile sau sunt administratori ai unor asemenea fonduri;

b)

au ca scop sau obiect principal de activitate efectuarea de investiții, deținerea de participații în societăți sau finanțarea cu titlu profesionist a companiilor la care dețin părți sociale/acțiuni (CAEN 64);

c)

au calitatea de investitori profesionali, definiți conform Directivei 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Directivei 2002/92/CE și a Directivei 2011/61/UE;

d)

au calitatea de investitori într-un proiect de finanțare participativă, în sensul Regulamentului (UE) 2020/1.503 al Parlamentului European și al Consiliului din 7 octombrie 2020 privind furnizorii europeni de servicii de finanțare participativă pentru afaceri și de modificare a Regulamentului (UE) 2017/1.129 și a Directivei (UE) 2019/1.937, fie direct, fie indirect, prin intermediul unei entități care deține direct o participație întrun asemenea proiect; sau

e)

sunt persoane fizice care au investit, o sumă cuprinsă între 2.500 euro și 200.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua investiției, într-o microîntreprindere sau întreprindere mică, astfel cum sunt definite de

Legea nr. 346/2004

privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare, și nu dețin, direct sau indirect, mai mult de 25% din capitalul social al societății în cauză, cu condiția ca, în oricare din situațiile prevăzute la lit. a)-e) din prezentul alineat, împrumuturile să nu fie restituite acționarilor/asociaților într-un termen de 4 ani de la data acordării împrumuturilor.

(4^10)

Prevederile alin. (4^2) nu se aplică în cazul finanțării societăților prin intermediul fondurilor europene sau naționale alocate din programe destinate sprijinirii sectorului privat și al finanțărilor acordate de instituții financiare internaționale.

(4^11)

La societățile la care statul sau unitatea administrativ-teritorială este acționar/asociat conversia creanței acestuia față de societate se stabilește prin hotărâre a Guvernului sau prin hotărâre a Consiliului general/local, după caz, în condițiile legii.

Judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor, un comitet format din 3, 5 sau 7 creditori, dintre cei cu drept de vot, cu creanțele beneficiind de cauze de preferință, creanțele salariale, creanțele bugetare și chirografare cele mai mari, prin valoare. Dacă, din cauza numărului mic de creditori, judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuțiile comitetului vor fi exercitate de adunarea creditorilor.

..............

(4)

În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor alege un comitet format din 3, 5 sau 7 creditori, dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre cei deținând creanțe ce beneficiază de cauze de preferință, creanțe salariale, creanțe bugetare și creanțe chirografare, cele mai mari în ordinea valorii și care se oferă voluntar, selecția fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanțelor prezente. Comitetul astfel desemnat va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.

20.

La articolul 50, după alineatul (5) se introduc trei noi alineate, alin. (5^1)-(5^3), cu următorul cuprins:

(5^1)

Nu va putea fi desemnat în calitate de membru în comitetul creditorilor mai mult de un creditor care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) și f), iar acesta nu va putea deține calitatea de președinte.

(5^2)

Creditorul care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) și f) are obligația de a informa administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în legătură cu raportul său cu debitorul. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar verifică încadrarea unui creditor în categoria persoanelor strâns legate de debitor prin consultarea registrului comerțului, registrului beneficiarilor reali, precum și registrului acționarilor societății debitoare, ținut de aceasta sau de o societate independentă și informează judecătorul-sindic și adunarea creditorilor convocată pentru desemnarea comitetului creditorilor, iar ulterior desemnării informează creditorii și judecătorul-sindic de îndată ce constată calitatea de persoană strâns legată de debitor, în sensul art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) și f), a unui membru al comitetului creditorilor.

(5^3)

Dacă în termenul stabilit la art. 48 alin. (8), hotărârea adunării creditorilor nu este contestată, judecătorul-sindic va verifica întrunirea condițiilor legale și va confirma, prin încheiere, comitetul propus de creditori.

21.

La articolul 51, alineatele (6) și (7) se modifică și vor avea următorul cuprins:

(6)

Împotriva acțiunilor, măsurilor și deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestație la judecătorul-sindic, în termen de 7 zile de la data publicării procesului-verbal al comitetului creditorilor în BPI.

(7)

În cazul în care un membru al comitetului creditorilor votează repetat în situație de conflict de interese ori în cazul lipsei repetate nejustificate de la ședințele comitetului creditorilor, precum și, în cazul în care se constată, ulterior desemnării, că un membru al comitetului creditorilor face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) și f), la cererea oricărui creditor sau a administratorului judiciar, judecătorul-sindic îl va înlocui pe respectivul membru al comitetului creditorilor, în mod provizoriu, urmând ca adunarea creditorilor să îl confirme pe cel provizoriu sau să aleagă un alt membru, potrivit criteriilor prevăzute la art. 50 alin. (4).

22.

La articolul 57, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, creditorii care dețin mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i cu aceeași majoritate și onorariul. În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4), acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2006, republicată , cu modificările și completările ulterioare. Creditorii care dețin mai mult de 50% din valoarea creanțelor cu drept de vot pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i cu aceeași majoritate și onorariul. În această din urmă situație nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima ședință a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât și stabilirea onorariului acestuia.

Creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, cel mai târziu la data primei ședințe a adunării creditorilor având ca ordine de zi confirmarea/desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar, să desemneze un administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu și să îi stabilească onorariul.

23.

La articolul 58 alineatul (1), după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b^1), cu următorul cuprins:

b^1)

evaluarea periodică a menținerii posibilității reale de reorganizare efectivă a activității debitorului ori, după caz, motivele care nu mai permit reorganizarea și, în acest caz, va propune intrarea în faliment;

24.

La articolul 59, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în BPI. Raportul se transmite și prin poștă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.

25.

La articolul 66, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 45 de zile de la apariția stării de insolvență. La cererea adresată tribunalului va fi atașată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenția de deschidere a procedurii insolvenței.

26.

La articolul 66, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

(1^1)

Notificarea organului fiscal competent se realizează cu 15 zile înainte de depunerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

27.

La articolul 67 alineatul (1), litera c) se modifică și va avea următorul cuprins:

c)

lista numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință, precizând, dacă este cazul, și care dintre creditori intră în categoria persoanelor strâns legate de debitor.

28.

La articolul 97, alineatele (1), (4) și (5) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă și cu privire la existența premiselor angajării răspunderii acestora, în condițiile prevederilor art. 169-173, potrivit analizei sale. La cererea motivată a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazuri de o complexitate ridicată, termenul poate fi prelungit de către judecătorul-sindic cu o perioadă de maximum 40 de zile.

(4)

În cazul în care prin raportul modificat ori completat sau, după caz, menținut se propune intrarea în faliment a debitorului, potrivit alin. (2), această propunere va fi supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima ședință a acesteia. La ședință va putea participa și administratorul special, fără drept de vot.

(5)

În cazul în care prin raportul modificat ori completat sau, după caz, menținut se propune intrarea în faliment a debitorului, administratorul judiciar va publica un anunț referitor la raport în BPI, cu indicarea datei primei adunări a creditorilor, sau va convoca adunarea creditorilor, dacă raportul va fi depus după data primei adunări. La această adunare va supune votului adunării creditorilor propunerea de intrare în faliment. Creditorii care sunt în același timp persoane care exercită controlul asupra debitorului sau care au avut calitatea de membru al organelor de administrare, conducere sau supraveghere a debitorului într-o perioadă de 6 luni înainte de deschiderea procedurii nu au drept de vot asupra propunerii de intrare în faliment.

29.

La articolul 97, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1)-(1^4), cu următorul cuprins:

(1^1)

Raportul prevăzut la alin. (1) va conține informații relevante din perspectiva cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, precum cele referitoare la:

a)

asociații/acționarii societății, modificări ale structurii capitalului social în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, descrierea modificărilor actului constitutiv, modificări ale componenței organelor de conducere și administrare;

b)

operațiuni de diminuare a averii debitorului efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii;

c)

acte juridice încheiate cu persoanele strâns legate de debitor;

d)

măsurile întreprinse de organele statutare ale societății în vederea prevenirii stării de insolvență/a falimentului și pentru acoperirea pasivului societății, inclusiv cele aplicate potrivit

art. 73 alin. (1^1) din Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare.

(1^2)

Administratorul judiciar va asigura posibilitatea consultării raportului prevăzut la alin. (1) la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. Un anunț referitor la raport se publică în BPI, iar o copie de pe raport se depune la grefa tribunalului și va fi comunicată debitorului. Raportul se transmite și prin poștă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.

(1^3)

În termen de 30 de zile de la data publicării în BPI a anunțului, oricare dintre creditori, precum și debitorul pot formula obiecțiuni atât cu privire la conținutul raportului, cât și cu privire la concluziile exprimate de administratorul judiciar. Judecătorul-sindic va înainta obiecțiunile, în termen de 5 zile de la înregistrarea acestora administratorului judiciar în vederea exprimării unui punct de vedere fundamentat și le va soluționa în camera de consiliu, cu citarea creditorilor, a administratorului judiciar și a administratorului special.

(1^4)

Raportul modificat sau, după caz, menținut se depune la grefa tribunalului și va fi comunicat debitorului. Raportul se transmite și prin poștă electronică, la cerere, oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.

30.

La articolul 97, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (3^1), cu următorul cuprins:

(3^1)

Menținerea posibilității reale de reorganizare efectivă este evaluată periodic de către administratorul judiciar, la un interval de maximum 6 luni de la data depunerii raportului prevăzut la alin. (1). Prevederile alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător și raportului în care, față de concluziile evaluării periodice, se propune intrarea în faliment. Evaluarea menținerii posibilității reale de reorganizare efectivă se poate realiza și în cadrul unui alt raport ce trebuie depus de administratorul judiciar, dacă termenul de depunere al acestuia este, potrivit legii, la o dată anterioară sau ulterioară ce nu poate depăși 15 zile de la data la care ar trebui prezentată evaluarea.

31.

La articolul 97, alineatul (6) se abrogă.

32.

După articolul 97 se introduce un nou articol, art. 97^1, cu următorul cuprins:

Cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare

datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii. Cererile de admitere a creanțelor vor fi înregistrate într-un registru, care se va păstra la grefa tribunalului. Sunt creanțe anterioare și creanțele bugetare stabilite printr-o decizie de impunere întocmită ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului.

35.

La articolul 102, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

(1^1)

În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii, organele de inspecție fiscală vor efectua inspecția fiscală pe baza analizei de risc, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. La cererea organelor de inspecție fiscală, judecătorul-sindic poate acorda o singură dată o prelungire a termenului de maximum 60 de zile, pentru motive temeinic justificate. Creditorii bugetari vor înregistra cererea de admitere a creanței conform evidenței proprii, în termenul prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), dacă este cazul, urmând ca, în termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut de lege sau al celui acordat de judecătorul-sindic pentru efectuarea inspecției fiscale, să se înregistreze fie un supliment al cererii de admitere a creanței inițiale, fie cererea de admitere a creanței, în cazul în care, la data deschiderii procedurii, debitorul nu figura cu obligații bugetare restante.

36.

La articolul 110, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

La creanțele care beneficiază de o cauză de preferință se vor arăta titlul din care izvorăște dreptul de preferință și, dacă este cazul, motivele pentru care creanțele au fost trecute parțial în tabel sau au fost înlăturate. Pentru creanțele creditorilor care fac parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor, în tabelul preliminar de creanțe se vor menționa suplimentar înscrisurile care constată creanța și datele înscrise în registrele de publicitate.

37.

La articolul 133 alineatul (4), litera e) se modifică și va avea următorul cuprins:

e)

modalitatea de achitare a creanțelor curente. Dacă plata creanțelor curente nu este efectuată în ordinea scadenței, debitorul va justifica prioritizarea anumitor creanțe curente, cu respectarea principiului maximizării averii prevăzut la art. 4 pct. 1.

38.

La articolul 133 alineatul (5), litera C) se modifică și va avea următorul cuprins:

C)

transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului; în cazul în care persoana către care se propune vânzarea bunurilor ca ansamblu independent este o persoană strâns legată de debitor, prevederile art. 154^1 se aplică în mod corespunzător, iar vânzarea se autorizează prin confirmarea planului de către judecătorul-sindic;

39.

La articolul 137, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Administratorul judiciar va publica în termen de 5 zile de la expirarea termenului pentru depunerea planului un anunț referitor la acesta în BPI, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum și a faptului că este permisă votarea prin corespondență. La cerere, planul se transmite prin poștă electronică oricărui creditor la adresa de e-mail indicată administratorului judiciar.

40.

La articolul 141, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins:

(4)

Dacă prin planul de reorganizare s-a prevăzut lichidarea tuturor sau a unora dintre bunuri, în bloc, ca ansamblu funcțional, iar vânzarea se realizează către o persoană strâns legată de debitor, prevederile art. 154^1 se aplică în mod corespunzător.

41.

La articolul 144, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar prezintă trimestrial rapoarte comitetului creditorilor asupra situației financiare a averii debitorului, precum și faptul că, prin derularea acestuia, se menține viabilitatea afacerii. Ulterior prezentării către comitetul creditorilor, rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz, administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor.

Administratorul judiciar va prezenta și situația cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activității, în vederea recuperării acestora, care va fi avizată de comitetul creditorilor. De asemenea, va prezenta și concluziile sale privind modul de derulare a planului, precizând dacă debitorul se conformează acestuia și/sau se acumulează noi datorii.

42.

La articolul 144, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin. (2^1), cu următorul cuprins:

(2^1)

În funcție de concluziile raportului prevăzut la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), administratorul judiciar poate solicita intrarea în faliment.

43.

La articolul 145 alineatul (1), litera D se modifică și va avea următorul cuprins:

D.

a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (5) sau ale art. 97 alin. (3^1);

44.

La articolul 154, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii și depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca ansamblu independent, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active, dacă îndeplinește dispozițiile

art. 270 alin. (7) din Legea nr. 227/2015 , cu modificările și completările ulterioare. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două, și regulamentul de vânzare corespunzător modalității de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitației publice, publicitatea se va face și prin afișare pe site-ul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și publicare în BPI. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator autorizat și să îi stabilească onorariul. Evaluatorii autorizați sunt membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele de evaluare.

45.

După articolului 154 se introduce un nou articol, art. 154^1, cu următorul cuprins:

Vânzarea bunurilor ca ansamblu independent se poate realiza către o persoană strâns legată de debitor cu respectarea cel puțin a următoarelor cerințe:

a)

să fie deschisă, competitivă, transparentă și să întrunească condițiile pieței;

b)

persoana strâns legată de debitor să precizeze în ofertă că este persoană strâns legată de debitor, arătând și elementele de legătură cu acesta, potrivit art. 5 alin. (1) pct. 42^2;

c)

persoanele care nu sunt strâns legate de debitor au un termen rezonabil pentru a depune oferte, dar nu mai mult de 10 zile;

d)

informația prevăzută la lit. b) să fie adusă la cunoștința comitetului creditorilor și a celorlalți ofertanți participanți la procedura de valorificare;

e)

raport de evaluare a bunurilor ca ansamblu independent realizat de un evaluator autorizat independent; în cazul în care s-a realizat deja în cadrul procedurii o evaluare a bunurilor ca ansamblu independent, această cerință este considerată îndeplinită.

Lichidatorul judiciar întocmește un raport referitor la procedura de vânzare prin care se justifică faptul că:

a)

vânzarea a fost realizată în mod competitiv, transparent astfel cum rezultă din evidența persoanelor contactate și a ofertelor primite, întocmită de lichidator și că vânzarea întrunește condițiile pieței;

b)

oferta considerată câștigătoare este cea mai bună ofertă depusă; în selectarea ofertei câștigătoare au fost luate în considerare și ofertele aparținând unor persoane care nu sunt strâns legate de debitor;

c)

oferta asigură creditorilor un tratament corect și echitabil în sensul că aceștia nu primesc mai puțin decât suma evaluată în simularea distribuirilor de care ar beneficia în cazul vânzării fiecărui bun în mod individual, prețul propus fiind cel puțin egal sau mai avantajos decât cel estimat în cazul unei vânzări a bunurilor în mod individual;

d)

oferta asigură respectarea drepturilor salariaților.

În cazul vânzării bunurilor ca ansamblu independent către o persoană strâns legată de debitor, lichidatorul judiciar depune la instanță un raport în care descrie procedura de vânzare și anexează oferta considerată câștigătoare. Un anunț privind depunerea raportului se publică în BPI, iar lichidatorul judiciar comunică raportul comitetului creditorilor. În termen de 15 zile de la data publicării anunțului în BPI, creditorii pot formula obiecțiuni pe care judecătorul-sindic le soluționează deodată, printr-o singură sentință, în camera de consiliu, cu citarea creditorilor care le-au formulat, a comitetului creditorilor, a lichidatorului judiciar și, după caz, a administratorului special.

Judecătorul-sindic autorizează vânzarea în bloc a bunurilor ca ansamblu independent către o persoană strâns legată de debitor în cazul în care constată că procedura de selecție s-a derulat cu îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) și (2). În caz contrar, judecătorul-sindic respinge cererea de autorizare.

46.

La articolul 156, alineatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

(2)

În cazul vânzării bunurilor prin licitație publică, aceasta se va putea efectua și potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deși a fost aprobat un regulament de vânzare, bunurile nu au fost valorificate într-un termen rezonabil, dar nu mai mare de 12 luni, la cererea lichidatorului judiciar, aprobată de judecătorul-sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitație publică, potrivit dispozițiilor

Codului de procedură civilă .

47.

La articolul 169 alineatul (1), partea introductivă se modifică și va avea următorul cuprins:

La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de administrare și conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, de către orice persoană fizică sau juridică care exercită controlul asupra deciziilor financiare sau operaționale ale debitorului, indiferent de calitatea formală deținută, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

48.

La articolul 169 alineatul (1), litera d) se modifică și va avea următorul cuprins:

d)

au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă. În cazul nedepunerii culpabile a situațiilor financiare și/sau a neîndeplinirii culpabile a obligațiilor de depunere a declarațiilor fiscale, anterior deschiderii procedurii, se prezumă până la proba contrară, că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea;

49.

La articolul 169 alineatul (1), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. e^1), cu următorul cuprins:

e^1)

transferarea activelor sau a unei părți semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 73 alin. (2^1) din

Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, și cu intenția de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entități și de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului;

50.

La articolul 169, alineatele (2), (7) și (10) se modifică și vor avea următorul cuprins:

Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. De asemenea, poate introduce această acțiune și orice creditor interesat.

..................

(7)

În cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care nu intenționează să formuleze apel va notifica în acest sens creditorii. Împotriva acestei hotărâri, calea de atac poate fi exercitată de către orice creditor interesat.

..................

(10)

Persoana împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă de atragere a răspunderii nu mai poate:

a)

să fie desemnată administrator sau, dacă este administrator în alte societăți, va fi decăzută din acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii;

b)

să fondeze societăți sau să dobândească o participație de control într-o nouă societate pentru o perioadă de 5 ani.

51.

La articolul 172, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Odată cu cererea formulată potrivit prevederilor art. 169 alin. (1) sau ale alin. (2), administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar ori, după caz, creditorul care a formulat cererea, va putea cere judecătorului-sindic să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite potrivit prevederilor art. 169. Fixarea unei cauțiuni de până la 10% din valoarea pretențiilor este obligatorie.

52.

La articolul 175, după alineatul (1) se introduc trei noi alineate, alin. (1^1)-(1^3), cu următorul cuprins:

(1^1)

Prin excepție de la prevederile alin. (1), o procedură de reorganizare judiciară prin continuarea activității sau de lichidare pe bază de plan va putea fi închisă în baza raportului administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligațiilor de plată asumate prin planul confirmat, chiar dacă există una sau mai multe creanțe curente ale căror existență și întindere nu au fost încă stabilite printr-un titlu executoriu sau nu au fost recunoscute de administratorul judiciar, potrivit art. 75 alin. (3), dacă cuantumul cumulat al acestora nu este de natură a determina o stare de dificultate financiară sau de a genera iminența insolvenței ori de a afecta viabilitatea întreprinderii debitorului și continuarea activității acestuia cu îndeplinirea obligațiilor, în condițiile legii.

(1^2)

Prin sentința de închidere a procedurii potrivit alin. (1^1), judecătorul-sindic disjunge contestația împotriva măsurii administratorului judiciar, în vederea examinării creanței potrivit dreptului comun, și dispune trimiterea la data rămânerii definitive a hotărârii, către instanța competentă, a contestației împreună cu cererea de plată, pe cale administrativă, fără a dispune formarea unui nou dosar. Societatea reorganizată va continua procesul, în condițiile legii.

(1^3)

Societatea reorganizată continuă procesele având ca obiect acțiuni care nu sunt în realizarea creanței și nu sunt suspendate în condițiile art. 75 alin. (1).

Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi în temeiul

Legii nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările și completările ulterioare, rămân supuse legii aplicabile anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepțiile prevăzute la alin. (2)-(12).

Termenul prevăzut la

art. 48 alin. (8)

din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta lege, se aplică cererilor de anulare formulate după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Termenul prevăzut la

art. 51 alin. (6)

din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificat prin prezenta lege, se aplică contestațiilor formulate după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dispozițiile

art. 59 alin. (2)

din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin prezenta lege, se aplică rapoartelor lunare depuse după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dispozițiile art. 97 alin. (3^1) coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) lit. b^1) din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege se aplică procedurilor în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului nu a fost încă depus la dosarul cauzei.

Dispozițiile art. 102 alin. (1^1) din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta lege, se aplică cererilor de admitere a creanței creditorilor bugetari dacă la data intrării în vigoare a prezentei legi nu s-a împlinit termenul de efectuare a inspecției fiscale pe baza analizei de risc.

Prevederile art. 133 alin. (5) litera C) coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă până la această dată nu a fost publicat tabelul definitiv de creanțe.

Dispozițiile art. 137 alin. (1) din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta lege, se aplică planurilor de reorganizare care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu au fost încă depuse la dosarul cauzei.

Prevederile art. 141 alin. (4) coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi, dacă până la această dată nu a fost încă aprobat planul de reorganizare de adunarea creditorilor.

Dispozițiile art. 144 coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) lit. b^1) din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta lege, se aplică rapoartelor trimestriale prezentate comitetului creditorilor după data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dispozițiile art. 145 alin. (1) litera D) coroborate cu prevederile art. 97 alin. (3^1) din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta lege, se aplică procedurilor în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului nu a fost încă depus la dosarul cauzei.

Prevederile art. 154^1 coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 42^2 din

Legea nr. 85/2014 , cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost completate prin prezenta lege, se aplică vânzărilor către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a prezentei legi în cadrul procedurilor de insolvență simplificată sau de faliment, în ambele situații dacă nu a fost depus încă la dosarul cauzei raportul de evaluare a bunurilor din averea debitorului.

În scopul realizării activităților de control și de cercetare a evenimentelor, personalul din cadrul Inspecției Muncii și al inspectoratelor teritoriale de muncă care ocupă funcții publice specifice, poartă înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera și au dreptul ca, pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, să fixeze cu mijloace foto-audio-video din dotare, activitățile desfășurate la locul de muncă controlat, fără consimțământul persoanelor vizate.

Autoritatea poate păstra imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video obținute potrivit alin. (1) pe o perioadă de 6 luni de la data obținerii acestora, cu excepția situațiilor în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare, caz în care acestea urmează regimul probelor. La împlinirea acestui termen, imaginile și/sau înregistrările se distrug prin proceduri ireversibile.

Se interzice prelucrarea datelor cu caracter personal conținute de imaginile fotografice ori înregistrările audio și/sau video în alte scopuri decât cele în care au fost colectate, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege și numai dacă sunt asigurate garanțiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate.

Înregistrarea și fixarea de către personalul menționat la alin. (1), a activităților specifice, prin utilizarea mijloacelor fotoaudio-video din dotare, precum și păstrarea înregistrărilor audio și/sau video și a imaginilor fotografice astfel obținute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

Procedura privind înregistrarea și fixarea cu mijloace fotoaudio-video din dotare a activităților specifice prevăzute la alin. (1) și (2), stocarea și accesarea acestora, se stabilește prin ordin al ministrului muncii, familiei, tineretului și solidarității sociale.

În aplicarea art. 5^3 din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2013

privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009

privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 227/2013 , cu modificările și completările ulterioare, toți funcționarii publici care la data intrării în vigoare a prezentei legi ocupă funcții publice în cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, vor fi supuși testării psihologice în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi și ulterior o dată la doi ani.

96.

Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale

art. 1 alin. (3) ,

(4)

și

(5)

privind statul social și idealurile Revoluției din 1989, principiul separației puterilor în stat, precum și principiul securității juridice și al previzibilității legii, ale

art. 15 alin. (2)

privind principiul neretroactivității legii, ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale

art. 26

privind viața intimă, familială și privată, ale

art. 27

privind inviolabilitatea domiciliului, ale

art. 28

privind secretul corespondenței, ale

art. 30

privind libertatea de exprimare, ale

art. 31

privind dreptul la informație, ale

art. 40

privind dreptul de asociere, ale

art. 41

privind munca și protecția socială a muncii, ale

art. 44

privind dreptul de proprietate privată, ale

art. 45

privind libertatea economică, ale

art. 47

privind nivelul de trai, ale

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 56

privind așezarea justă a sarcinilor fiscale, ale

art. 61

privind rolul și structura Parlamentului, ale

art. 114

privind angajarea răspunderii Guvernului, ale

art. 120

privind principiul autonomiei locale, ale

art. 124

privind înfăptuirea justiției, ale

art. 135

privind economia României, ale

art. 139

privind impozitele, taxele și alte contribuții, ale

art. 141

privind Consiliul Economic și Social și ale

art. 148

privind actele cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.

Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate

97.

În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate ale acesteia, prevăzute de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție

și de

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și al obiectului controlului de constituționalitate. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante și făcând inutilă analiza celorlalte condiții (a se vedea în acest sens

deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, și

nr. 334 din 10 mai 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).

98.

Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție , sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 28 de senatori, în Dosarul nr. 4.030A/2025, și de 57 de deputați, în Dosarul nr. 4.058A/2025.

99.

Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul

art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală , Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit

art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție , se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit

art. 77 alin. (3) din Constituție , în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.

100.

Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moțiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 7 septembrie 2025, însă nu a întrunit majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit

art. 114 alin. (3) din Constituție , dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiții, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeași zi, la secretarul general al Camerei Deputaților și la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, iar la 9 septembrie 2025 a fost comunicată Președintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituțională a fost sesizată în datele de 8 și 9 septembrie 2025 cu prezentele obiecții de neconstituționalitate. Prin urmare, Curtea constată că obiecțiile de neconstituționalitate au fost formulate în interiorul termenului de protecție stabilit de

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , respectiv în interiorul termenului de 20 de zile de la data trimiterii legii adoptate spre promulgare, astfel că aceasta este admisibilă (a se vedea în acest sens și

Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 21 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima și a doua ipoteză).

101.

Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituționalitate prevăzut de

art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție .

102.

În consecință, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. a) din Constituție , precum și ale

art. 1 ,

10 ,

15

și

18 din Legea nr. 47/1992, republicată , să soluționeze obiecția de neconstituționalitate.

Analiza obiecției de neconstituționalitate

(2.1)

Analiza criticilor de neconstituționalitate extrinsecă

103.

Potrivit primei critici de neconstituționalitate extrinsecă, Guvernul nu a resolicitat avizul Consiliului Economic și Social după ce proiectul de lege a fost modificat substanțial prin amendamentele acceptate de inițiator, contrar dispozițiilor

art. 1 alin. (3)

și

(5)

raportat la

art. 114 din Constituție .

104.

În prealabil, Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la nesolicitarea unui nou aviz al Consiliului Legislativ asupra formei modificate de Camera decizională, respectiv cu privire la nesolicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ulterior modificării proiectului de lege, prin formularea de amendamente. Astfel, prin

Decizia nr. 163 din 4 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 20 iulie 2023, paragraful 36, Curtea a constatat că „avizul Consiliului Legislativ a fost solicitat și depus în cursul procedurii de adoptare de la Senat, prima Cameră sesizată, conținutul acestuia raportându-se, desigur, la forma inițiatorilor proiectului de lege. Faptul că nu există un aviz al Consiliului Legislativ cu privire la forma adoptată definitiv în Camera Deputaților nu reprezintă o încălcare a

art. 79 din Constituție , având în vedere că, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 , Consiliul Legislativ are atribuția de a analiza și aviza, la cererea președintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei și proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Așadar, această normă nu obligă Camera decizională, ci lasă la latitudinea președintelui comisiei parlamentare sesizate în fond aprecierea oportunității de a solicita Consiliului Legislativ un nou aviz asupra amendamentelor supuse dezbaterii comisiei“. Totodată, prin

Decizia nr. 467 din 2 august 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023, paragraful 99, Curtea a statuat că „nu există o bază legală sau regulamentară pentru solicitarea unui aviz al CSM cu privire la amendamentele depuse în procedură parlamentară, ceea ce înseamnă că, prin nesolicitarea unui astfel de aviz, dispozițiile

art. 1 alin. (3)

și

(5)

raportat la

art. 133 alin. (1) din Constituție

nu au fost încălcate. Desigur, nimic nu împiedică decidentul politic (Camera Deputaților sau chiar Senatul) să solicite, dar numai dacă apreciază ca fiind necesar, participarea CSM la dezbaterile comisiilor parlamentare pentru exprimarea unei opinii cu privire la conținutul amendamentelor depuse sau invitarea reprezentanților CSM la ședința acestor comisii“.

105.

Cu privire la prezenta obiecție de neconstituționalitate, Curtea reține că proiectul actului normativ a fost avizat de Consiliul Economic și Social, cu Avizul nr. 5.100/2025, conținutul acestuia raportându-se la forma inițiatorului proiectului de lege. Totodată, Curtea observă că, în jurisprudența sa, s-a pronunțat, pe calea controlului a posteriori de constituționalitate, asupra criticilor referitoare la solicitarea avizului Consiliului Economic și Social, spre exemplu, prin

Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, și

Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate. Prin deciziile anterior menționate, Curtea a constatat că

art. 141 din Constituție

se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic și Social ca organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înființare, organizare și funcționare. Curtea a reținut, totodată, că norma constituțională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament și Guvern al Consiliului Economic și Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligația inițiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic și Social și nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare și funcționare a acestuia, la care

Legea fundamentală

face trimitere.

106.

Curtea constată că nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor

art. 1 alin. (3)

și

(5)

raportat la

art. 114 din Constituție

faptul că nu a fost solicitat un aviz nou al Consiliului Economic și Social cu privire la forma adoptată definitiv de Guvern, în condițiile în care norma constituțională invocată consacră Consiliului Economic și Social doar un rol de organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, astfel cum s-a reținut, în mod constant, în jurisprudența instanței de control constituțional.

107.

O altă critică de neconstituționalitate extrinsecă este formulată în sensul că legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea reglementează mai multe domenii care nu au legătură între ele ori nu există un scop sau un interes general unic (lipsa unității de reglementare) și, totodată, conține articole prin care se instituie norme noi sau derogatorii de la alte legi, dar care nu sunt incluse în legile de bază, ori norme contradictorii, cu încălcarea dispozițiilor

art. 1 alin. (3 )-( 5) , ale

art. 61

și ale

art. 114 din Constituție . De asemenea, se susține că Guvernul și-a angajat răspunderea în aceeași zi, în mod succesiv, asupra a cinci proiecte de lege, între care se regăsește și cea care face obiectul prezentelor obiecții de neconstituționalitate.

108.

Cu privire la această critică, Curtea reține că, potrivit

art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție , „Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a țării“. Constituția prevede, totodată, două instrumente la dispoziția Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relațiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în fața Parlamentului, în condițiile

art. 114 , fie prin emiterea de ordonanțe, respectiv ordonanțe de urgență, în condițiile

art. 115 . Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituțional de referință, este respectat rolul Parlamentului, configurat de prevederile cuprinse în

art. 61 din Constituție . Dispozițiile

art. 114 din Legea fundamentală , ce constituie sediul materiei în privința angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, prevăd că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună“, că Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condițiile

art. 113 , adică cu votul majorității deputaților și senatorilor, și că, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat. Prin

Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunității sale, iar moțiunea de cenzură depusă și votată în condițiile procedurale stabilite prin Constituție și prin Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului este un adevărat instrument de natură constituțională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activității Guvernului. Constituția nu stabilește în mod expres, la

art. 114 , nicio condiție referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicția armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul își poate angaja răspunderea în aceeași zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să își angajeze răspunderea. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul își poate angaja răspunderea oricând și în orice condiții, sens în care Curtea Constituțională s-a pronunțat, reținând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul își poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreționar, oricând și în orice condiții, ar echivala cu transformarea acestei autorități în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce privește atribuția de legiferare“ (a se vedea

Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, și

Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). O interpretare dată dispozițiilor

art. 114 din Legea fundamentală

în sensul unei puteri discreționare acordate Guvernului este în totală contradicție cu cele statuate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa și, prin urmare, în contradicție cu prevederile

art. 147 alin. (4) din Constituție , care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, încălcând în mod flagrant dispozițiile

art. 1 alin. (4)

și ale

art. 61 alin. (1) din Constituție

(a se vedea

Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 , precitată).

109.

Pornind de la aceste considerente de principiu, bazate pe o interpretare sistematică a dispozițiilor constituționale care configurează rolul Parlamentului și al Guvernului în cadrul regimului de separație și echilibru al puterilor în stat, Curtea a statuat în privința condițiilor în care Guvernul are legitimarea constituțională să își angajeze răspunderea în fața Parlamentului asupra unui proiect de lege, în conformitate cu

art. 114 din Constituție , după cum urmează: (i) existența unei urgențe în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea; (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; (iii) importanța domeniului reglementat; (iv) aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011,

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011,

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, și

Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 67).

110.

În privința celui de-al treilea criteriu menționat, cu privire la care sunt formulate critici de neconstituționalitate prin prezenta obiecție, Curtea reține că angajarea răspunderii Guvernului poate privi un act normativ complex, care poate inclusiv să modifice/completeze/abroge dispoziții din acte normative în vigoare ce reglementează mai multe domenii ale vieții sociale, dacă reglementarea este unitară și urmărește realizarea unui scop unic. În jurisprudența sa cu privire la interpretarea prevederilor

art. 114 , Curtea a reținut că, de lege lata, acest text constituțional permite legiuitorului o largă marjă de apreciere în privința stabilirii domeniului reglementat prin folosirea procedurii angajării răspunderii Guvernului. Cât timp proiectul de lege reglementează unitar mai multe domenii ale relațiilor sociale urmărind realizarea unui scop unic, criteriul importanței domeniului reglementat este îndeplinit. Curtea a evidențiat limitele interpretării

art. 114 din Constituție

în

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , precitată, și

Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, ambele pronunțate din oficiu cu privire la inițiative de revizuire a Constituției. Constatând pe cale interpretativă că

art. 114

nu impune expres cerința domeniului unic al unui proiect de lege adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului, Curtea a recomandat ca într-o viitoare revizuire a

Legii fundamentale

să fie reținută soluția normativă în conformitate cu care obiectul asupra căruia Guvernul își poate angaja răspunderea să fie limitat la un singur act normativ care să privească un unic domeniu de reglementare. Cu privire la caracterul acestor recomandări, Curtea a precizat expres că o decizie a sa referitoare la o inițiativă de revizuire a Constituției ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenței Curții Constituționale“ și „nu poate avea același efect juridic obligatoriu erga omnes și pentru viitor ca și celelalte decizii pronunțate de Curte“ ( Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 21 decembrie 2018, paragraful 92). Ca atare, observațiile formulate în aceste decizii cu privire la unicitatea domeniului reglementat nu s-au concretizat și nu au fost integrate în textul Constituției, în sensul că inițiativele de revizuire nu au fost adoptate de Parlament și nu au constituit obiect al unui referendum pentru revizuirea Constituției. În concluzie, Curtea reține că, din perspectiva

art. 114 din Constituție , prezintă relevanță caracterul unitar al reglementării din perspectiva scopului unic urmărit, iar nu unicitatea domeniului reglementat.

111.

Cu privire la caracterul unitar al proiectului de lege asupra căruia Guvernul își poate angaja răspunderea, Curtea, prin

Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, care a privit obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, a statuat că legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relații sociale, în vederea obținerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăți. Din acest punct de vedere legea criticată reglementează, în mod primar, modifică și completează acte normative existente, pentru obținerea transparenței decizionale, în scopul prevenirii și combaterii corupției. Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, așa cum sunt stabilite prin

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeași alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în legea criticată, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze dispozițiile

art. 114 alin. (1) din Constituție

și nici pe cele ale

art. 3

și

12 din Legea nr. 24/2000 . Totodată, prin

Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că nicio dispoziție a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relațiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obișnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în fața Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului, și anume Legea privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate.

112.

Având în vedere aceste repere jurisprudențiale, Curtea urmează să stabilească dacă Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice și pentru modificarea și completarea unor acte normative, asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea, îndeplinește condiția realizării unui scop unic al reglementării. Prin urmare, pentru a se constata că Guvernul și-a angajat răspunderea asupra unui singur proiect de lege, este necesară o evaluare a proiectului de lege prezentat Parlamentului atât din punct de vedere formal, cât și din punct de vedere material. În consecință, urmează ca instanța de control constituțional să analizeze critica de neconstituționalitate formulată de autorii obiecției de neconstituționalitate potrivit căreia legea adoptată are un caracter eterogen, întrucât vizează o multitudine de acte normative și, astfel, nu ar constitui un proiect de lege în sensul

art. 114 din Constituție .

113.

Din această perspectivă, Curtea reține că, în mod formal, prin procedura angajării răspunderii a fost adoptat un singur proiect de lege.

114.

Analiza conținutului normativ al legii criticate relevă faptul că obiectul său de reglementare îl constituie un pachet de măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice [art. XXXIX alin. (2) lit. a)-e) din lege], precum: (i) măsuri financiar-fiscale pentru a asigura redresarea financiară și utilizarea judicioasă și realistă a resurselor statului român, pentru a gestiona corespunzător prin politici fiscale prudente zonele de optimizare fiscală, pentru a restructura și gestiona facilitățile fiscale în perioade de deficit bugetar excesiv; (ii) măsuri în scopul consolidării disciplinei financiar-fiscale, precum și pentru a valorifica în mod corespunzător resursele statului român și ale unităților sale administrativ-teritoriale; (iii) măsuri pentru consolidarea capacității administrative a unor instituții/autorități publice; (iv) măsuri pentru creșterea gradului de recuperare a creanțelor datorate bugetului de stat în proceduri administrative și judiciare și de responsabilizare a participanților în respectivele proceduri; (v) măsuri care să faciliteze transparența activităților derulate la nivelul autorităților de stat și de asigurare a unei colaborări interinstituționale eficiente. Curtea constată, totodată, că, potrivit art. XXXIX alin. (1) din legea criticată, acest pachet de măsuri a fost reglementat „pentru a consolida capacitatea financiară a României pe termen lung, astfel încât statul român și unitățile sale administrativ-teritoriale să poată susține din fonduri publice finanțarea tuturor categoriilor de servicii publice destinate cetățenilor la un nivel calitativ și competitiv impus de standardele europene prin regulamentele existente“. Așadar, Curtea constată că pachetul de măsuri, ce constituie obiectul de reglementare al legii criticate, este subsumat unui scop unic, astfel cum este expus în art. XXXIX alin. (1) din lege, expresie a unui angajament major al Guvernului.

115.

Pentru a asigura scopul menționat anterior, Curtea reține că art. XXXIX alin. (3) din legea supusă controlului de constituționalitate detaliază obiectivele actului normativ criticat, după cum urmează: a) utilizarea eficientă a resurselor statului

român prin gestionarea prudentă a zonelor de optimizare fiscală, respectiv pentru a asigura un tratament egal, nediscriminatoriu și transparent al tuturor plătitorilor de impozite și taxe; b) restructurarea facilităților fiscale, mai ales a acelor categorii de facilități fiscale care și-au atins obiectivele, iar menținerea acestora nu se mai justifică în perioade de deficit bugetar excesiv; c) reașezarea sistemului de impunere în sfera taxelor și impozitelor locale; d) instituirea unor noi reglementări fiscale pentru contribuabilii plătitori de impozit pe profit; e) utilizarea eficientă a fondurilor publice alocate pentru finanțarea diferitelor categorii de servicii publice la nivelul autorităților publice centrale, autorităților publice locale, instituțiilor publice de interes.

116.

Pentru atingerea obiectivelor menționate, Curtea reține că legea criticată instituie norme noi, abrogă, modifică sau completează ori derogă de la următoarele acte normative (19 la număr), după caz: Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,

Legea nr. 70/2015

pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 193/2002

privind introducerea sistemelor moderne de plată,

Ordonanța Guvernului nr. 6/2019

privind instituirea unor facilități fiscale,

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2024

privind prorogarea unor termene și consolidarea capacității administrative în domeniul impozitării proprietății,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 116/2023

privind unele măsuri pentru gestionarea și evidențierea veniturilor curente ale bugetului public prin implementarea unor proiecte de digitalizare,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2013

privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009

privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc,

Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României ,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2004

privind Statutul personalului vamal,

Ordonanța Guvernului nr. 86/2003

privind unele reglementări în domeniul financiar,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013

privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative,

Legea societăților nr. 31/1990 ,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2009

privind înființarea Fondului Român de Contragarantare,

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2006

privind organizarea activității practicienilor în insolvență,

Legea nr. 108/1999

pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii,

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii

și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2009

privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc.

117.

Chiar dacă cele mai multe modificări din cuprinsul legii analizate au vizat

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală ,

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

ori

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Curtea constată că celelalte modificări și completări operate în corpul legii sunt conexe și indispensabile acestora, având în vedere scopul unic al reglementării - consolidarea sustenabilității financiare a României. Ele se alătură, ca modificări și completări ale diverselor acte normative vizate, modificărilor și completărilor aduse Codului de procedură fiscală, Codului fiscal ori Legii privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, așa încât Curtea constată că scopul actului normativ analizat este unic [consolidarea sustenabilității financiare a României], iar nu multiplu, subsumat fiecărui domeniu reglementat. Curtea constată că, deși modificările și completările operate prin legea criticată nu privesc un domeniu unic de reglementare, se relevă însă relația de conexitate cu celelalte materii normate.

118.

Cu alte cuvinte, deși legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, Curtea constată că acestea sunt unitare și subsumate unui scop unic. În acest sens, Curtea reține că, potrivit

art. 14 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, iar un act normativ poate cuprinde reglementări și din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act. Este adevărat că modificarea și completarea unui număr însemnat de acte normative nu pot fi realizate, de regulă, printr-o singură lege, însă în situația în care o astfel de lege reglementează relații sociale variate, având legătură între ele, legea astfel adoptată reflectă unitatea normativă și un scop unic. Totodată, potrivit

art. 74 din Constituție , deputații, senatorii și Guvernul pot prezenta, după caz, propuneri și proiecte de legi organice și ordinare, indiferent de domeniul avut în vedere, însă este de la sine înțeles că propunerea/proiectul de lege trebuie să vizeze relații sociale omogene.

119.

În consecință, Curtea constată că prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii, prin angajarea răspunderii Guvernului, lege a cărei unitate normativă este justificată prin scopul unic al reglementării, nu se aduce atingere dispozițiilor

art. 114 alin. (1) din Constituție .

120.

Totodată, Curtea reține că angajarea succesivă a răspunderii Guvernului în aceeași zi, în ședințe diferite ale Parlamentului, asupra a cinci proiecte de lege nu este interzisă nici expres și nici implicit de Constituție, astfel că o asemenea situație nu prezintă relevanță constituțională prin prisma

art. 114 din Constituție , ci reflectă un aspect tehnic al modului de organizare a activității Parlamentului, care ține de autonomia regulamentară a acestuia.

121.

Potrivit celei de-a treia critici de neconstituționalitate extrinsecă, legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea nu reclamă o urgență în adoptarea măsurilor din cuprinsul acesteia, nefiind necesar ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, contrar dispozițiilor

art. 1 alin. (4)

și ale

art. 114 din Constituție .

122.

În jurisprudența sa, Curtea a reținut că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ținându-se seama, printre altele, de existența unei urgențe în adoptarea măsurilor preconizate, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate și de aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011). Recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum și în orice condiții, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepție. Decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgența reglementării domeniului vizat. Or, urgența reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situații iminente sau cel puțin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existența unei situații de fapt ce nu poate fi depășită prin apelarea la procedurile legislative obișnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existența unei situații extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, și anume ordonanța de urgență, însă ea trebuie să se subsumeze unei situații care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a țării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de

art. 114 din Constituție , a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obișnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat și moderat și doar în condițiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună și o situație extraordinară ( Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 28 februarie 2020, paragraful 72).

123.

Examinând criticile referitoare la condiția urgenței în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul șia angajat răspunderea, consacrată de normele constituționale de referință, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale, anterior citată, Curtea constată că acestea sunt susținute de inițiator în expunerea de motive a legii, unde se precizează, printre altele, că inițiativa Guvernului are în vedere Planul național de redresare și reziliență al României (PNRR) - componenta MF din PNRR, respectiv componenta 8 - Reforma fiscală și reforma sistemului de pensii, potrivit angajamentelor din jalonul 207; Planul bugetar-structural pe termen mediu (PBSTM) al României, reforma fiscală care stabilește măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creșterea eficienței și a echității sistemului fiscal și în domeniul sănătății, alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în produsul intern brut; Programul de guvernare aprobat prin

Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2025

pentru acordarea încrederii Guvernului; evaluarea schemelor de garantare care deservesc piața românească (fondurile și programele de sprijin/garantare a creditelor existente în România), efectuată de Banca Mondială, precum și faptul că Fondul Român de Contragarantare - S.A. nu își mai îndeplinește mandatul inițial, iar scopul și modelul său de afaceri nu mai sunt în concordanță cu nevoile pieței, toate acestea constituind aspecte care vizează o prioritate a strategiei de guvernare și care reclamă urgența în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea, astfel că neadoptarea în regim de urgență a legii criticate poate avea consecințe negative în sensul că ar genera un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, ceea ce ar afecta sustenabilitatea finanțelor publice. Tot în expunerea de motive a legii se arată că, neadoptarea în regim de urgență a legii criticate ar conduce la nerespectarea angajamentului de reformare a cadrului legislativ din domeniul impozitelor și taxelor locale, asumat de Guvernul României prin Planul național de redresare și reziliență (PNRR), reforma R4 - Revizuirea cadrului fiscal și investiția 17 - Asistență tehnică pentru revizuirea cadrului fiscal din cadrul componentei 8 - Reforma fiscală și reforma sistemului de pensii, potrivit jalonului 205 „Analiza sistemului fiscal al României cu scopul de a formula recomandări pentru a se asigura faptul că sistemul fiscal contribuie la promovarea și menținerea unei creșteri economice sustenabile“, jalonului 207 „Intrarea în vigoare a: - modificărilor aduse

Codului fiscal (Legea nr. 227/2015)

în vederea reducerii și/sau a eliminării altor stimulente fiscale cu scopul de a simplifica sistemul fiscal, de a-l face mai eficient, mai transparent și mai echitabil până în 2024 legislației de extindere a impozitării ecologice“ și jalonului 237 „Sistem informatic care permite implementarea unui model automat de evaluare a proprietăților“, precum și angajamentul asumat potrivit jalonului 59 „Intrarea în vigoare a legislației ce vizează punerea în aplicare a unui nou sistem de taxare bazat pe distanța parcursă pentru vehiculele grele de marfă (camioane) și a unor taxe mai mari de proprietate pentru cele mai poluante vehicule de pasageri (autoturisme/autobuze/autocare), pe baza principiului «poluatorul plătește» și a principiului impozitării ecologice“, aferent reformei 1 - Transport sustenabil, decarbonizare și siguranță rutieră din cadrul componentei 4 - Transport sustenabil din PNRR.

124.

Având în vedere aspectele menționate în expunerea de motive, Curtea constată că urgența și celeritatea procedurii au fost suficient motivate, scopul reglementării criticate fiind circumscris obiectivelor menționate anterior (reforma fiscală, care implică măsuri necesare unei consolidări fiscale semnificative, pentru creșterea eficienței și a echității sistemului fiscal, alinierea nivelului veniturilor fiscale din România la media statelor din Uniunea Europeană, ca pondere în produsul intern brut), a căror realizare impune adoptarea măsurilor conținute în legea criticată, care se caracterizează printr-un anume grad de celeritate, date fiind evoluțiile economice și financiare recente. Astfel, Curtea constată că opțiunea Guvernului de a promova legea criticată prin angajarea răspunderii, în condițiile

art. 114 din Constituție , se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgența reglementării rezultând din eventualele consecințe negative ce s-ar declanșa în lipsa reglementării unui astfel de pachet de măsuri, în contextul economico-financiar actual, având în vedere, în mod esențial, condiția respectării termenului pentru corectarea deficitului bugetar și a limitei minime procentuale a deficitului bugetar, stabilite în procedura de deficit bugetar declanșată cu privire la România. Prin urmare, Curtea constată că, în considerarea urgenței adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportat la situația dată. Decizia Guvernului de a-și angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere deficitul bugetului general consolidat și necesitatea creșterii veniturilor acestuia. Reglementările adoptate reprezintă un răspuns energic și necesar la situația financiar-bugetară a statului. Curtea constată, de asemenea, că se impunea adoptarea unor asemenea măsuri cu maximă celeritate în condițiile în care apelarea la procedura generală de legiferare ar fi însemnat o prelungire în timp a crizei financiar-bugetare a statului și adâncirea deficitului public.

125.

Potrivit ultimei critici de neconstituționalitate extrinsecă, legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea încalcă principiul securității juridice și al așteptărilor legitime, consacrat în

art. 1 alin. (5) din Constituție , câtă vreme reglementează măsuri fiscale complexe fără o consultare publică adecvată, fără o evaluare de impact detaliată și cu termene foarte scurte de implementare.

126.

În ceea ce privește consultarea publică, Curtea constată că aceasta este o opțiune a inițiatorului proiectului sau propunerii legislative, și nu o exigență de constituționalitate a inițiativei legislative. Procedurile privind participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative și la procesul de luare a deciziilor sunt reglementate de

Legea nr. 52/2003

privind transparența decizională în administrația publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, lege care, astfel cum arată și titlul său, nu se aplică ratione materiae inițiativelor legislative ale Guvernului și, ca atare, nici procedurii de angajare a răspunderii sale în fața Parlamentului (în același sens,

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragrafele 188 și 189, și

Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragrafele 137 și 138).

127.

Totodată, Curtea reține că, în cadrul controlului de constituționalitate a priori cu privire la legea criticată,

Legea nr. 52/2003

nu poate constitui, prin simpla invocare a dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5) , normă de referință pentru acest control. Cu toate acestea, Curtea observă că prevederile

Legii nr. 52/2003

permit derogări de la termenele/procedurile pe care le stabilește. Astfel, potrivit

art. 7 alin. (13) din această lege , „Prin excepție de la prevederile alin. (2), în cazul reglementării unei situații urgente sau a uneia care, din cauza circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării și anterior expirării termenului prevăzut de respectivul alineat.“

Art. 7 alin. (13)

din

Legea nr. 52/2003

nu distinge în privința categoriei de acte normative, lăsând așadar în marja de apreciere/decizie a emitentului actului respectarea tuturor cerințelor impuse de lege, în raport cu soluțiile ce urmează a fi adoptate și circumstanțele adoptării lor (în acest sens, a se vedea

Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2019, paragraful 31, și

Decizia nr. 785 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 17 martie 2017, paragraful 29). De asemenea, Curtea observă că, în expunerea de motive a legii, la secțiunea a 6-a - „Consultări efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ“, la pct. 6.6 se precizează că „Au avut loc consultări cu reprezentanții Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului pentru corelarea dispozițiilor

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal , cu modificările și completările ulterioare, cu prevederile legislației specifice domeniului turismului, în cazul măsurii referitoare la modificarea regimului fiscal aplicabil veniturilor obținute de persoanele fizice din închirierea pe termen scurt a unui număr de camere cuprins între unu și 7 camere inclusiv, situate în locuințe proprietate personală, indiferent de numărul de locuințe în care sunt situate acestea, respectiv din prestarea de servicii de cazare“, iar la secțiunea a 7-a - „Activități de informare publică privind elaborarea și implementarea proiectului de act normativ“, la pct. 7.1, se menționează că „Proiectul de act normativ se va publica pe site-ul Ministerului Finanțelor, potrivit dispozițiilor

art. 7

din

Legea nr. 52/2003

privind transparența decizională în administrația publică, republicată, cu modificările ulterioare și se va discuta în cadrul Comisiei de Dialog Social la care participă reprezentanți ai organismelor interesate.“ În același fel, cu privire la proiectul de act normativ au fost solicitate avize de la Consiliul Legislativ și Consiliul Economic și Social (secțiunea a 6-a, pct. 6.5 din expunerea de motive).

128.

Curtea constată că susținerile, potrivit cărora adoptarea unor măsuri cu termene foarte scurte de implementare, fără acordarea unei perioade de adaptare adecvate, încalcă principiul securității juridice, care derivă din statul de drept, cât timp modificările fiscale majore, care intră în vigoare imediat sau cu termene foarte scurte pot crea situații de incertitudine juridică și un climat de imprevizibilitate legislativă, sunt neîntemeiate. Este adevărat că

art. 4 din Codul fiscal

prevede că legile de modificare a Codului fiscal intră în vigoare în termen de minimum 6 luni de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă această reglementare nu poate fi opusă legilor adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, procedură ce poate fi folosită doar in extremis, practic, răspunzând la o situație excepțională. Ca atare, atât timp cât

art. 4 alin. (3) din Codul fiscal

prevede posibilitatea ca modificările operate prin ordonanțe să intre în vigoare într-un termen de 15 zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, consacrând astfel o derogare de la

art. 4 alin. (1) din Codul fiscal , legea adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului urmează, de asemenea, o procedură derogatorie de intrare în vigoare, dat fiind că ea exprimă o chestiune ce ține de urgența reglementării. De altfel, procedura angajării răspunderii, prin natura sa, impune ca măsurile adoptate să intre în vigoare într-un interval temporal redus, astfel că, dacă s-ar aplica

art. 4 alin. (1) din Codul fiscal

în privința legilor adoptate în această procedură, s-ar ajunge la concluzia că legile fiscale nu ar putea fi, în realitate, adoptate prin angajarea răspunderii. Astfel, ar fi opuse exigențele Constituției (intrare în vigoare într-un interval de timp scurt) unei exigențe legale (intrare în vigoare la 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, în realitate, având în vedere faptul că Legea fundamentală nu limitează domeniile în care Guvernul își poate angaja răspunderea, înseamnă că acesta își poate angaja răspunderea pe o lege fiscală, ceea ce are drept consecință intrarea în vigoare a acesteia într-un interval de timp mult mai scurt. Având în vedere cele expuse, Curtea nu poate reține încălcarea

art. 1 alin. (5) din Constituție .

(2.2)

Analiza criticilor de neconstituționalitate intrinsecă

129.

Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și 2 din lege, referitoare la introducerea, printre criteriile generale în funcție de care se stabilește clasa/subclasa de risc fiscal, a criteriilor cu privire la utilizarea mijloacelor moderne de plată, respectiv a criteriilor de avertizare timpurie cu privire la capacitatea financiară de a achita obligațiile fiscale, Curtea reține că definirea mijloacelor moderne de plată, a contului de plăți, precum și stabilirea criteriilor generale în funcție de care se stabilește clasa/subclasa de risc fiscal al contribuabilului sunt chestiuni de politică fiscală fără relevanță constituțională. Stabilirea claselor de risc, evaluarea de risc și criteriile care stau la baza acesteia sunt aspecte pur tehnice ce țin de organul fiscal pentru a decide, în final, asupra felului și volumului examinărilor pe care le inițiază. Curtea reține că utilizarea mijloacelor moderne de plată oferă autorității fiscale informații cuantificabile cu privire la volumele tranzacțiilor financiare ale contribuabilului pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului, și nicidecum pentru a monitoriza sau culege date cu privire la comportamentul de consum al acestuia. Mai mult, Curtea constată că acest criteriu nu este unul unic, ci organul fiscal evaluează acest criteriu alături de celelalte șase criterii, cuprinse în noua soluție legislativă.

130.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 293 din 22 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014, paragraful 24,

Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 4 august 2023, paragraful 21, și

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, paragraful 196, legiuitorul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49). De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului [a se vedea

Hotărârea din 23 februarie 2006 , pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50] -

Decizia nr. 421 din 24 septembrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 28 ianuarie 2025, paragraful 33.

131.

Prin urmare, Curtea constată că textele criticate nu încalcă

art. 16 ,

26 ,

28

și

45 din Constituție , iar

art. 53 din Legea fundamentală

nu are incidență în cauză.

132.

În formularea celei de-a doua critici de neconstituționalitate intrinsecă, se susține că prevederile art. I pct. 3 și 4 din lege, care modifică

art. 92 din Codul de procedură fiscală , în ceea ce privește declararea inactivității și dizolvarea forțată a persoanelor juridice, determină grave încălcări ale principiilor constituționale, fiind contrare dispozițiilor

art. 44 ,

45 ,

53 ,

124

și

148 din Constituție .

133.

Curtea constată că dispozițiile

art. 45 din Constituție

nu sunt încălcate prin prevederile de lege criticate, întrucât, potrivit acestor norme de referință, este garantată exercitarea în condițiile legii a accesului liber al persoanelor la o activitate economică. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, statul având obligația să impună reguli de disciplină economică ( Decizia nr. 362 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010). Mai mult, Curtea a învederat că principiul libertății economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiționat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum și asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor (în acest sens, a se vedea

Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011). Prin urmare, legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele libertății economice, în condițiile în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005,

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 25,

Decizia nr. 239 din 3 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 19 august 2022, paragraful 19, sau

Decizia nr. 227 din 27 aprilie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 17 iulie 2023, paragraful 14).

134.

Totodată, Curtea reține că reglementarea regimului juridic al inactivității reprezintă un aspect de conținut al libertății economice, iar legiuitorul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor care atrag inactivitatea. Aceste condiții sunt raționale și legea stabilește sancțiuni ce țin de administrarea activității contribuabilului. Astfel, dacă acesta nu se conformează cerințelor impuse de lege și manifestă o atitudine pasivă față de exigența îndeplinirii la timp a obligațiilor sale fiscale este declarat inactiv. De asemenea, Curtea reține că legea reglementează un remediu pentru ieșirea din această stare, însă, dacă contribuabilul persistă în conduita sa, urmează să suporte sancțiunea extremă, respectiv să fie dizolvat. Ca atare, Curtea constată că legea stabilește sancțiuni graduale în privința societății, și anume de la declararea sa ca inactivă la dizolvarea ei. Așadar, scopul legitim urmărit prin măsura criticată este asanarea mediului economic de operatorii care nu își îndeplinesc la timp și prompt obligațiile legale, iar astfel cum sa arătat mai sus, măsura poate îndeplini în mod abstract finalitatea urmărită, este necesară, în sensul dozării intervenției etatice și păstrează un just echilibru între interesele statului și ale operatorilor economici vizați. Așa încât, Curtea constată că textul criticat nu încalcă

art. 45 din Constituție . Curtea constată, totodată, că orice măsură restrictivă impusă cu privire la operatorii economici în discuție poate fi contestată la instanța judecătorească, astfel că nu se poate reține încălcarea

art. 124 din Constituție . În fine, Curtea constată că dispozițiile

art. 44 ,

53

și

148 din Constituție

nu sunt incidente în cauză.

135.

O altă critică de neconstituționalitate intrinsecă are ca obiect prevederile art. I pct. 7-20 din lege, în ceea ce privește modificările aduse sistemului de eșalonare la plată prin introducerea obligativității contractelor de fideiusiune.

136.

Cu privire la criticile formulate, Curtea reține că stabilirea regimului și a condițiilor eșalonării la plată în materie fiscală, modificarea acestora, sau chiar eliminarea sa sunt chestiuni de opțiune a legiuitorului, care are o largă marjă de apreciere în domeniul fiscal. Curtea reține că obligația primară a contribuabilului este aceea de a-și îndeplini obligațiile fiscale întru totul și la timp, iar eșalonarea acestora reprezintă o posibilitate acordată de legiuitor, o vocație, și nu un drept al contribuabilului. Curtea, având în vedere cele expuse, nu are competența de a cenzura o asemenea măsură de politică fiscală.

137.

Totodată, cu privire la criticile examinate, Curtea reiterează jurisprudența sa ( Decizia nr. 293 din 22 mai 2014 , paragraful 24,

Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023 , paragraful 21, și

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , paragraful 196), potrivit căreia legiuitorul poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49), precum și jurisprudența instanței de la Strasbourg potrivit căreia un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului ( Hotărârea din 23 februarie 2006 , pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50).

138.

În ceea ce privește prevederile art. I pct. 21-25 din lege, sunt formulate critici cu privire la introducerea vânzării la licitație, prin mijloace electronice, a bunurilor sechestrate, precum și cu privire la sistarea alimentării autorităților publice locale cu cotele defalcate din impozitul pe venit și cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare.

139.

Curtea constată că reglementarea modalităților prin care se realizează (cu prezență fizică sau prin mijloace electronice) vânzarea la licitație a bunurilor sechestrate reprezintă o chestiune de opțiune legislativă, și nu de constituționalitate. De altfel, Curtea reține că legiuitorul trebuie să creeze un cadru normativ cuprinzător, care să permită o bună valorificare a acestor bunuri, iar măsura criticată se înscrie în aceste coordonate. Curtea Constituțională nu poate face diferențieri referitoare la gradul de educație sau vârsta participanților la licitație, iar, ca regulă, orice persoană poate participa la aceste licitații, la nevoie putând apela la consultanță juridică, astfel că, în aceste condiții, Curtea reține că

art. 16 din Constituție

nu este încălcat.

140.

Cu privire la mecanismele de sancționare a autorităților administrației publice locale în cazul în care: (i) organul fiscal local nu transmite, anual, până la data de 10 aprilie a anului curent, pentru anul anterior, organului fiscal central informații cu privire la bunurile imobile deținute în proprietate de rezidenți ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul respectivei unități administrativ-teritoriale; (ii) organul fiscal local nu transmite, lunar, până la data de 15 a lunii următoare celei pentru care se declară, organului fiscal central informații privind bunurile imobile și mijloacele de transport deținute de persoanele fizice sau juridice pentru care există obligația declarării conform Codului fiscal și (iii) autoritățile publice, instituțiile publice sau de interes public nu se înrolează în sistemul informatic PatrimVen, Curtea reține că aceste măsuri, cu caracter sancționator din punct de vedere financiar, au în vedere responsabilizarea, disciplinarea și conștientizarea autorităților locale în privința obligațiilor legale ce le revin și pe care trebuie să le îndeplinească. Alimentarea cu cote defalcate din impozitul pe venit și cu sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrare se realizează de autoritatea centrală, care trebuie să se asigure că toate activitățile de raportare au fost îndeplinite pentru a putea vira respectivele sume. În lipsa unei asemenea soluții legislative, nu se poate evalua valoarea sumelor cu care trebuie alimentate bugetele locale și nu se poate prevedea dimensiunea veniturilor bugetelor locale. Ca atare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 120

și

139 din Constituție , iar dispozițiile

art. 53

și

148 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

141.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că prevederile art. II pct. 1-5 din lege sunt contrare dispozițiilor

art. 16 ,

44 ,

45 ,

53

și

148 din Constituție , având în vedere obligativitatea utilizării mijloacelor moderne de plată pentru toate operațiunile comerciale și, totodată, cerința obligatorie de deschidere a conturilor bancare în România.

142.

Având în vedere jurisprudența instanței de control constituțional, redată la paragrafele 130 și 137 ale prezentei decizii ( Decizia nr. 293 din 22 mai 2014 , paragraful 24,

Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023 , paragraful 21, și

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , paragraful 196), potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiția menținerii unui echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, Curtea constată că toate criticile formulate vizează chestiuni de opțiune legislativă și de realizare a politicii economice a statului, ce nu contravin dispozițiilor

art. 16 ,

44

și

45 din Constituție . De asemenea, Curtea reține că dispozițiile

art. 53

și

148 din Constituție , invocate deopotrivă în susținerea obiecțiilor, nu sunt incidente în cauză.

143.

Cât privește măsurile adoptate prin art. III pct. 1-10 din lege, sunt invocate dispozițiile

art. 16 ,

44 ,

45 ,

53

și

135 din Legea fundamentală , cu referire la extinderea obligativității acceptării mijloacelor moderne de plată la toate persoanele juridice înregistrate în registrul comerțului.

144.

Curtea reține că, aceeași jurisprudență, citată la paragrafele 130, 137 și 142 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiția menținerii unui echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, susține și justifică constatarea potrivit căreia toate criticile formulate cu privire la impunerea mijloacelor de plată moderne, în privința tuturor entităților economice, sunt chestiuni de opțiune legislativă și de realizare a politicii economice a statului, care nu aduc atingere dispozițiilor

art. 16 ,

44

și

135 din Constituție . De asemenea, Curtea reține că dispozițiile

art. 53

și

148 din Constituție , invocate deopotrivă în susținerea obiecției, nu sunt incidente în cauză.

145.

Cu privire la soluțiile legislative propuse la art. IV și art. IX din lege, sunt invocate dispozițiile

art. 1 alin. (3 )-( 5) ,

art. 15 alin. (2) ,

art. 16 ,

44

și

53 din Constituție , în ceea ce privește respingerea cererilor de modificare/menținere a deciziei de înlesnire la plată aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii.

146.

În raport cu criticile formulate, Curtea reține că stabilirea regimului și a condițiilor înlesnirilor la plată în materie fiscală, modificarea acestora sau chiar eliminarea lor sunt chestiuni de opțiune a legiuitorului, care are o largă marjă de apreciere în domeniul fiscal. Curtea reține, totodată, că obligația primară a contribuabilului este aceea de a-și îndeplini obligațiile fiscale întru totul și la timp, iar înlesnirile la plata acestora reprezintă o posibilitate acordată de legiuitor, o vocație, iar nu un drept al contribuabilului și, în acest sens, Curtea reiterează jurisprudența sa, citată la paragrafele 130, 137 și 142 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiția menținerii unui echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nu are competența de a cenzura o asemenea măsură de politică fiscală.

147.

Totodată, Curtea reține că cererile formulate și aflate în curs de soluționare cu privire la modificarea/menținerea deciziei de înlesnire nu constituie facta praeterita, un raport juridic definitiv consolidat sau epuizat, ci facta pendentia, astfel că legiuitorul are posibilitatea să reglementeze pentru viitor cu privire la acestea.

148.

În mod constant, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivității legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi și principiul supraviețuirii legii vechi. Principiul neretroactivității legii civile este de rang constituțional și are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, și semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situațiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare a acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia) (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 560 din 29 octombrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 28 mai 2025, paragraful 24). Ca atare, Curtea reține că formularea cererii de modificare/menținere a deciziei de înlesnire la plată nu echivalează cu constituirea unui raport juridic epuizat și, astfel, nu exclude incidența principiului aplicării imediate a legii noi.

149.

Totodată, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcție de actul normativ incident fiecăreia. Astfel, faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective ( Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996,

Decizia nr. 157 din 30 martie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 19 iulie 2023, paragraful 21 sau

Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragraful 169). Altfel spus, raportat la prezenta cauză, Curtea constată că inegalitatea de tratament juridic nu reprezintă un viciu de neconstituționalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015, paragraful 19). Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea a arătat că respectarea principiului constituțional al egalității în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare (a se vedea, în acest sens,

deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000,

nr. 820 din 9 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007,

nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, și

nr. 244 din 3 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 9 august 2022, paragraful 20).

150.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3 )-( 5) , ale

art. 15 alin. (2) , ale

art. 16

și ale

art. 44 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

151.

Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că soluția legislativă preconizată la art. V din lege [care vizează opozabilitatea organului fiscal central a cesiunii părților sociale ale asociatului unei societăți cu răspundere limitată care deține controlul societății, în sensul

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , cu modificările și completările ulterioare] este contrară dispozițiilor

art. 16 ,

44 ,

45 ,

53

și

135 din Constituție .

152.

Cu privire la criticile formulate, Curtea reține că reglementarea condițiilor privind opozabilitatea organului fiscal central a cesiunii părților sociale ale asociatului unei societăți cu răspundere limitată, care deține controlul societății, este o chestiune care vizează opțiunea legiuitorului, care, în alegerea soluției legislative optime, ține seama de situațiile faptice cu care se confruntă organele fiscale. Astfel, în vederea prevenirii păgubirii bugetului de stat prin cesiunea părților sociale ale unor societăți, care au obligații fiscale restante, legiuitorul nu a eliminat posibilitatea realizării unor astfel de cesiuni, ci le-a condiționat de aducerea unor garanții care să asigure viabilitatea mecanismelor legale de recuperare a acestor obligații fiscale, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, citată la paragrafele 130, 137, 142, 144 și 146 ale prezentei decizii, potrivit căreia legiuitorul se bucură de o marjă largă de apreciere atunci când pune în practică o politică în materie fiscală, cu condiția menținerii unui echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

153.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 44 ,

45

și

135 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

154.

Curtea constată că susținerile formulate cu privire la art. VI din lege, care privesc majorarea capitalului social minim al societăților cu răspundere limitată, sunt neîntemeiate, în condițiile în care măsurile legislative adoptate au ca efect integrarea societăților cu răspundere limitată într-o rigoare legislativă comparabilă cu cea a altor forme de organizare asociativă, din perspectiva constituirii și menținerii valorii minime a capitalului social. Premisa istorică a modificărilor adoptate are în vedere atât faptul că, în intervalul 1990-1997, au existat diverse ajustări legislative ale capitalului social minim, iar, prin

Legea nr. 223/2020 , a fost înlăturată cerința cu privire la capitalul social minim la constituirea unei societăți cu răspundere limitată, cât și realitatea că, capitalul social este liber utilizabil în activitatea curentă și rareori supraviețuiește până la instalarea dificultăților financiare. Curtea reține, totodată, că stabilirea valorii minime a capitalului social al societăților cu răspundere limitată în raport cu nivelul cifrei de afaceri nete raportate prin situațiile financiare anuale aferente exercițiului financiar precedent ține de opțiunea legiuitorului exercitată în marja sa de apreciere, câtă vreme o simplă majorare a nivelului capitalului social minim nu poate, de una singură, să îmbunătățească semnificativ recuperările fiscale, doar reglementarea unui capital social minim, indisolubil legat de mecanisme efective de protecție a creditorilor (inclusiv fiscali), fiind în măsură să asigure o anumită disciplină economică ori protejarea unor interese generale. Totodată, Curtea reține că stabilirea capitalului social minim al societăților cu răspundere limitată prin raportare la un indicator economic (cifra de afaceri netă, raportată prin situațiile financiare anuale, aferente exercițiului financiar precedent) justifică legiferarea prin identificarea unui sediu de reglementare autonom, iar obligația suplimentară de a nu reduce capitalul social al societăților cu răspundere limitată sub minimul legal, respectiv de a menține capitalul social la un nivel cel puțin egal cu minimul legal stabilit de lege, sub sancțiunea dizolvării judiciare, impune acestor societăți o conduită verificabilă de către organele fiscale și constituie o altă cerință legală în vederea asigurării unei discipline economice ex ante. Curtea reține că răspunderea limitată este o concesie publică, o opțiune a legiuitorului, care, în virtutea competențelor sale constituționale, o poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina, iar reglementarea valorii minime a capitalului social al societăților cu răspundere limitată în funcție de nivelul cifrei de afaceri nete raportată prin situațiile financiare anuale, conferă o valoare de semnal capitalului în contractarea comercială și resubstanțializează regimul juridic al societății cu răspundere limitată, ulterior liberalizării din 2020. În fine, Curtea reține că susținerea referitoare la prevederile art. VI alin. (7) din lege, care reglementează o reducere a tarifului de publicare a actului constitutiv în Monitorul Oficial al României, pentru societățile cu răspundere limitată, care își majorează capitalul social până la data de 31 decembrie 2026, vizează aplicarea legii, iar nu un aspect de constituționalitate al normei.

155.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5) ,

art. 16

și

art. 45 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

156.

Curtea constată că susținerile formulate cu privire la prevederile art. VII și ale art. VIII din lege [referitoare la declararea în inactivitate a contribuabililor/plătitorilor persoane juridice pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 92 alin. (1^2), respectiv în temeiul

art. 92 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 ] sunt neîntemeiate, în condițiile în care măsurile reglementate de legiuitor cu privire la situația contribuabililor/ plătitorilor persoane juridice sau a oricăror altor entități juridice, declarate inactive și cărora le sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivității, țin de opțiunea legiuitorului, care are competența de a adopta un cadru normativ adecvat în vederea asigurării unei anumite discipline economice. De altfel, Curtea observă că, pentru a se conforma obligației de reactivare, contribuabilii/plătitorii persoane juridice sau orice alte entități juridice, declarate inactive au la dispoziție o serie de termene reglementate în mod rezonabil în raport cu perioada de inactivitate, iar sancțiunea dizolvării pentru nerespectarea acestor termene constituie o opțiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului de a asigura un mediu economic sănătos, prin prevenirea evaziunii fiscale și a menținerii în circuitul economic a unor entități inactive. Termenele pentru reactivare (de 30 de zile, respectiv de 90 de zile) vizează entități cu o inactivitate între 1-3 ani ori mai mare de 3 ani, astfel că o atitudine diligentă a entităților vizate, în sensul respectării termenelor stabilite pentru reactivare, poate determina înlăturarea cauzei de dizolvare. Cu alte cuvinte, legea reglementează o garanție preventivă prin stabilirea unor astfel de termene, pentru a da posibilitatea entităților vizate să evite dizolvarea printr-o atitudine de conformare a acestora. Curtea reține, totodată, că susținerile referitoare la termenul de publicare în Buletinul electronic al registrului comerțului a listei societăților pentru care Oficiul Național al Registrului Comerțului urmează să constate, din oficiu, întrunirea condițiilor pentru dizolvare, referitoare la sistemul de numire din oficiu a lichidatorilor, referitoare la nivelul remunerațiilor acestora, referitoare la termenul în care lichidatorul trebuie să depună raportul privind situația economică a societății, respectiv la termenul în care are loc lichidarea societății nu constituie probleme de constituționalitate, ci de interpretare și aplicare a legii.

157.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 15 alin. (2) ,

16 ,

21 ,

44 ,

45

și

124 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

158.

Curtea constată, totodată, că susținerile formulate cu privire la art. XII pct. 1 (cu referire la art. 25^1 din

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ) din lege sunt neîntemeiate. Astfel, Curtea reține că prevederea potrivit căreia contribuabilii care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri de peste 50.000.000 euro și care înregistrează cheltuieli aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuieli de management, consultanță, în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, a căror pondere în totalul cheltuielilor înregistrate este de peste 1%, pot deduce cheltuielile aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielile de management, consultanță, în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, înregistrate în anul fiscal de calcul, în limita de 1% din totalul cheltuielilor înregistrate conform reglementărilor contabile în anul fiscal de calcul - ține de opțiunea legiuitorului, stabilirea unor procente diferite de deductibilitate fiind în marja sa de apreciere. De asemenea, Curtea observă că stabilirea ponderii cheltuielilor aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielilor de management, consultanță, în relația cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România (de peste 1%) prin luarea în considerare a acestor cheltuieli înregistrate în evidența contabilă a anului 2024 (exercițiul financiar 2024, care este diferit de anul calendaristic care începe în anul 2024) are loc doar în situația în care cheltuielile nu sunt prezentate detaliat potrivit formatului contului de profit și pierdere/situației veniturilor și cheltuielilor/datelor informative din raportările contabile oficiale. În aceste condiții, Curtea nu poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât raportarea la situațiile fiscale anterioare (în contextul în care termenul general de depunere a situațiilor financiare este 31 mai a anului următor) pentru stabilirea unor obligații fiscale viitoare nu reprezintă o aplicare retroactivă a normei. În legătură cu invocarea încălcării prevederilor

art. 16 din Constituție , Curtea reține că acestea sunt cuprinse în titlul II din Constituție „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale“, care îi privește pe cetățeni, iar nu persoanele juridice. Or, în cauză, textele din legea criticată dispun cu privire la contribuabilii, persoane juridice, care înregistrează cheltuieli cu entități afiliate, care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, astfel că dispozițiile din Constituție menționate nu au incidență în cauză.

159.

În ceea ce privește libertatea economică, instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa (exemplu fiind

Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015 și

Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 și 24) că principiul libertății economice constituie, împreună cu libera inițiativă, fundamentul economiei de piață, având un conținut normativ complex, care privește atât începerea unei activități economice, cât și desfășurarea acesteia într-un mediu concurențial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii și practici anticoncurențiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piață, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social și politic, necesar pentru derularea activității operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanța drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu,

Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004,

Decizia nr. 119 din 16 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 23 martie 2006, și

Decizia nr. 498 din 10 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012). Or, Curtea reține că măsura privind limitarea deducerii cheltuielilor aferente drepturilor de proprietate intelectuală, cheltuielilor de management, consultanță, efectuate cu entități afiliate care nu sunt înființate/constituite și nu au locul conducerii efective în România, vizează protejarea bazei naționale de impunere și combaterea practicilor care conduc la erodarea acesteia, având în vedere frecvența și amploarea fenomenului de alocare către entitățile afiliate a unor costuri fără justificare economică reală sau care nu reflectă o contraprestație efectivă. În concret, astfel de cheltuieli pot fi utilizate ca instrumente de optimizare fiscală, având ca efect diminuarea artificială a profitului impozabil în România și, implicit, erodarea bazei naționale de impunere. În consecință, Curtea nu poate reține încălcarea libertății economice prin adoptarea acestor măsuri, câtă vreme libertatea economică nu este absolută, ci comportă anumite limite. Potrivit dispozițiilor

art. 45 din Constituție , atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât și exercitarea acesteia se desfășoară „în condițiile legii“, astfel cum a reținut Curtea prin

Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 23 noiembrie 2007, sau

Decizia nr. 31 din 14 ianuarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 8 martie 2010. Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut, ci este condiționată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, cum este prevenirea erodării bazei impozabile și a transferului profiturilor.

160.

Cât privește raportarea la prevederile

art. 135 alin. (2) lit. a)

și

b) din Legea fundamentală , Curtea reține că norma constituțională prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerțului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze măsuri potrivit cărora întreprinderile multinaționale plătesc un impozit echitabil, indiferent de locul în care își desfășoară activitatea. Totodată, Curtea reține că acțiunea organelor fiscale de a respinge un acord de preț în avans ce are ca obiect tranzacții derulate cu persoane afiliate nerezidente, care generează înregistrarea de cheltuieli prezentate în declarațiile fiscale, pentru sumele respective, cu consecința recalculării impozitului pe profit și, după caz, perceperea de creanțe fiscale accesorii, este supusă controlului judecătoresc, în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004

și ale

Ordonanței de urgență nr. 57/2019

privind Codul administrativ.

161.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (4) ,

15 alin. (2) ,

16 ,

45

și

135 alin. (2) lit. a)

și

b) , iar dispozițiile

art. 148 din Constituție

nu au incidență în cauză.

162.

De asemenea, Curtea constată că motivele de neconstituționalitate formulate cu privire la art. XII pct. 2 [cu referire la art. 45 alin. (24) din

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ] din lege sunt neîntemeiate, impunerea obligației de a păstra în patrimoniu activele pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, sub sancțiunea recalculării impozitului minim pe cifra de afaceri și perceperii creanțelor fiscale accesorii, nefiind contrară dispozițiilor

art. 44 din Constituție . Curtea reține că, în argumentarea susținerilor, autorii obiecției pleacă de la o premisă greșită constând în absolutizarea exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, făcând abstracție de prevederile

art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție , potrivit cărora „conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege“. Conform acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de

Constituție , în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

163.

Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale, având în vedere că stabilirea menținerii în patrimoniu a activelor pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, are în vedere evitarea vânzării imobilizărilor/activelor în situația în care cuantumul impozitului a fost diminuat cu valoarea acestora, la momentul calcului impozitului. Astfel de reguli sunt instituite, de lege lata, și în alte situații în care prevederile respective au condus la diminuarea bazei impozabile, cum ar fi, prevederile

art. 45 alin. (1)

și

(2) din Codul fiscal , potrivit cărora „(1) Contribuabilii care au optat până la data de 30 aprilie 2005 inclusiv, conform prevederilor legale, pentru impunerea veniturilor aferente contractelor de vânzare cu plata în rate, pe măsură ce ratele devin scadente, beneficiază în continuare de această facilitate pe durata derulării contractelor respective; cheltuielile corespunzătoare sunt deductibile la aceleași termene scadente, proporțional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului. (2) Contribuabilii care au investit în mijloace fixe amortizabile sau în brevete de invenție amortizabile și care au dedus cheltuieli de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora conform prevederilor legale, la data punerii în funcțiune a mijlocului fix sau a brevetului de invenție, până la data de 30 aprilie 2005 inclusiv, au obligația să păstreze în patrimoniu aceste mijloace fixe amortizabile cel puțin o perioadă egală cu jumătate din durata lor normală de utilizare. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, impozitul pe profit se recalculează și se stabilesc dobânzi și penalități de întârziere de la data aplicării facilității respective, potrivit legii.“

164.

În ceea ce privește presupusa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 45 referitor la libertatea economică, Curtea reține că, accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 15 din 22 ianuarie 2004, nr. 119 din 16 februarie 2006, și

nr. 498 din 10 mai 2012 , precitate). Libertatea economică nu este absolută, ci trebuie exercitată în condițiile legii. Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 45 din Constituție , atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât și exercitarea acestuia se desfășoară „în condițiile legii“, așa cum a reținut Curtea prin

Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007 , precitată. Curtea constată că impunerea obligației de a păstra în patrimoniu activele pentru o perioadă determinată, de până la 5 ani, nu este de natură a afecta libertatea economică, ci doar de a conferi un tratament fiscal diferit în funcție de perioada de deținere în patrimoniu a activelor.

165.

De asemenea, Curtea constată că textul criticat nu încalcă

art. 15 alin. (2) din Constituție , întrucât vizează doar activele care sunt încă viabile din punct de vedere economic și juridic, iar, cu privire la activele care sunt transferate în cadrul operațiunilor de reorganizare, efectuate potrivit legii; sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii; sunt distruse, pierdute, furate sau defecte și înlocuite, în condițiile în care aceste situații sunt demonstrate sau confirmate în mod corespunzător de contribuabil; în cazul activelor furate, dacă contribuabilul demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare, precum și în cazul în care activele sunt scoase din patrimoniu ca urmare a îndeplinirii unor obligații prevăzute de lege, contribuabilii nu au obligația de a păstra în patrimoniu activele respective cel puțin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică, stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani. Cu alte cuvinte, Curtea reține că, pentru aceste din urmă active, legiuitorul recunoaște caracterul consumat al raportului juridic, însă, pentru cele care încă nu au fost supuse, în mod obiectiv și efectiv, măsurilor de îndepărtare din patrimoniul contribuabilului, apreciază că situația lor juridică nu este consumată și, astfel, vor face obiectul reglementării criticate. În consecință, Curtea constată că textul criticat nu încalcă principiul neretroactivității.

166.

Totodată, Curtea reține că susținerile potrivit cărora măsura nu prevede excepții suficiente pentru situațiile în care păstrarea activului devine economic neviabilă sau tehnic imposibilă din motive independente de voința contribuabilului, intră în marja de apreciere a legiuitorului, iar cele care privesc monitorizarea respectării obligației de păstrare a activelor pentru perioade îndelungate, respectiv verificarea, în practică, a excepțiilor reglementate de normă (distrugerea, pierderea sau furtul activelor) vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii, care excedează competenței instanței de control constituțional.

167.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 15 alin. (2) ,

16 ,

44

și

45 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

168.

Cu privire la prevederile art. XII pct. 3-11 din lege sunt formulate critici potrivit cărora introducerea unor diferențieri în tratamentul fiscal al veniturilor din activități independente, în funcție de tipul activității sau de nivelul veniturilor, contravine dispozițiilor

art. 1 alin. (5) ,

16 ,

44 ,

45

și

53 din Constituție .

169.

Curtea constată că susținerile autorilor sesizărilor sunt neîntemeiate, în condițiile în care reglementarea a două regimuri fiscale distincte pentru veniturile din închirierea pe termen scurt a unui număr de camere (între 1 și 7 camere, respectiv peste 7 camere) situate în locuințe proprietate personală, pe de o parte, și stabilirea unui tratament fiscal distinct în interiorul categoriei operatorilor care desfășoară activități independente, pe de altă parte, nu reflectă decât o opțiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională. Legiuitorul are o largă marjă de apreciere în structurarea politicii fiscale a statului, precum și competența exclusivă de a decide cu privire la oportunitatea măsurii.

170.

De asemenea, Curtea constată că reglementarea unor praguri diferite de impozitare și taxare în interiorul categoriei operatorilor care desfășoară activități independente intră în marja de apreciere a legiuitorului, în același sens fiind și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia, „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând

art. 56 din Constituție

privind justa așezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micșora în funcție de politica fiscală promovată și de interesele generale ale societății la un moment dat“ ( Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 30 august 2012).

171.

Totodată, Curtea constată că celelalte aspecte criticate (complexitatea regulilor de calcul al venitului brut și net; obligația completării și păstrării fișei de ocupare a capacității de cazare; înțelesul sintagmei „închiriere pe termen scurt“, „afectarea capacității contributive reale“ a persoanelor care obțin venituri din activități independente, pentru care determinarea venitului net anual se efectuează pe baza normelor de venit), în raport cu argumentele autorilor criticii, vizează fie interpretarea și aplicarea legii, fie sunt chestiuni de opțiune legislativă ce nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate, întrucât nu pun în discuție exigențe de natură constituțională, subsumate drepturilor sau libertăților fundamentale.

172.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5) ,

16 ,

44

și

45 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

173.

Cu privire la criticile aduse prevederilor art. XII pct. 12 din lege, Curtea constată că reglementarea sistemului de impozitare diferențiată, în funcție de durata de deținere, cu referire la veniturile sub forma câștigurilor din transferul titlurilor de valoare și din operațiunile cu instrumente financiare derivate, constituie o chestiune ce ține de opțiunea legiuitorului, stabilirea unor praguri diferite de impozitare fiind în marja sa de apreciere. Astfel că, fiind o opțiune legislativă, Curtea Constituțională nu o poate cenzura. De asemenea, Curtea reține că susținerile formulate în sensul că nu sunt reglementate excepții în anumite situații particulare, enumerate de autori, sunt aspecte care excedează controlului de constituționalitate, iar susținerea potrivit căreia aplicarea regulii „primul intrat - primul ieșit“ poate fi dificil de monitorizat și de verificat, în practică vizează interpretarea unor noțiuni prin coroborare cu legislația din domeniu.

174.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile

art. 16 ,

44 ,

45 ,

56

și

135 din Constituție .

175.

Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 14 [cu referire la art. 116 alin. (2^1) din

Legea nr. 227/2015 ] din lege, referitoare la impozitarea veniturilor din transferul de monedă virtuală sunt invocate dispozițiile

art. 1 alin. (5) ,

16

și

56 din Legea fundamentală . Criticile privesc și art. XII pct. 13 din lege, care a abrogat dispozițiile

art. 116 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 227/2015 .

176.

Curtea constată că prevederile criticate realizează o majorare a cotei de impozitare de la 10% la 16% asupra câștigului din transferul de monedă virtuală, astfel că reglementarea nouă, departe de a constitui o încălcare a dispozițiilor constituționale invocate, este o opțiune a legiuitorului, fiind în marja sa de apreciere o astfel de majorare. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că „stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând

art. 56 din Constituție

privind justa așezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micșora în funcție de politica fiscală promovată și de interesele generale ale societății la un moment dat“ ( Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012 , precitată). Curtea observă, totodată, că nu au fost operate modificări cu privire la pragul de scutire reglementat anterior, prin

art. 116 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 227/2015 , astfel că în continuare câștigul sub nivelul a 200 lei/tranzacție nu se impozitează cu condiția ca totalul câștigurilor într-un an fiscal să nu depășească nivelul de 600 lei. De asemenea, Curtea reține că susținerile formulate în sensul că nu se reglementează reguli clare privind modul de calcul al prețului de achiziție și vânzare ori prevederi privind cursul de schimb, care trebuie utilizat pentru conversia în lei a valorilor exprimate în monedă virtuală, sau faptul că România trebuie să implementeze regulile OECD, sunt aspecte care excedează controlului de constituționalitate, iar criticile privind încălcarea principiului securității juridice, având în vedere imposibilitatea determinării câștigurilor pentru fiecare tranzacție, vizează interpretarea unor noțiuni prin coroborare cu legislația din domeniu.

177.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (5) ,

16

și

56 din Constituție .

178.

Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 16-21 din lege, Curtea constată că stabilirea impozitului anual datorat de contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor, altele decât cele pentru care este prevăzută reținerea la sursă, sau din închirierea pe termen scurt a camerelor situate în locuințe proprietate personală, precum și de cei care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală, prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual, vizează opțiunea legiuitorului ce nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituționalitate, întrucât nu pune în discuție exigențe de natură constituțională subsumate drepturilor sau libertăților fundamentale. Impunerea unei cote de impozit mai mică pentru aceste categorii de contribuabili este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creșterea acesteia reprezintă tot o opțiune a legiuitorului.

179.

Cât privește critica potrivit căreia prevederile privind „pierderea definitivă“ pentru veniturile din închirierea în scop turistic obținute în anul 2025 constituie o modificare retroactivă a regulilor fiscale, care afectează negativ contribuabilii care aveau așteptarea legitimă că pierderile fiscale vor putea fi reportate conform legislației existente, Curtea reține că pentru veniturile din activități independente obținute în anul 2025 din închirierea în scop turistic, pentru care venitul net a fost determinat în sistem real, obligațiile fiscale sunt cele în vigoare în anul de realizare a venitului, situație în care pierderea reportată, necompensată este luată în calcul la determinarea venitului net anual impozabil aferent anului 2025, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor

art. 118 din Codul fiscal . Dispozițiile din proiectul de act normativ vizează instituirea de reguli tranzitorii în situația în care, după aplicarea prevederilor Codului fiscal, referitoare la regulile de reportare a pierderilor, contribuabilul înregistrează pierdere reportată, necompensată sau, după caz, înregistrează pierdere fiscală aferentă anului 2025, caz în care pierderea este definitivă. În aceste condiții, Curtea reține că reglementările criticate nu au caracter retroactiv, ci au în vedere situația în care, după aplicarea prevederilor legale în vigoare în anul de realizare a venitului, contribuabilul înregistrează pierdere fiscală anuală (reportată și necompensată, din anii anteriori, sau pierdere fiscală anuală înregistrată în anul 2025), caz în care aceasta reprezintă pierdere definitivă a contribuabilului. Totodată, Curtea reține că susținerile privind aplicarea cu dificultate a modificărilor legale adoptate, care, în opinia autorilor sesizărilor, pot genera litigii privind încadrarea corectă a anumitor tipuri de venituri, vizează chestiuni de interpretare și aplicare a legii.

180.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 15 alin. (2) ,

16

și

56 , iar dispozițiile

art. 53 din Constituție

nu au incidență în cauză.

181.

Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 19 din lege, Curtea observă că textul de lege menționat realizează o creștere a bazei de calcul pe baza căreia se determină contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care realizează venituri din activități independente. Astfel, Curtea observă că baza de calcul este reprezentată de venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit/norma anuală de venit ajustată și nu poate fi mai mare de 72 de salarii minime brute pe țară, spre deosebire de reglementarea existentă, care stabilește o bază de calcul de 60 de salarii minime brute pe țară. Curtea reține că noua reglementare, departe de a constitui o încălcare a

art. 56 din Constituție

prin raportare la criticile invocate, pune în discuție obligația persoanelor vizate de a plăti respectiva contribuție la o bază de calcul mai mare, de 72 de salarii minime brute pe țară. Curtea reține, totodată, că stabilirea unei anume baze anuale de calcul (în speță, mai mare) pentru plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care realizează venituri din activități independente este o opțiune a legiuitorului, care, în virtutea competențelor sale constituționale, o poate crește sau, dimpotrivă, micșora. O atare opțiune legislativă nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituționalitate, întrucât nu pune în discuție exigențe de natură constituțională subsumate drepturilor sau libertăților fundamentale (în același sens, a se vedea

Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 , paragraful 205).

182.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 16 ,

41 ,

47

și

56 din Constituție .

183.

Curtea constată că susținerile referitoare la art. XII pct. 22-49 din lege sunt neîntemeiate. Astfel, în ceea ce privește critica potrivit căreia majorările drastice ale impozitelor (pentru clădiri, terenuri și mijloace de transport) încalcă principiul

așezării juste a sarcinilor fiscale, afectează capacitatea contributivă a cetățenilor și echitatea sistemului fiscal, Curtea reține că intervenția legislativă în sensul creșterii valorilor impozitelor și taxelor prevăzute de Codul fiscal, inclusiv cu luarea în considerare a valorii rezultate din indexarea cu rata inflației, vizează opțiunea legiuitorului, impozitarea și taxarea fiind în marja sa de apreciere. În acest sens a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, precitată la paragrafele 130, 137, 142, 144, 146 și 152 ale prezentei decizii.

184.

Totodată, Curtea reiterează considerentele de principiu, dezvoltate în jurisprudența sa ( Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 93 și următoarele), potrivit cărora dreptul statului de a încasa taxe și impozite, rezultat implicit din dispozițiile

art. 56 alin. (1) din Constituție , care consacră obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor și a taxelor, este unul dintre drepturile care țin de esența statului, asigurându-i existența și funcționalitatea. Fiind în strânsă legătură cu ființa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu își poate îndeplini funcțiile și obligațiile asumate constituțional față de cetățenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe și impozite reprezintă un element esențial al suveranității statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societății și satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri și cheltuieli care excedează intereselor individuale. Legitimitatea sistemului fiscal național este întemeiată pe trei principii constituționale: principiul contributivității, prevăzut de

art. 56 alin. (1) , care presupune obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice, principiul legalității, consacrat de

art. 139 alin. (1) , care implică obligația statului de a stabili impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat numai prin lege, și principiul justei așezări a sarcinilor fiscale, prevăzut de

art. 56 alin. (2) . Acest din urmă principiu este transpus în

Codul fiscal care, la art. 3 lit. a)

și

c) , consacră, printre principiile fiscalității și ale dreptului fiscal, neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiții egale investitorilor, capitalului român și străin, respectiv justețea impunerii sau echitatea fiscală, care asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcție de mărimea veniturilor sau de proprietățile acestuia. Egalitatea în fața legii fiscale are la bază universalitatea participării la sarcini fiscale, care este un principiu specific al politicii fiscale. Potrivit dispozițiilor

art. 56 alin. (1) din Constituție , toți cetățenii sunt obligați să contribuie la cheltuielile publice. Această obligație implică ideea de egalitate în fața legii fiscale, fără niciun privilegiu sau discriminare. Din reglementările constituționale rezultă că „stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective“ ( Decizia nr. 430 din 3 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 9 iulie 2012). De asemenea, în

Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, instanța de control constituțional a reținut că, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg, „un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea

Hotărârea din 23 februarie 2006 , pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50).

185.

Cât privește susținerile potrivit cărora modificările propuse în domeniul taxelor și impozitelor relevă încălcări ale autonomiei locale (cu referire la eliminarea posibilității de a reduce impozitele și taxele locale; limitarea sistemului de scutiri și reduceri la maximum 5% din totalul veniturilor din impozitele și taxele locale încasate în anul fiscal precedent, precum și cu privire la prevederile potrivit cărora cotele de impozitare nu pot fi mai mici decât cele stabilite pentru anul 2025), Curtea reține că

art. 139 alin. (2) din Constituție , invocat de autorii obiecțiilor, face referire la impozitele și taxele locale, prevăzând că acestea „se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii“. Prevederea constituțională stabilește în mod clar soluția aplicabilă impozitelor și taxelor locale, și anume aplicarea conjugată a două principii constituționale - legalitatea impunerii și autonomia locală. Astfel, prin lege sau act normativ având forța legii, sunt reglementate limitele și condițiile în care pot fi stabilite impozitele și taxele locale de către autoritățile deliberative locale. Totodată, prin

Decizia nr. 154 din 30 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, Curtea Constituțională a constatat că autoritățile administrației publice locale nu au totală independență în privința stabilirii impozitelor și taxelor locale, făcând trimitere la

art. 139 alin. (2) din Constituție . Această prevedere obligă legiuitorul să determine cota de impunere sau nivelul impozitului/taxei în interiorul unui interval situat între o valoare minimă și o valoare maximă sau până la o valoare maximă ce trebuie precizată de Codul fiscal, iar dreptul autorităților administrației publice locale de a stabili taxe și impozite trebuie să se exercite nu doar în condițiile legii, ci și în limitele legii. Așadar, fără a nega importanța respectării principiului autonomiei locale în componenta sa financiară, Curtea reține că textul criticat constituie expresia normei constituționale, care impune, în mod explicit, legiuitorului primar să reglementeze limitele în care consiliile locale pot stabili impozitele și taxele locale.

186.

De asemenea, în jurisprudența sa, instanța constituțională a statuat că principiul autonomiei locale constă în dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Principiul autonomiei locale nu presupune însă totala independență și competența exclusivă ale autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul țării și dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naționale ( Decizia nr. 573 din 4 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010, și

Decizia nr. 558 din 24 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 7 iunie 2012). Ca atare, nu se poate susține că autoritățile administrației publice locale beneficiază de un drept primar de reglementare/legiferare, ci ele trebuie să se subsumeze cadrului legislativ adoptat de Parlament. În caz contrar, s-ar ajunge la o putere proprie de decizie de natură să afecteze unitatea și uniformitatea legislației pe tot cuprinsul teritoriului țării. Autonomia locală presupune gestionarea treburilor publice locale în cadrul predeterminat de legiuitor, care acordă o anumită marjă de apreciere autorităților locale. Aceasta poate varia, în funcție de domeniul vizat și de politica fiscală a statului.

187.

Cât privește invocarea dispozițiilor

art. 44 din Constituție , Curtea reiterează jurisprudența sa, potrivit căreia prin instituirea unor taxe și impozite nu are loc o încălcare a dreptului de proprietate sau a normelor privind nivelul de trai decent al cetățenilor, ci legiuitorul este îndrituit să instituie un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea intereselor financiare ale statului, precum și calitatea vieții cetățenilor, fiind de natură a da eficiență concretă altor dispoziții din Constituție ( Decizia nr. 410 din 18 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1124 din 23 noiembrie 2020).

188.

În ceea ce privește criticile aduse art. XXII pct. 27 din lege, potrivit căruia „La articolul 457, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins: «(1^1) Cota impozitului pe clădiri stabilită potrivit alin. (1) pentru anul, nu poate fi mai mică decât cota stabilită pentru anul 2025»“, Curtea reține că textul de lege se referă la anul 2026, care urmează din punct de vedere cronologic anului 2025, iar eventualele insuficiențe redacționale nu afectează înțelesul normei criticate.

189.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3 )-( 5) ,

44 ,

47 ,

56 ,

120

și

139 .

190.

Cu privire la criticile aduse art. XII pct. 50 din lege, Curtea reține că reglementarea, în Codul fiscal, a indexării anuale a impozitului pe mijloace de transport - în cazul unui autovehicul de transport de marfă cu masa totală autorizată egală sau mai mare de 12 tone, precum și în cazul unei combinații de autovehicule, un autovehicul articulat sau tren rutier, de transport de marfă cu masa totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone - în raport cu rata de schimb a monedei euro în vigoare în prima zi lucrătoare a lunii octombrie a fiecărui an și publicată în Jurnalul Uniunii Europene și cu nivelurile minime prevăzute în Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri, a fost introdusă prin

Legea nr. 296/2020

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1269 din 21 decembrie 2020. Curtea reține că menținerea acestei excepții de la regula indexării anuale a impozitelor/taxelor locale în funcție de rata inflației pentru anul fiscal anterior, comunicată pe site-urile oficiale ale Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, constituie opțiunea legiuitorului, exercitată în limite constituționale, având în vedere și angajamentul asumat prin Planul național de redresare și reziliență (PNRR), jalonul 59, „Intrarea în vigoare a legislației ce vizează punerea în aplicare a unui nou sistem de taxare bazat pe distanța parcursă pentru vehiculele grele de marfă (camioane)“. Totodată, Curtea reține că susținerile formulate cu privire la textele de lege ce instituie procedura de aprobare a sumelor indexate, prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului București, adoptată cu cel puțin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea exercițiului bugetar, pentru anul fiscal următor, privește aplicarea legii de către autoritățile administrative vizate.

191.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 16 ,

44 ,

56 ,

120

și

139 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

192.

Cu privire la criticile aduse art. XXII pct. 51 din lege, Curtea constată că acest text nu încalcă

art. 16 ,

44 ,

56

și

139 din Constituție , fiind opțiunea legiuitorului să impoziteze suplimentar bunurile care depășesc o anumită valoare (bunuri de lux), soluția legislativă criticată reglementând în sensul majorării cotei de impozitare (de la 0,3% la 0,9%). Curtea observă că impozitul special pe bunurile imobile și mobile de valoare mare a fost introdus în

Codul fiscal

prin

Legea nr. 296/2023

privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 27 octombrie 2023, examinată de Curtea Constituțională în controlul a priori prin pronunțarea

Deciziei nr. 523 din 18 octombrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, prin care obiecția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În mod similar celor constatate de Curtea Constituțională prin decizia precitată, paragraful 209, Curtea reține că impozitul special de 0,9% se aplică numai asupra diferenței dintre valoarea impozabilă a clădirii și plafonul de 2.500.000 lei, respectiv dintre valoarea de achiziție a autoturismului și plafonul de 375.000 lei. Soluția este un element de oportunitate legislativă dacă legiuitorul impune un asemenea tratament juridic și când îl impune. Curtea Constituțională poate verifica doar dacă măsurile adoptate sunt în acord cu exigențele constituționale în materia respectării drepturilor fundamentale. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puțin patru criterii: echitate, proporționalitate, rezonabilitate și nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituțional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispozițiile

art. 56

și

139 din Constituție , fără a afecta alte drepturi și libertăți fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituțională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză. Cu privire la rezonabilitatea și caracterul echitabil al impozitului, Curtea a constatat că „legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant și ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când stabilește materia impozabilă“ ( Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010). Ca atare, „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează și modul concret de calcul al sarcinii fiscale“ ( Decizia nr. 223 din 13 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, și

Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragraful 95).

193.

Totodată, Curtea reține că susținerile potrivit cărora textul de lege nu reglementează excepții pentru situații particulare, cum ar fi bunurile de patrimoniu, vehiculele adaptate pentru persoane cu dizabilități sau proprietățile cu valoare istorică sau culturală, precum și invocarea unor aspecte de punere în aplicare a legii (cum ar fi evaluarea bunurilor imobile cu privire la care se calculează impozitul special) excedează competenței Curții Constituționale.

194.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 16 ,

44 ,

56 ,

120

și

139 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

195.

Curtea constată că susținerile ce au ca obiect prevederile art. XV pct. 1 și 2 și art. XVI din lege sunt neîntemeiate, întrucât acestea pornesc de la premisa greșită că, în contextul sistemului de carte funciară, care asigură deja publicitatea și securitatea juridică a drepturilor reale imobiliare, sistemul RO e-Proprietate constituie un sistem paralel de monitorizare fiscală, care poate submina garanțiile constituționale ale proprietății, afectează securitatea juridică a tranzacțiilor imobiliare și aduce atingere dreptului la viața intima, familială și privată.

196.

Curtea reamintește că

art. 56 alin. (1) din Constituție

consacră, implicit, dreptul statului de a încasa taxe și impozite, dar și obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor și a taxelor. Acesta este unul dintre drepturile care țin de esența statului, asigurându-i existența și funcționalitatea. Fiind în strânsă legătură cu ființa statului, fără exercitarea acestui drept statul nu își poate îndeplini funcțiile și obligațiile asumate constituțional față de cetățenii săi. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe și impozite reprezintă un element esențial al suveranității statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societății și satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri și cheltuieli care excedează intereselor individuale ( Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 , precitată, paragraful 93 și următoarele). Or, Curtea reține că, în exercitarea acestui drept, statul trebuie să dispună de informații corecte și complete privind materia impozabilă (venituri, avere, tranzacții economice) pentru a putea calcula corect sarcina fiscală. Dreptul statului la informații fiscale derivă din suveranitatea fiscală, dar trebuie întotdeauna armonizat cu garanțiile constituționale privind dreptul la viață privată și protecția datelor cu caracter personal. Or, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că dreptul statului de a colecta informații fiscale este legitim, fiind o condiție a funcționării sistemului de impuneri (în acest sens sunt

Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 , precitată, și

Decizia nr. 49 din 18 februarie 2025 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 18 martie 2025). Referitor la invocarea dispozițiilor

art. 26 din Constituție

privind dreptul la viață intimă, familială și privată, Curtea reține că nici prevederile

Constituției , nici

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu interzic consacrarea legislativă a ingerinței autorităților statului în exercitarea dreptului la viață intimă, familială și privată. Astfel, pentru a răspunde exigențelor

art. 8 paragraful 2 din Convenție , o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime menționate în text, respectiv securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora, și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv. În plus, în conformitate cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerințe în exercitarea dreptului la viață privată și de familie trebuie să conțină garanții adecvate și suficiente pentru a proteja persoana de eventualul comportament arbitrar al autorităților statale. În acest sens sunt, spre exemplu, Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, paragraful 55, sau

Hotărârea din 26 aprilie 2007 , pronunțată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 65.

197.

Curtea constată că instituirea sistemului Ro eProprietate are ca scop automatizarea colectării de date și informații despre bunurile imobile, pentru fundamentarea politicilor publice în scop fiscal. Cu alte cuvinte, acest sistem reprezintă o evidență privitoare la bunurile imobile, care nu pune în discuție constituirea dreptului de proprietate asupra acestora, neavând nicio tangență cu modul de funcționare a registrelor de carte funciară, și nu aduce atingere dreptului la viață privată, ținând seama de elementele cu caracter general pe care le cuprinde. Curtea reține că este un obiectiv legitim al statului de a-și constitui o bază de date care să constituie punctul de plecare în fundamentarea politicilor sale publice, întrucât, fără o evidență corespunzătoare a bunurilor asupra cărora poartă, măsurile de politică economică, financiară sau fiscală vor avea caracter aleatoriu și vor induce insecuritate juridică.

198.

Prin urmare, Curtea constată că înființarea unui asemenea sistem de evidență nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 26 ,

27 ,

31 ,

44

și

61 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

199.

Cu privire la dispozițiile art. XVII, XIX și XX din lege sunt formulate critici referitoare la reglementarea detecției comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf pentru funcționarii din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și din sectorul fiscal-vamal. În acest sens sunt invocate, în mod expres, dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3) ,

art. 16 ,

24 ,

26 ,

28 ,

41

și

53 , precum și, implicit, cele ale

art. 1 alin. (5) din Constituție

atunci când se invocă lipsa unor standarde clare și obiective care creează oportunități pentru abuz administrativ cu referire la testarea cu poligraful „în situația în care există date și indicii privind abateri de la integritate“.

200.

Examinând criticile autorilor obiecției, Curtea reține că, în situația în care există „date și indicii“ privind abateri de la integritate ale personalului vizat (cu funcții publice de conducere sau funcții generale de execuție) din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc și Autorității Vamale Române, precum și de la principiile aplicabile conduitei profesionale a funcționarilor publici (cu funcții publice de conducere sau funcții generale de execuție) din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, „la solicitarea“ conducerii ONJN/Autorității Vamale Române/ANAF, personalul menționat „poate face obiectul testării“ pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf.

201.

Curtea constată că legiuitorul dispune de o marjă de apreciere atunci când stabilește categoriile de persoane supuse testului de integritate, precum și condițiile declanșării de către autoritățile menționate a acestui test. Astfel, faptul că legiuitorul a optat pentru posibilitatea utilizării acestui test în privința a trei categorii de personal din sfera publică nu înseamnă că, în mod implicit, a creat în privința acestora o situație dezavantajoasă prin raportare la alte categorii de personal. Din contră, a ținut cont de situația obiectiv diferită în care acestea se află din perspectiva specificului serviciului public prestat (jocuri de noroc, vămuirea bunurilor care intră pe teritoriul național, controlul fiscal) și, ca atare, poate reglementa în privința acestora un tratament juridic distinct pentru testarea integrității. O astfel de măsură nu echivalează cu aplicarea unui tratament discriminatoriu, ci a unuia adaptat situației specifice a acestor categorii, în conformitate cu

art. 16 din Constituție .

202.

Curtea observă că, în condițiile antereferite, legiuitorul trebuie să reglementeze utilizarea tehnicii poligraf într-un mod clar, precis și previzibil. Or, formularea textelor analizate nu este clară sub aspectul condițiilor în care poate fi utilizată tehnica poligraf. Astfel, nu rezultă ipotezele în care se dispune utilizarea tehnicii poligraf, nu se înțelege dacă tehnica poligraf este un element obligatoriu al testului de integritate sau doar o opțiune aflată la aprecierea conducerii ONJN/Autorității Vamale Române/ANAF ori dacă pentru utilizarea acestei tehnici este necesar sau nu consimțământul persoanei supuse testului de integritate.

203.

Ca atare, Curtea observă că folosirea unor termeni generici pentru dispunerea utilizării tehnicii poligraf, precum „datele și indiciile“, cu conținut variabil, determinat de modul în care reprezentantul autorității se raportează la aceștia, interpretabili prin natura lor, creează un cadru normativ incert și lipsit de previzibilitate. Curtea constată că reglementarea unui standard de relevanță a acestor date și indicii apare ca fiind necesară în vederea stabilirii circumstanțelor în care se dispune și pentru prevenirea situațiilor de natură subiectivă, care ar putea genera abuzuri în folosirea psihodetecției comportamentului simulat și, implicit, în declanșarea cercetării disciplinare a funcționarilor publici din cadrul ONJN/Autorității Vamale Române/ANAF. Totodată, Curtea constată că normele criticate prevăd o condiție de procedibilitate cumulativă, iar nu alternativă („date și indicii“), în vederea inițierii testării poligraf, instrument de investigare al cărui rezultat declanșează cercetarea disciplinară a funcționarilor publici, astfel că, și din această perspectivă, este de dorit reglementarea standardului de relevanță a acestor date și indicii, precum și a determinării sferei de cuprindere a acestor termeni și a raportului de complementaritate existent între aceștia.

204.

Pentru a evita arbitrarul în raport cu diferitele situații ce pot să apară în practică, Curtea reține că „solicitarea“ conducerii autorităților (ONJN/Autorității Vamale Române/ANAF) de utilizare a testului poligraf, solicitare care poate lua forma unui

act administrativ individual al președinților autorităților menționate, trebuie să indice explicit și complet „datele și indiciile“ pe care se întemeiază, aspecte de natură a garanta că „datele și indiciile“ sunt relevante și au fost obținute/indicate bona fide.

205.

Curtea reamintește că, potrivit art. XVII, XIX și XX din lege, „la solicitarea conducerii Oficiului/Autorității/Agenției, personalul poate face obiectul testării (...) inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“. În pofida faptului că sintagma „poate face“ înseamnă, în general, a avea posibilitatea de a realiza sau de a efectua ceva, fiind formată din adverbul predicativ „poate“ și verbul „a face“, sensul acesteia vizând o permisiune sau o eventualitate, Curtea constată că, în ipoteza normelor menționate, atât timp cât testarea poligraf are loc „la solicitarea“ conducerii autorității, iar nu cu acordul ori prin voința proprie a funcționarului public, dispozițiile criticate nu indică dacă testarea poligraf poate fi refuzată sau nu de persoane supusă acesteia. Or, Curtea constată că, atât timp cât norma nu reglementează în mod expres manifestarea acordului funcționarului cu privire la testarea poligraf, nu este clar dacă investigarea integrității prin utilizarea tehnicii poligraf are loc cu sau fără consimțământul expres al funcționarului public vizat, ceea ce ar putea genera un abuz administrativ. Prin urmare, ținând seama de faptul că testul poligraf are ca scop detecția comportamentului disimulat prin măsurarea unor parametri fiziologici, precum tensiunea arterială, pulsul, respirația și conductivitatea pielii, este necesară reglementarea expresă a utilizării respectivei tehnici cu consimțământul persoanei vizate. Numai în aceste condiții, în care persoana își dă acordul expres pentru efectuarea testului poligraf și are opțiune de a-l retrage oricând în timpul utilizării acestei tehnici, coroborat cu faptul că întrebările adresate vizează activitatea sa în legătură cu serviciul public prestat, nu se poate susține încălcarea dreptului său la viață intimă, familială și privată, prevăzut de

art. 26 din Constituție .

206.

Curtea constată că detecția comportamentului simulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf trebuie să facă obiectul unei proceduri care să stabilească condițiile/circumstanțele de dispunere a testării poligraf, precum și relevanța în procedura disciplinară a rezultatului testării, a refuzului funcționarului de a se supune testării ori a retragerii consimțământului anterior finalizării testării. Aceste aspecte trebuie reglementate în mod clar, precis și previzibil, în acord cu dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție .

207.

Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, că trăsătura esențială a statului de drept o constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii (a se vedea în acest sens și

Decizia Curții Constituționale nr. 232 din 5 iulie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001,

Decizia Curții Constituționale nr. 234 din 5 iulie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 25 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) și că „statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea tuturor legilor și tuturor actelor normative cu aceasta“ ( Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 27 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelență un stat în care se manifestă domnia legii“ ( Decizia Curții Constituționale nr. 13 din 9 februarie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea Constituțională a reținut că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative și că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,

Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011,

Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 447 din 29 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

208.

Raportând aceste considerente de principiu la dispozițiile criticate prin prezenta obiecție, Curtea reține că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de

art. 1 alin. (5) din Constituție

de a asigura un cadru normativ clar, precis și previzibil în ceea ce privește utilizarea tehnicii poligraf pentru detecția comportamentului simulat al funcționarilor ONJN/Autorității Vamale Române/ANAF, așa încât, având în vedere cele reținute în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, Curtea constată că prevederile art. XVII [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 5^3 alin. (5) și la art. 5^3 alin. (6) fraza întâi], ale art. XIX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 31^3 alin. (1)] și ale art. XX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 20 alin. (2)] din lege sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5) , în componenta privind calitatea normei.

209.

În ceea ce privește prevederile art. XVII și XXXVIII din lege, în formularea criticilor de neconstituționalitate ce privesc dispozițiile referitoare la testarea psihologică periodică, evaluarea psihologică complexă, respectiv evaluarea psihologică a integrității funcționarilor publici din cadrul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc sunt invocate dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3) ,

art. 16 ,

24 ,

26 ,

28 ,

41

și

53 .

210.

În raport cu criticile formulate, Curtea reține că testarea psihologică și cea de integritate a unor categorii de funcționari publici nu aduce atingere dreptului la viața privată, câtă vreme sunt proceduri realizate în cadrul unui raport de serviciu, pentru îndeplinirea căruia funcționarul public trebuie să fie apt, inclusiv din punct de vedere psihologic. Aceste testări evaluează starea psihologică a funcționarului, în raport cu serviciul pe care îl prestează, și reprezintă concretizarea obligației pozitive a statului de a crea un cadru legal adecvat de natură a garanta asigurarea unui serviciu public corect, transparent și echilibrat. Ca atare, Curtea reține că testarea psihologică și cea de integritate vizează evidențierea unor trăsături, atitudini sau nivelul unor aptitudini în ceea ce privește funcția publică pe care funcționarul o exercită, și nu aspecte de viață privată, exterioare serviciului public.

211.

Totodată, Curtea reține că testarea psihologică periodică este efectuată în scop de monitorizare a adaptării angajatului la cerințele specifice postului și instituției, precum și de evaluare a factorilor de risc psihosociali la locul de muncă. Stabilirea obiectivului implicit al testării psihologice periodice este unul de

prognostic: dacă un angajat este diagnosticat drept adaptat la un moment dat, atunci se poate afirma că el este adaptabil în viitor. Cu alte cuvinte, adaptarea prezentă este un predictor al adaptării viitoare. Scopul evaluării psihologice periodice îl constituie monitorizarea adaptării angajaților la activitățile și locurile de muncă cu expunere la factori de risc psihosociali și a impactului acestora asupra sănătății și bunăstării psihologice a angajaților. Așa încât Curtea reține că sănătatea psihologică la locul de muncă are o dinamică individuală, care justifică periodicitatea testării psihologice. De asemenea, modificarea în timp a factorilor individuali și a celor organizaționali-situaționali justifică efectuarea periodică a testării psihologice a angajaților.

212.

Totodată, având în vedere jurisprudența constantă a instanței de control constituțional (a se vedea în acest sens

deciziile nr. 674 din 17 noiembrie 2016 ,

nr. 90 din 27 februarie 2018 ,

nr. 627 din 22 septembrie 2020 ,

nr. 213 din 30 martie 2021 ,

nr. 658 din 15 decembrie 2022

și

nr. 725 din 13 decembrie 2023 ), Curtea reține că rămân în domeniul organizării executării legii și pot fi reglementate printr-un act administrativ cu caracter normativ aspectele referitoare la emiterea avizului privind evaluarea psihologică complexă (procedura interviului anamnestic și stabilirea setului de teste psihologice), precum și la emiterea avizului de integritate (modul de integrare a metodelor de apreciere a integrității; clarificarea obiectivelor de evaluare; influența evaluării asupra deciziei de angajare; monitorizarea performanței evaluării; procedura interviului; stabilirea numărului de teste psihologice).

213.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3) ,

art. 16 ,

24 ,

26 ,

28

și

41 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

214.

În ceea ce privește intervenția legislativă propusă prin art. XVIII-art. XXI pct. 1-4 din lege sunt invocate dispozițiile

art. 26 ,

28 ,

30 ,

40

și

53 din Legea fundamentală , cu referire la utilizarea body worn camera/bodycam-urilor de către funcționarii din sectorul fiscal-vamal.

215.

Analizând criticile formulate, Curtea, pronunțându-se în limitele sesizării sale, reține că utilizarea unor body worn camera/bodycam de către funcționarii care interacționează cu cetățenii reprezintă concretizarea unor obligații pozitive de natură normativă ale statului, în sensul asigurării unui serviciu public corect, transparent și echilibrat, pentru garantarea securității juridice a cetățeanului. Folosirea lor este limitată la evidențierea acestei interacțiuni pentru a preveni eventualele conduite contrare legii sau eticii profesionale. De altfel, atât funcționarul, cât și persoana cu care interacționează în exercitarea raportului de serviciu cunosc că întreaga lor discuție, conduită și comportament vor fi înregistrate tocmai pentru a preveni actele de nerespectare a legii din partea ambelor părți. Prin urmare, Curtea constată că dotarea funcționarilor cu asemenea body worn camera/bodycam-uri nu poate fi privită decât ca o garanție pentru respectarea legii de către ambele părți care interacționează (reprezentantul statului și persoana cu care acesta intră în contact, în exercitarea atribuțiilor de serviciu).

216.

Cu privire la folosirea înregistratoarelor audio-video portabile de timp bodycam/body worn camera fără consimțământul persoanelor vizate, Curtea observă că există dispoziții similare celor criticate în

Legea nr. 218/2002

privind organizarea și funcționarea Poliției Române,

art. 56 alin. (1) lit. a)

și

b) din această lege

stabilind că, în scopul realizării activităților desfășurate de organele de poliție, acțiunile polițistului în spații publice pot fi înregistrate cu mijloacele fotoaudio-video din dotare, fără consimțământul persoanelor vizate, și, de asemenea, Poliția Română este autorizată să fixeze, ocazional, cu mijloace foto-audio-video sau prin alte mijloace tehnice din dotare, momente operative cu privire la activități publice desfășurate în locuri publice, fără consimțământul persoanelor vizate, în cazul în care există motive verosimile pentru a bănui că în aceste locuri publice ar putea fi comise infracțiuni. La nivelul Inspectoratului General al Poliției Române au fost stabilite reguli de utilizare a înregistratoarelor audio-video portabile de tip body worn camera, precum: semnalarea existenței înregistratoarelor audiovideo portabile de tip body worn camera prin intermediul unei pictograme, atașate pe uniforma polițistului sau pe înregistratoarele audio-video portabile de timp body worn camera, informarea persoanelor ce fac obiectul măsurilor cu privire la faptul că intervenția sau acțiunea poliției este înregistrată audio-video, în condițiile legii, și, de asemenea, o procedură de înregistrare, descărcare, stocare și acces a/la înregistrărilor/înregistrările audio-video, garanții ale persoanelor vizate, precum sunt: prelucrarea datelor cu caracter personal colectate prin înregistratoarele audio-video portabile de tip body worn camera, cu respectarea

Legii nr. 363/2018

sau a Regulamentului (UE) 2016/679, după caz; interzicerea prelucrării datelor cu caracter personal în alte scopuri, cu excepția situațiilor prevăzute expres de lege și numai dacă sunt asigurate garanțiile necesare pentru protejarea drepturilor persoanelor vizate; drepturile persoanelor vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal prin intermediul înregistratoarelor audio-video portabile de tip body worn camera, care se exercită potrivit prevederilor

Legii nr. 363/2018

sau ale Regulamentului (UE) 2016/679, după caz; înregistrările audio și video realizate, care conțin date cu caracter personal, nu reprezintă informații de interes public, în conformitate cu

art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001

privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare; datele colectate se descarcă securizat din înregistratorul audio-video portabil de tip body worn camera în mediul de stocare, cu asigurarea integrității și autenticității datelor, conform manualului de utilizare pus la dispoziție de furnizorul/producătorul acestuia; descărcarea înregistrărilor se face în mod automat sau manual, în mediul de stocare constituit la nivelul structurii de poliție, la ieșirea din serviciu, de către polițistul care a utilizat înregistratorul audio-video portabil de tip body worn camera, sub supravegherea polițistului anume desemnat, denumit administrator al înregistratoarelor audio-video portabile; pentru ținerea evidenței operațiunilor de descărcare a înregistrărilor în mod manual, consultarea ulterioară și multiplicarea datelor înregistrate cu înregistratoarele audio-video portabile, la nivelul structurii de poliție, se întocmește și se completează, în format electronic sau fizic, de către administratorii înregistratoarelor audio-video portabile, registrul de evidență a operațiunilor de descărcare, consultare, multiplicare, al cărui model este prevăzut într-o anexă a dispoziției; stocarea datelor se realizează astfel încât să permită identificarea exactă a înregistrărilor după numele polițistului, data și ora realizării; datele cu caracter personal colectate se stochează pe teritoriul României; înregistrările audio și video se păstrează pe o perioadă de 6 luni de la data înregistrării; înregistrările audio și video care fac obiectul unor proceduri judiciare se păstrează după perioada prevăzută anterior, urmând regimul probelor; cel puțin o dată la doi ani, la nivelul unității care prelucrează datele, se verifică necesitatea stocării datelor în condițiile menționate anterior; la împlinirea termenelor prevăzute anterior, înregistrările audio și video se distrug, prin proceduri ireversibile.

217.

În aceste condiții, Curtea constată că procedura privind utilizarea înregistratoarelor audio-video portabile în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, precum și procedura privind înregistrarea și fixarea cu mijloace foto-audio-video, stocarea și accesarea înregistrărilor, precum și garanțiile aferente acestor operațiuni constituie aspecte ce pot fi circumscrise domeniului organizării executării legii, astfel că pot fi reglementate printr-un act administrativ cu caracter normativ, cum sunt: ordinul președintelui Autorității Vamale Române, respectiv ordinul președintelui ANAF ori ordinul comun al ministrului finanțelor și al președintelui ANAF, astfel cum prevăd art. XVIII și XXI pct. 2 și 3 din lege. Un astfel de act individualizează, în mod specific, obligațiile stabilite în Regulamentul UE 2016/679, act cu aplicabilitate directă în ordinea juridică națională.

218.

Așadar, Curtea reține că, potrivit art. XVIII și XXI pct. 2 din lege, înregistrarea și fixarea de către personalul autorităților (Autorității Vamale Române, respectiv ANAF) a activităților specifice, prin utilizarea mijloacelor foto-audio-video din dotare, precum și păstrarea înregistrărilor audio și/sau video și a imaginilor fotografice astfel obținute se realizează cu respectarea prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE. Curtea reține că Regulamentul (UE) 2016/679 prevede o serie de principii (art. 6) și garanții, precum sunt: principiul prelucrării datelor cu caracter personal în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată; colectarea datelor cu caracter personal în mod legal în scopuri determinate, explicite și legitime; datele cu caracter personal trebuie să fie adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate; datele cu caracter personal trebuie să fie păstrate într-o formă care permite identificarea persoanelor vizate pe o perioadă care nu depășește perioada necesară îndeplinirii scopurilor în care sunt prelucrate datele; datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate într-un mod care asigură securitatea adecvată a datelor cu caracter personal, inclusiv protecția împotriva prelucrării neautorizate sau ilegale și împotriva pierderii, a distrugerii sau a deteriorării accidentale, prin luarea de măsuri tehnice sau organizatorice corespunzătoare („integritate și confidențialitate“); dreptul la informare (art. 13, 14 și 34); dreptul de acces al persoanei vizate (art. 15); dreptul la ștergerea datelor - „dreptul de a fi uitat“ (art. 17); dreptul de a depune o plângere la o autoritate de supraveghere (art. 77); dreptul de a se adresa justiției (art. 79).

219.

Așa încât Curtea constată că libera circulație a datelor cu caracter personal pe teritoriul național, circumscrisă realizării activităților autorităților menționate în art. XVIII și XXI din legea criticată (Autoritatea Vamală și ANAF), nu poate fi împiedicată din motive legate de protecția persoanei față de prelucrarea de date cu caracter personal atât timp cât prevederile legii, precum și ale actului administrativ cu caracter normativ, emis în aplicarea acesteia, adoptate în acord cu principiile din Regulamentul (UE) 2016/679, sunt îndeplinite.

220.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 26 ,

28 ,

30

și

40 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu are incidență în cauză.

221.

Cât privește criticile aduse art. XXII din lege privind instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri, de 25 lei pentru fiecare colet extracomunitar sub 150 euro, Curtea reiterează considerentele de principiu, dezvoltate în jurisprudența sa ( Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020 , precitată, paragraful 93 și următoarele), potrivit cărora dreptul statului de a încasa taxe și impozite, rezultat implicit din dispozițiile

art. 56 alin. (1) din Constituție , care consacră obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin plata impozitelor și a taxelor, este unul dintre drepturile care țin de esența statului, asigurându-i existența și funcționalitatea. Cu alte cuvinte, prelevarea de taxe și impozite reprezintă un element esențial al suveranității statului, constituind premisa îndeplinirii rolului său fundamental: organizarea societății și satisfacerea interesului public, general, prin suportarea acelor costuri și cheltuieli care excedează intereselor individuale.

222.

Așa încât, având în vedere considerentele de principiu menționate, Curtea reține că instituirea unei taxe logistice pentru gestionarea fluxurilor extracomunitare de bunuri, în valoare de 25 de lei pentru fiecare colet ce conține bunuri cu valoare comercială care intră pe teritoriul României, cu loc de începere a livrării în afara teritoriului Uniunii Europene, a cărei valoare declarată se situează sub plafonul de 150 de euro, vizează opțiunea legiuitorului, fiind în marja sa constituțională de apreciere să stabilească efectele pe care scutirea de taxe vamale pentru astfel de colete le-ar produce asupra bugetului de stat. De altfel, analizând evoluția numărului de colete livrate în România, cu origine din spațiul extracomunitar, în expunerea de motive la lege Guvernul a arătat că aceasta a crescut de peste 50 de ori, situație care generează o serie de efecte negative asupra economiei, mediului și cetățenilor/locuitorilor din România, cum ar fi: costuri de mediu, suprasolicitarea autorităților vamale, concurență neloială, risc crescut de produse neconforme, costuri directe datorate evaziunii fiscale comise de furnizori externi nerezidenți fiscali în România, pierdere de venituri bugetare. Prin urmare, Curtea reține că implementarea unei taxe de gestionare a fluxurilor extracomunitare de bunuri este o măsură necesară pentru protejarea intereselor economice ale României, asigurarea echității fiscale și îmbunătățirea controlului asupra produselor importate, precum și pentru încurajarea dezvoltării de centre logistice pe teritoriul României. Taxa este justificată și rezonabilă în contextul expus mai sus, nu are implicații pentru consumatorul final și nu creează distorsiuni sau bariere artificiale în calea comerțului liber. Cuantumul fix al acesteia nu se raportează la valoarea bunurilor, ci la o categorie de bunuri cu un flux ridicat, având așadar un caracter logistic. Totodată, Curtea constată că textul criticat nu aduce atingere dispozițiilor

art. 135 din Constituție , ținând seama de faptul că acest text constituțional nu acoperă ipoteza analizată. Astfel, obligația statului de a asigura libertatea comerțului nu se confundă cu posibilitatea statului de a reglementa impozite și taxe. Celelalte aspecte criticate (obligația furnizorilor poștali de a identifica, urmări și taxa fiecare colet extracomunitar, precum și obligația de subrogare în cazul neîncasării taxei), în raport cu argumentele autorilor criticii, vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii.

223.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale

art. 16 ,

44 ,

45 ,

56

și

135 .

224.

Curtea constată că susținerile referitoare la prevederile art. XXIV pct. 1-3 sunt neîntemeiate. Soluțiile legislative, care instituie reguli noi în ceea ce privește împărțirea între asociați a beneficiilor realizate de societate, acordarea/restituirea de împrumuturi acționarilor sau asociaților, după caz, sau altor persoane afiliate ori conversia împrumuturilor în capital social, nu pun în discuție efectivitatea acestor drepturi și, prin urmare, nu reflectă decât o opțiune legislativă, ce nu poate fi cenzurată de Curtea Constituțională. Curtea reține că prevederile în cauză nu pot fi interpretate ca reprezentând restricții în derularea activităților economice, dimpotrivă urmăresc întărirea situației financiare a societăților vizate și vin în sprijinul mediului de afaceri, reprezentat atât de societățile decapitalizate, cât și de partenerii acestora, constituie un factor de stabilizare a mediului economic, precum și un element care vizează preîntâmpinarea în viitor a altor cazuri de decapitalizare. Prin urmare, Curtea reține că legiuitorul are atributul constituțional de a stabili condițiile privind modul de distribuire a dividendelor, având ca obiectiv protejarea intereselor societății și echilibrul economic al acesteia. Soluțiile legislative criticate nu interzic în mod absolut încasarea dividendelor ori acordarea/restituirea de împrumuturi acționarilor sau asociaților, după caz, sau altor persoane afiliate, ci condiționează distribuirea/acordarea/restituirea lor, justificat de scopul legitim de a proteja stabilitatea financiară a societăților și a pieței, prevenirea decapitalizării societăților și asigurarea resurselor necesare pentru onorarea obligațiilor fiscale, salariale, precum și comerciale ale acestora. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că principiul libertății economice nu este un drept absolut, ci este condiționat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum și asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime ale tuturor (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 162 din 8 februarie 2011 , precitată).

225.

Totodată, Curtea nu poate reține instituirea unei discriminări a societăților private în raport cu societățile la care statul este acționar/asociat ori la care unitățile administrativ-teritoriale dețin calitatea de acționar/asociat, cât privește neincluderea în datoriile față de acționari/asociați a datoriilor față de bugetul general consolidat și împrumuturile pe care societățile le primesc din veniturile rezultate din privatizare, întrucât acestea din urmă nu se află în aceeași situație juridică cu cele private. Curtea reține că societățile la care statul este acționar/asociat ori la care unitățile administrativ-teritoriale dețin calitatea de acționar/asociat sunt, sub aspectul stabilirii regimului juridic al datoriilor, într-o situație diferită de operatorii privați, acest aspect fiind suficient pentru ca legiuitorul să poată aplica un tratament juridic diferențiat în privința lor (a se vedea în același sens

Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, paragraful 30).

226.

Totodată, Curtea reține că stabilirea unei fapte ce constituie contravenție și a sancțiunii aplicabile acesteia reprezintă o opțiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura stabilitatea mediului economic. Celelalte critici formulate, care privesc termenul de 2 ani pentru conversia forțată, exceptările prevăzute pentru anumite categorii de investitori, criteriile pentru acordarea exceptărilor, procedura de conversie a creanței prin hotărâri guvernamentale sau ale consiliilor locale, vizează interpretare și aplicare a legii, care excedează competenței instanței de control constituțional.

227.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale

art. 44 ,

45

și

135 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

228.

În ceea ce privește prevederile art. XXIX pct. 1-52 din lege, referitoare la modificările adoptate cu privire la procedura de insolvență, Curtea reține că instituirea unei categorii distincte de creditori, aceea a „persoanelor strâns legate de debitor“, astfel cum este reglementată în art. XXIX pct. 1 [cu referire la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-f) din

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență], având un înțeles propriu în reglementarea procedurii insolvenței și un regim juridic similar „persoanele care dețin controlul într-o societate“, astfel cum sunt acestea definite în

art. 5 alin. (1) pct. 9

din

Legea nr. 85/2014 , constituie o măsură rezonabilă, în acord cu principiile care stau la baza aplicării procedurilor de insolvență, astfel cum se regăsesc acestea în

art. 4

din

Legea nr. 85/2014

(maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor, acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă a afacerii, asigurarea unor proceduri de prevenire a insolvenței și insolvență eficientă, asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în aceste proceduri etc.), în vederea respectării scopului procedurii insolvenței, respectiv acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia. Curtea reține că reglementarea acestei categorii de creditori are în vedere calitatea lor specială, în virtutea căreia au sau au avut acces la informații privind situația financiară a debitorului și la bunurile din patrimoniul acestuia, astfel că sunt create premise pentru o conduită procedurală a creditorilor incluși în categoria persoanelor strâns legate de debitor care nu ar fi în interesul general al masei credale.

229.

Totodată, Curtea reține că includerea în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“ a „persoanelor care au acces la informații fără caracter public“ nu conferă textului un caracter vag, astfel cum susțin autorii, câtă vreme sfera acestor persoane este clar delimitată prin două condiții cumulative, reglementate în text, respectiv să aibă acces la informații fără caracter public cu privire la întreprinderea debitorului, pe de o parte, și să aibă posibilitatea de a controla operațiunile acestuia, pe de altă parte, condiții aplicabile inclusiv în cazul în care aceste persoane se află într-un raport de muncă cu debitorul. Prin urmare, Curtea reține că nu orice partener contractual al debitorului se poate încadra în categoria persoanelor strâns legate de persoana debitorului, ci doar acele persoane care, pe lângă faptul că au acces la informații cu caracter nepublic despre debitor, au și posibilitatea de a controla operațiunile acestuia.

230.

De asemenea, Curtea reține că reglementarea unui interval de timp de 2 ani, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în care persoana strâns legată de debitor să fi avut una dintre calitățile enumerate în text și prin raportare la care se determină situațiile ce conduc la încadrarea în această categorie, nu este o noțiune nou-introdusă în

Legea nr. 85/2014 . Reglementarea actuală are corespondent în

art. 79

și

80 alin. (1) lit. a) ,

b)

și

c)

și

alin. (2) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, care stabilea însă o perioadă extinsă de 3 ani cât privește prezumția de fraudă, perioadă pe care literatura de specialitate a denumit-o „perioadă suspectă“. Curtea observă că această din urmă noțiune („perioadă suspectă“) a fost introdusă printre termenii definiți în

art. 5 alin. (1)

din

Legea nr. 85/2014 , la pct. 42^1 al acestui articol, prin

Legea nr. 216/2022 , și include „oricare dintre intervalele prevăzute de prezenta lege, anterioare deschiderii unei proceduri de insolvență, în care sunt încheiate acte sau operațiuni frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, supuse verificării potrivit prevederilor prezentei legi“. Totodată, Curtea nu poate reține că reperul temporal al stabilirii calității de persoană strâns legată de debitor este arbitrar, astfel cum susțin autorii. Dimpotrivă, Curtea observă că reperul menționat este raportat la criteriul temporal folosit de Legea insolvenței în stabilirea regimului acțiunilor în anulare pentru conduita frauduloasă a debitorului. În acest sens Curtea reține că

art. 82 alin. (1)

din

Legea nr. 85/2014

reglementează obligația debitorului de a pune la dispoziția administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a creditorului, care deține cel puțin 20% din valoarea totală a creanțelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe, toate informațiile și documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, precum și lista cuprinzând plățile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii și transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sub sancțiunea ridicării dreptului de administrare, iar

art. 117 alin. (1) din același act normativ

stabilește că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, în timp ce

art. 258 lit. h) ,

lit. i) pct. 1 ,

lit. j) pct. 1 ,

2

și

5

din

Legea nr. 85/2014

prevede că printre atribuțiile lichidatorului judiciar se includ: introducerea acțiunilor pentru anularea actelor frauduloase, încheiate de societatea de asigurare/reasigurare debitoare în dauna drepturilor creditorilor de asigurări în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, introducerea acțiunilor pentru anularea constituirilor de drepturi de preferință sau transferuri de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, efectuate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare prin acte de transfer cu titlu gratuit, cu excepția sponsorizărilor în scop umanitar, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; introducerea de acțiuni pentru anularea constituirilor de cauze de preferință sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații, executate de societatea de asigurare/ reasigurare debitoare în dauna creditorilor de asigurări prin: acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția părților implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditorii de asigurări sau de a leza în orice mod drepturile acestora; operațiuni comerciale în care prestația societății de asigurare/reasigurare debitoare o depășește în mod vădit pe cea primită, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; acte de transfer cu titlu gratuit, cu excepția sponsorizărilor în scop umanitar derulate potrivit legii, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii falimentului.

231.

Curtea constată, totodată, că susținerile potrivit cărora nu sunt reglementate proceduri pentru contestarea încadrării în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“, contrar dispozițiilor

art. 21 ,

24

și

124 din Constituție , sunt neîntemeiate. În acest sens Curtea observă că art. XXIX pct. 20 din lege prevede că creditorul care face parte din categoria persoanelor strâns legate de debitor, prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. 42^2 lit. a)-c) și f) din

Legea nr. 85/2014 , are obligația de a informa administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în legătură cu raportul său cu debitorul, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar verifică încadrarea unui creditor în categoria persoanelor strâns legate de debitor prin consultarea registrului comerțului, registrului beneficiarilor reali, precum și registrului acționarilor societății debitoare, ținut de aceasta sau de o societate independentă, și informează judecătorul-sindic și adunarea creditorilor. Totodată, Curtea reține că persoana încadrată în categoria „persoanelor strâns legate de debitor“ - în ipoteza în care încadrarea în această categorie a unui anumit creditor se realizează de către administratorul/lichidatorul judiciar, în cazul în care nu există o declarație a creditorului în acest sens - are posibilitatea de a contesta această calitate în temeiul

art. 45 alin. (1) lit. j)

din

Legea nr. 85/2014 , astfel că judecătorul-sindic va verifica și va analiza legalitatea măsurilor luate de administratorul judiciar. Distinct, în măsura în care administratorul judiciar reține calitatea de persoană strâns legată de debitor în cadrul unui raport cuprinzând descrierea modului în care și-a îndeplinit atribuțiile, oricare dintre creditori, precum și orice altă persoană interesată pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, în temeiul

art. 59 alin. (5)

din

Legea nr. 85/2014 .

232.

De asemenea, Curtea constată că susținerea referitoare la restricțiile impuse „persoanelor strâns legate de debitor“, în ceea ce privește limitarea dreptului de vot al acestora în adunările creditorilor, precum și excluderea acestor persoane din comitetul creditorilor este neîntemeiată. Curtea observă că persoanele strâns legate de debitor își pot exercita în mod deplin dreptul de vot în adunarea creditorilor, în timp ce, în comitetul creditorilor, legea impune o limitare a posibilității de desemnare a unei singure persoane aflate în strânsă legătură cu debitorul, iar nu o excludere a acestora. Curtea reține că restrângerea posibilității acestor creditori de a fi desemnați ca membri în comitetul creditorilor este justificată de relația specială a acestei categorii de creditori cu debitorul, care poate influența luarea unor decizii esențiale în cadrul derulării procedurii insolvenței. În plus, Curtea observă că limitarea nu se aplică tuturor persoanelor strâns legate de debitor, ci doar celor enumerate la lit. a)-c) și f) ale pct. 42^2 al art. 5 din

Legea nr. 85/2014 . Prin urmare, categoriile de creditori cu privire la care autorii obiecției invocă neconstituționalitatea normei (cum sunt persoanele care au acces la informații fără caracter public cu privire la întreprinderea debitorului, persoanele care au posibilitatea de a obține beneficii de pe urma situației financiare a debitorului, soțul/soția sau rudele până la gradul al III-lea inclusiv - mătuși, verișori, unchi) nu sunt incluse în categoria creditorilor care nu pot fi desemnați în comitetul creditorilor.

233.

Curtea constată că susținerea referitoare la restricțiile impuse cu privire la transferul bunurilor debitorului (ca ansamblu independent ori în bloc, ca ansamblu funcțional) către o persoană strâns legată de debitor este neîntemeiată. În acest sens Curtea reține că normele criticate nu sunt prohibitive, ci urmăresc ca procesul de achiziție să se deruleze în condiții de transparență și previzibilitate, pentru a se asigura atingerea unuia dintre principiile de bază ale legii insolvenței, și anume maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor. În acest sens norma criticată prevede că persoana strâns legată de debitor trebuie să precizeze în ofertă că are această calitate, arătând și elementele de legătură, și, totodată, vânzarea se va autoriza prin confirmarea planului de către judecătorul-sindic. Așa încât, în condițiile în care devoalarea calității de persoană strâns legată de debitor se face chiar de către persoana aflată în această ipostază, prin precizarea acestei calități în cuprinsul ofertei pe care o depune, nu se mai poate susține că ar mai fi necesar ca, în această procedură, să își conteste propria declarație. Totodată, cât privește ipoteza transferului bunurilor debitorului în bloc, ca ansamblu funcțional, Curtea constată că norma criticată este chiar mai permisivă în raport cu dreptul comun, care interzice participarea debitorului la licitație fie direct, fie prin interpuși [în acest sens fiind

art. 843 alin. (2)

din

Codul de procedură civilă ].

234.

Cu privire la criticile ce vizează întârzierea valorificării activelor și reducerea prețurilor obținute, excluderea unor creditori experimentați din comitetele creditorilor, care poate reduce calitatea deciziilor și poate prelungi procedurile prin lipsa expertizei necesare, cerințele suplimentare de documentare și de procedură, care pot crește costurile procedurilor și pot reduce sumele disponibile pentru distribuirea către creditori, identificarea și monitorizarea „persoanelor strâns legate de debitor“, care vor necesita resurse administrative substanțiale și vor crea sarcini birocratice ce vor îngreuna procedurile, Curtea constată că cele relevate sunt chestiuni de aplicare a legii, instanța constituțională fiind chemată să realizeze un control de constituționalitate, iar nu să determine modul de interpretare a legii supuse controlului.

235.

Cât privește critica referitoare la extinderea răspunderii pentru cauzarea insolvenței (art. XXIX pct. 49 din lege) în ipoteza „transferării activelor sau a unei părți semnificative din întreprinderea debitorului aflat în dificultate financiară către o persoană strâns legată de debitor, cu nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 73 alin. (2^1) din

Legea nr. 31/1990, republicată , cu modificările și completările ulterioare, și cu intenția de a continua activitatea prin intermediul acestei noi entități și de a sustrage activele de la urmărirea creditorilor debitorului“, Curtea observă că se susține că aceasta este „mai problematică“, nefiind indicate motivele care ar conduce la această concluzie. Or, Curtea nu se poate substitui autorilor obiecției pentru ca ea însăși să invoce critici de neconstituționalitate punctuale, la care tot instanța de control constituțional să răspundă (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

236.

Prin urmare, Curtea constată că normele criticate nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale

art. 16 ,

21

și

125 , iar dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

237.

Totodată, Curtea nu poate reține caracterul retroactiv al prevederilor art. XXXII din lege, câtă vreme textul criticat stabilește că procesele începute, în temeiul

Legii nr. 85/2014 , înainte de intrarea în vigoare a legii criticate, rămân supuse legii aplicabile anterior intrării în vigoare a legii criticate, legea nouă fiind aplicabilă tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia. De asemenea, Curtea observă că excepțiile reglementate la alin. (2)-(12) ale art. XXXII din lege, care privesc, printre altele, termenele pentru formularea acțiunii în anulare, contestațiile împotriva deciziilor comitetului creditorilor, vânzările către persoane strâns legate de debitor care au loc după data intrării în vigoare a legii criticate, dacă până la această dată nu a fost publicat tabelul definitiv de creanțe, evaluarea periodică de către administratorul judiciar a posibilității reale de reorganizare efectivă, în procedurile în care nu a fost depus încă la dosar primul raport în care se efectuează această verificare, fiind dispoziții de natură procedurală, sunt de imediată aplicare și intră în domeniul propriu de aplicare a legii, astfel că textele de lege, de modificare a

Legii nr. 85/2014 , sunt aplicate proceselor în curs fără a se putea susține că se aduce atingere principiului neretroactivității. De altfel, Curtea reține că stabilirea legii aplicabile actelor, faptelor și situațiilor juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia constituie un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești.

238.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu aduc atingere dispozițiilor

art. 15 alin. (2) ,

21

și

124 din Constituție .

239.

Cu privire la prevederile art. XXXIII din lege, care introduc art. 19^1 în

Legea nr. 108/1999

pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, referitor la purtarea de înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera de către personalul din cadrul Inspecției Muncii și al inspectoratelor teritoriale de muncă, care ocupă funcții publice specifice, sunt invocate dispozițiile constituționale ale

art. 26 ,

41 ,

45

și

53 .

240.

Analizând criticile formulate, Curtea constată că sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele reținute cu privire la dispozițiile art. XVIII - art. XXI pct. 1-4 din lege, în ceea ce privește libera circulație a datelor cu caracter personal pe teritoriul național, circumscrisă realizării activității Inspecției Muncii, precum și în ceea ce privește stabilirea, prin ordin al ministrului muncii, familiei, tineretului și solidarității sociale, a procedurii privind utilizarea înregistratoarelor audio-video portabile în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, a procedurii privind înregistrarea și fixarea cu mijloace foto-audio-video, stocarea și accesarea înregistrărilor, precum și a garanțiilor aferente acestor operațiuni.

241.

Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă dispozițiile constituționale ale

art. 26

și

41 , iar dispozițiile

art. 45

și

53 din Legea fundamentală

nu au incidență în cauză.

242.

Pentru considerentele arătate, în temeiul

art. 146 lit. a)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 11 alin. (1) lit. A.a) , al

art. 15 alin. (1)

și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în privința art. XVIII, art. XXI pct. 1-4 și art. XXXIII din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice și pentru modificarea și completarea unor acte normative și cu unanimitate de voturi cu privire la legea în ansamblu și la celelalte dispoziții,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. XVII [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 5^3 alin. (5) și la art. 5^3 alin. (6) fraza întâi], ale art. XIX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 31^3 alin. (1)] și ale art. XX [cu referire la sintagma „inclusiv pentru detecția comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf“ din cuprinsul art. 20 alin. (2)] din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice și pentru modificarea și completarea unor acte normative sunt neconstituționale.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare și eficientizare a resurselor publice și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum și dispozițiile art. I pct. 1-4 și pct. 7-25, art. II pct. 1-5, art. III pct. 1-10, art. IV-art. IX, art. XII pct. 1-14 și pct. 16-51, art. XV pct. 1 și 2, art. XVI, art. XVII [cu referire la celelalte dispoziții față de cele constatate neconstituționale], art. XVIII, art. XIX [cu referire la celelalte dispoziții față de cele constatate neconstituționale], art. XX [cu referire la celelalte dispoziții față de cele constatate neconstituționale], art. XXI pct. 1-4, art. XXII, art. XXIV pct. 1-3, art. XXIX pct. 1-52, art. XXXII, art. XXXIII și art. XXXVIII din lege, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 octombrie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU

Prim-magistrat-asistent,

Benke Károly

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 28 de senatori aparținând Grupului parlamentar al Alianței pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 57 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Alianței pentru Unirea Românilor, Grupului parlamentar S.O.S. România și al Grupului parlamentar al Partidului Oamenilor Tineri și care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 4.030A/2025 și nr. 4.058A/2025 trebuia admisă și constatată neconstituționalitatea dispozițiilor: art. XVII - care privește art. 5^3 și art. 5^4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 3 aprilie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările și completările ulterioare;

art. XVIII - care privește completarea art. 20^1 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare;

art. XIX - care privește art. 31^3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 243/2004, cu modificările și completările ulterioare;

art. XX - care privește art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 31 august 2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 609/2003, cu modificările și completările ulterioare;

art. XXI - care privește art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare,

pentru următoarele motive:

1.

Conform dispozițiilor art. 5^4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările și completările ulterioare, în aplicarea dispozițiilor art. 5^3, testarea psihologică se desfășoară în condițiile prezentate în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 355/2017 privind supravegherea sănătății lucrătorilor și constă în două tipuri de evaluări, respectiv o evaluare psihologică complexă, ce are în vedere analiza nivelului cognitiv, stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea și reziliența la stres, și o evaluare psihologică a integrității, care urmărește identificarea tendințelor comportamentale ce pot afecta integritatea profesională. Pe de altă parte, conform art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, scopul actului normativ este acela de a stabili cerințele minime pentru supravegherea lucrătorilor față de riscurile pentru securitate și sănătate, în vederea prevenirii îmbolnăvirii acestora cu boli profesionale cauzate de agenți nocivi chimici, fizici, fizico-chimici sau biologici, caracteristice locurilor de muncă, precum și a solicitării diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.

Același actul normativ stipulează, la art. 2, faptul că supravegherea sănătății lucrătorilor reprezintă totalitatea serviciilor medicale care asigură prevenirea, depistarea și dispensarizarea bolilor profesionale și a bolilor legate de profesie, precum și menținerea sănătății și a capacității de muncă a lucrătorilor, supravegherea sănătății acestora fiind asigurată de către medicii specialiști de medicina muncii.

Prezenta lege nu definește noțiunea de integritate profesională, astfel că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, noțiunea de „integritate“ se referă la cinste, corectitudine, probitate și onestitate, fiind un concept moral care vizează acțiuni conforme cu propriile valori, principii și așteptări, rezultatele fiind o dovadă a acestei consistențe.

Ca atare, legiuitorul a făcut, pe de o parte, o distincție între cele două tipuri de evaluări, având în vedere, pe de o parte, finalitățile diferite urmărite, iar, pe de altă parte, faptul că scopul urmărit și rezultat ca urmare a susținerii evaluării integrității este diferit față de ceea ce a avut în vedere legiuitorul delegat prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 355/2007, care a impus angajatorului obligația de a se afla în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătății lucrătorilor (art. 5).

Astfel, se constată că prezenta lege nu definește acest concept, ci precizează doar ceea ce se urmărește, și anume identificarea unor potențiali candidați sau funcționari care au predispoziție ori prezintă un risc ce ar putea afecta integritatea lor profesională, ca urmare a unui comportament contraproductiv.

Această integritate, pentru a fi considerată profesională, presupune respectarea regulilor, evitarea conflictelor de interese și acționarea în interes public și/sau instituțional, conform normelor și ghidurilor etice specifice fiecărei autorități sau instituții publice.

Ca atare, integritatea funcționarului este raportată atât la activitatea pe care acesta o desfășoară în cadrul entității publice al cărei angajat este, cât și la integritatea personală, având în vedere faptul că integritatea unei persoane se poate proba prin raportare la întreaga sa activitate, și nu doar la anumite situații.

În cazul de față se constată că acest tip de integritate se evaluează într-un cadru organizat și produce consecințe juridice.

Prin urmare, evaluarea psihologică a integrității nu reprezintă un tablou moral al candidatului sau funcționarului pus la dispoziția societății, așadar, fără vreo consecință juridică, ci este un act oficial prin care se stabilește integritatea necesară îndeplinirii funcției publice de conducere sau de execuție în cadrul unei autorități ori instituții publice, act care trebuie să se bazeze pe criterii obiective, determinante, specifice, previzibile

și cuantificabile, și nu pe aprecierea subiectivă fundamentată pe parametri psihologici care generează criterii de măsurare ce nu pot fi obiectivați.

Or, fără identificarea in concreto a cauzelor care demonstrează și angajează ideea de integritate discutabilă, pentru fiecare categorie de funcționar public în parte, nu sunt îndeplinite exigențele constituționale ale previzibilității legii și se creează o insecuritate juridică permanentă pentru candidații sau funcționarii aflați în situația de a fi evaluați din punctul de vedere al integrității.

Revine legiuitorului obligația de a reglementa astfel de cauze obiective, sens în care trebuie să se țină seama atât de specificul activității desfășurate de diferitele categorii de funcționari publici, cât și de faptul că integritatea reprezintă o parte componentă a drepturilor generale ale personalității, care, la rândul lor, se întemeiază pe demnitatea umană - valoare supremă a statului de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituție.

În consecință, textul criticat încalcă exigențele constituționale referitoare la previzibilitatea legii și securitatea juridică, întrucât nu reușește să normeze criteriile sau regulile în baza cărora candidatul ori funcționarul nu beneficiază de integritate profesională, fiind astfel încălcate prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție .

În titlurile XVII-XIX ale legii supuse controlului de constituționalitate s-a reglementat faptul că, în cazul funcționarilor care ocupă funcții publice de conducere și funcții publice generale de execuție în cadrul structurilor de control ale Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, Autorității Vamale Române și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, la solicitarea conducerilor acestor autorități, personalul poate face obiectul testării integrității în situația în care există „date și indicii privind abateri de la integritate“.

În cazul în care testarea funcționarului public indică un comportament disimulat, se declanșează cercetarea disciplinară, conform

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ.

Aceste testări se efectuează de către unități specializate (psihologi autorizați în condițiile legii), iar costurile aferente testărilor psihologice sunt suportate de către instituțiile publice solicitante.

Ca atare, legiuitorul oferă conducerii autorității posibilitatea de a dispune testarea psihologică de integritate a funcționarilor aflați în situația antereferită, testare care dobândește calitatea de probă, producând totodată consecințe juridice majore.

Din aceste dispoziții legale rezultă faptul că testarea integrității funcționarului public se dispune, în mod esențialmente, pe baza aprecierii subiective a conducerii autorității publice, întrucât în lege nu este stipulată nicio condiție cu privire la existența unor indicii clare că funcționarul și-a încălcat atribuțiile de serviciu.

Sintagma „date și indicii privind abateri de la integritate“ are o doză mare de generalitate, lăsând loc arbitrarului, care, pe lângă faptul că nu a fost definită în mod concret de legiuitor, creează un cadru ce permite superiorului ierarhic să exercite comportamente ce pot dobândi valențele hărțuirii morale a subalternului, sub protecția legii. Astfel, legiuitorul nu specifică sursa și natura acestor date și indicii care ar putea afecta integritatea funcționarului, de care acesta ar trebui să țină seama pentru a-și adapta conduita profesională în raporturile de serviciu.

În acest context, măsura dispusă de legiuitor, prin consecințele pe care le produce, poate avea un impact psihologic semnificativ.

Or, faptul că textul de lege nu condiționează testarea integrității de existența unor situații palpabile și obiective, care să justifice această măsură a șefului ierarhic, poate constitui terenul manifestării unor acțiuni ce au ca simplu temei dorința de exercitare a autorității asupra unei persoane aflate într-o poziție subordonată și care nu dispune de un mijloc eficient de apărare (rezultatele testelor de integritate fiind opozabile atât candidatului sau funcționarului, cât și instituției solicitante și lăsând o sferă largă de apreciere psihologului pentru a decide dacă persoana admisă îndeplinește condiția integrității).

Așa cum Curtea Constituțională a României a statuat în jurisprudența sa, „demnitatea umană este însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale“, constituind atât un principiu director în privința drepturilor și libertăților, cât și un drept fundamental distinct.

Curtea a arătat că sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acțiuni sau inacțiuni care vizează ori au ca rezultat desconsiderarea existenței umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament disprețuitor (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 464 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 5 august 2019, paragrafele 52 și 53).

În egală măsură, Curtea a apreciat că o reglementare care, prin lipsa de precizie și claritate, permite comportamente abuzive ori discreționare ce generează efectele menționate anterior este incompatibilă cu demnitatea umană (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 833 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 3 februarie 2021).

Or, în acest context, apreciem că reglementările supuse controlului de constituționalitate creează o breșă legală care poate genera comportamente de natură să aducă atingere demnității umane, valoare ocrotită de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Având în vedere aspectele menționate mai sus, apreciem că, printr-o reglementare lipsită de precizie și claritate cu privire la condițiile în care funcționarii publici pot face obiectul testării integrității, textele legale sunt apte să genereze comportamente subiective de natură a afecta calitatea, claritatea și previzibilitatea legii, pe de o parte, și demnitatea umană, pe de altă parte, contravenind astfel prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Ca atare, textul criticat încalcă exigențele constituționale referitoare la previzibilitatea legii și securitatea juridică, întrucât nu normează criteriile sau eventual cazurile în care persoana nu îndeplinește condiția de integritate pentru a accede în această funcție (lipsa reperelor de claritate, precizie și predictibilitate).

2.

La art. XVIII care privește modificarea și completarea Legii nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, la art. 20^1 alin. (1) legiuitorul oferă personalului vamal posibilitatea ca, în scopul realizării activităților de control și supraveghere, să utilizeze camere audio-video portabile și să înregistreze foto, audio și video activitățile desfășurate în spații publice, fără consimțământul persoanelor vizate. Din acest text de lege nu rezultă în mod indubitabil că persoanele supravegheate sunt atenționate în prealabil cu privire la faptul că urmează să fie înregistrate. Spunem acest lucru întrucât, acolo unde a dorit, legiuitorul a precizat în mod expres această obligație [a se vedea art. 10 alin. (1) și (2) din aceeași lege].

La alin. (2) al art. 20^1, legiuitorul autorizează funcționarul vamal să efectueze înregistrări foto, video și audio, cu mijloacele din dotare, respectiv înregistratoare audio-video portabile de tip body worn camera, ale momentelor operative, fără consimțământul persoanelor vizate, în situațiile în care există suspiciuni privind săvârșirea unor fapte de fraudă fiscală și vamală.

Sintagma „moment operativ“ nu este definită de legiuitor, însă ar putea fi interpretată în funcție de context, referindu-se la un moment în care se iau acțiuni rapide și eficiente (activ, rapid, eficace) sau la un moment critic în cadrul unei operațiuni/proceduri. Pe de altă parte, fapta de „fraudă“ este o infracțiune care constă într-un act de înșelăciune comis pentru a obține câștiguri personale sau pentru altul ori de a cauza o pierdere unei alte părți.

Prin aceste dispoziții legale, legiuitorul derivat acordă puteri discreționare funcționarilor vamali, substituindu-i practic organului de urmărire penală.

Apreciem că, în contextul legal actual, funcționarii vamali au toate pârghiile legale de a preîntâmpina comiterea de fapte antisociale și de a descoperi fapte de fraudă vamală și fiscală.

Autoritatea păstrează înregistrările șase luni în lipsa unei proceduri stabilite prin ordin al președintelui Autorității.

Or, cu privire la modalitățile și metodele de supraveghere tehnică și la actele de autorizare, acestea, conform legislației în vigoare, sunt dispuse doar în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală sau ale Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională.

În ceea ce privește modul de autorizare a mandatelor din care pot rezulta înregistrări audio-video sau foto, Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că legislația în vigoare normează două sisteme normative diferite - cel reglementat de Codul de procedură penală și cel reglementat de Legea nr. 51/1991 - subliniind diferențele care decurg din reglementarea separată a acestor două sisteme.

Scopul pentru care este dispusă autorizarea mandatelor: primele au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar celelalte au ca scop securitatea națională. Toate aceste activități pot fi realizate numai de către organele de urmărire penală, așa cum sunt enumerate în art. 55 din Codul de procedură penală: respectiv procurorul, organele de cercetare penală, ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale. Mai mult, prin Decizia nr. 55/2022 Curtea a stabilit în mod ferm că în această categorie nu intră organele statului cu atribuții care, potrivit legislației în vigoare, se exercită în domenii care nu țin de prevenirea și descoperirea infracțiunilor și de tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Dacă efectele procedurii presupuse administrative sunt înlăturarea din funcție a funcționarului, conform jurisprudenței CEDO, gravitatea sancțiunilor face necesară asimilarea cu regimul penal, în ceea ce privește probele, garanțiile etc. În consecință, atribuirea mascată a calității de organ de cercetare penală unor organe cu atribuții în domeniile vamal, fiscal și al dreptului muncii încalcă prevederile

art. 1 alin. (5) , ale art. 26 și 28 din Constituție.

Pe de altă parte, sfera drepturilor și obligațiilor poate fi restrânsă prin măsuri legislative naționale numai în cazul în care restrângerea respectivă constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională, în cadrul unei societăți democratice, pentru protejarea anumitor interese publice, cum ar fi pentru a permite desfășurarea cercetării penale, protejarea securității naționale, apărarea sau siguranța publică.

Cu privire la limitarea exercițiului dreptului la viață intimă, familială și privată, Curtea a subliniat că aceasta trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităților în acest domeniu.

În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiuri din viața privată, locuri de ședere permanente, activități desfășurate.

În aceste condiții, înregistrările foto-audio-video nu sunt supuse autorizării prealabile a judecătorului de drepturi și libertăți, motiv pentru care nu respectă condițiile impuse de principiul proporționalității și nu oferă garanții care să asigure confidențialitatea datelor cu caracter personal.

Cu privire la etapa mecanismului de reținere, stocare și accesare a acestor înregistrări foto-audio-video, se observă că legiuitorul omite să reglementeze prin lege, lăsând la latitudinea președintelui Autorității stabilirea, printr-un ordin încheiat la o dată ulterioară, reglementarea acestei proceduri - aspect care încalcă dispozițiile constituționale, având în vedere că astfel de date cuprind conținutul acestor comunicări, iar persoanele vizate nu sunt informate cu privire la acest aspect, fiind susceptibile să imprime în conștiința acestora sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri.

Ca atare, în condițiile în care legiuitorul nu a adoptat printr-o lege procedura reținerii, stocării și accesării înregistrărilor fotoaudio-video ale multiplelor persoane vizate, dispozițiile art. 20^1 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o obligație ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligație anterioară - aceea a reținerii și stocării acestor informații - pe care legiuitorul omite să o reglementeze.

Chiar dacă norma prevede garanțiile necesare accesului la informațiile stocate, prin modul ambiguu de redactare, lipsit de predictibilitate, datorită faptului că obligația reținerii și stocării informațiilor poate fi reglementată prin acte normative infralegale, adoptate de autorități publice administrative cu competențe în diferite materii (vamal, fiscal, inspecția muncii), aceasta este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror

protecție este consacrată constituțional, prin raportare la

art. 1 alin. (5) , art. 26 și 28 din Constituție.

În acest mod se deschide posibilitatea unor excese în activitatea de stocare și accesare a unor astfel de date, cu riscul afectării dreptului la viață privată a persoanei, iar proporționalitatea nu este asigurată prin reglementarea legală a unor garanții corespunzătoare.

Ca atare, apreciem că măsura legislativă instituită prin reglementările criticate depășește limitele a ceea ce este adecvat, fiind de natură a deturna scopul pe care legiuitorul șia propus să îl realizeze, consecința fiind afectarea unor drepturi fundamentale.

În ceea ce privește justul echilibru între interesele concrete ale beneficiarilor legii, apreciem că, în aplicarea principiului proporționalității în materie de legiferare, legiuitorul este ținut de o condiție de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile, încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența unor drepturi; or, prin măsurile prevăzute, legiuitorul nu a respectat această condiție de rezonabilitate, întrucât prevederile criticate au ca efect juridic producerea unui dezechilibru între interesul public general și interesele individuale ale persoanelor.

Prin atribuirea către inspectorii vamali, fiscali și ai inspecției muncii a competenței funcționale de a înregistra și fixa fotoaudio-video în procedurile penale, aspect de specialitate fiscală, activități al căror rezultat să fie folosit de către organele judiciare ca mijloace de probă, acestora li se acordă explicit atribuții care le depășesc pe cele ale unui simplu expert sau specialist, întrucât inspectorii vamali, fiscali și ai inspecției muncii au puterea (fiind autorizați) de a desfășura activități investigative, intruzive și discreționare, care au calitatea unor adevărate acte de cercetare penală.

Se constată că art. 5 alin. (1) ind. 1 stabilește că mijloacele de probă sunt obținute de către organele fiscale cu ocazia activității de control, chiar și în situația în care procurorul nu a fost sesizat, iar urmărirea penală nu a fost începută. Or, conform Codului de procedură penală, reglementarea procedural-fiscală referitoare la relația dintre organul de urmărire penală și organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obținerii, de către organul de urmărire penală, a concursului organului fiscal numai în cazul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală.

Or, în contextul actual, cadrul legal propus relativizează însuși conceptul de proces penal.

Prin urmare, colaborarea dintre autoritățile antereferite, în privința obținerii mijloacelor de probă, trebuie să se subsumeze concepției de ansamblu a Codului de procedură penală, care prevede la art. 97 alin. (2) că proba se obține în procesul penal prin mijloacele strict prevăzute acolo.

În consecință, dispozițiile legale ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate și aplicate în mod obligatoriu prin coroborare cu dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie.

În versiunea propusă prin asumarea răspunderii, legiuitorul delegat atribuie calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări foto-audio-video, care nu pot fi interpretate și aplicate prin coroborarea cu dispozițiile Codului de procedură penală aplicabile în materia mijloacelor de probă, ci, dimpotrivă, se relevă o tensiune majoră normativă în conținutul textelor legale propuse și art. 100 din Codul de procedură penală.

Din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituționalitate în materie fiscală, cât și a celui care reglementează în materie procesual-penală, apreciem că statul, prin autoritățile sale cu competențe legislative, deși a procedat la o reformă, nu a stabilit un sistem de referință unitar în privința administrării probelor.

În materie penală, raportat la dreptul fiscal, modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că aceasta reglementează, în fapt, o procedură în materie penală care nu se încadrează în sistemul legal de obținere a probelor, cu nerespectarea principiului unicității reglementării în materie.

Mai mult, în filosofia actualului Cod de procedură penală, nici măcar procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că, „deși organul de constatare poate întocmi un proces-verbal de constatare, într-un cadru extraprocesual, acesta nu poate constitui în același timp și mijloc de probă“ (Decizia nr. 80 din 14 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 24 aprilie 2024, paragraful 24 și urm.). În aceste condiții, ne punem întrebarea legitimă: care este statutul juridic real al înregistrărilor foto-video efectuate de funcționari publici din cadrul ANAF și din cadrul Autorității Vamale Române fără consimțământul persoanelor vizate? Pe baza lor, acești funcționari încheie procese-verbale de constatare? Dacă da, ele nu pot fi folosite în procesul penal, iar dacă nu, care este scopul înregistrărilor și al păstrării lor pe o durată de 6 luni de la data obținerii acestora în ipoteza în care nu sunt considerate probe?

3.

Argumentele de mai sus sunt valabile mutatis mutandis și în cazul funcționarilor publici care ocupă funcții de conducere și funcții generale de execuție și de executare silită din cadrul ANAF, care poartă „înregistratoare audio-video portabile de tip body-cam“ și care înregistrează și fixează „cu mijloacele foto-audio-video din dotare activități desfășurate în spații publice, fără consimțământul persoanelor vizate“ sau „momente operative ... în cazul în care există suspiciuni privind săvârșirea unor acte și fapte de evaziune fiscală și fraudă fiscală“.